Publicat: 17 Aprilie, 2017 - 00:39

Simona Antonescu, născută în 1969, a intrat în literatură de foarte curând: a debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale – romanul câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească - și a primit Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Un an mai târziu, la aceeași editură, i-a apărut alt roman – Darul lui Serafim. Cel de față este al treilea.

Prin urmare, de la început trebuie accentuat pe capacitatea extraordinară de muncă a acestei scriitoare care locuiește în Ploiești și lucrează (lucra?) la o companie multinațională și care, într-un interviu pe care mi l-a acordat pentru Ziarul de duminică, spunea, cu o rară modestie, că drumul până la a se considera scriitoare e foarte lung. Nu cred că ar trebui să mai aibă dubii după această nouă carte.

Hanul lui Manuc e un roman enorm, mare la propriu și la figurat, care o va fi secat de puteri pe autoare (cum i se întâmplă și cititorului); probabil se va scrie despre el, poate va intra în atenția celor care premiază scrierile literare (dar are mai puțină importanță); un roman care copleșește: acțiune stufoasă, lentă, fără a fi obositoare; documentare extraordinară despre epoca de acum două sute ani, extrem de puțin știută; limbă bogată în cuvinte rare sau foarte rare românești care aduc bucurie; zeci de personaje foarte vii, admirabil descrise; obiceiuri nenumărate, multe uitate, din toată viața omului; negocieri de culise, iubiri și trădări, războaie, jafuri; psihologie și tensiune.

În centrul romanului se află războiul ruso-turc de șase ani (1806-1812) încheiat cu Pacea de la București și cu pierderea Basarabiei pentru noi. Acțiunea se petrece pe moșii din Țarea Românească, la București, la Rusciuc, la Constantinopole. Și mai în centrul poveștii se află problemele țărilor românești și ale lui beiului Manuc.
Una dintre clădirile emblematice ale Bucureștilor, aflată în chiar centrul orașului, este Hanul lui Manuc, construit în acea perioadă a războiului turco-rus. Manuc (născut ca Manuc Mârzaian, în 1769 la Rusciuc) a fost unul dintre cei mai mari negustori ai vremii, armean de origine. În 1806, ajunge în capitala Țării Românești și începe construcția hanului, ce va fi terminată în 1808. Un han cum nu se mai văzuse. Din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți. În curtea interioară exista o cafenea și o mică grădină cu fântână arteziană.

În vremea sultanului Mustafa al IV-lea, Manuc obține demnitățile de dragoman și bei. În anul 1808 este numit Bei al Moldovei. Hanul Manuc este locul unde a fost semnat Tratatul de la București din 1812, în urma căruia a rezultat ocuparea teritoriului Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru de către Imperiul Rus.

Povestea înaintează lent, bătrânește (nu pot să nu remarc lungimile și chiar insistențele puțin justificate care apar uneori), dar se deschide treptat într-o imagine fabuloasă a unei epoci de cotitură pentru români și întreg Estul european, în care se amestecă destine mărunte de soldați, negustori, boieri, cu ale unor făuritori de istorie, șefi de armate, pașe, domni, sultani și țari, la București ori la Constantinopole, cu schimbări violente la conducerea unor imperii (asasinarea sultanului Selim), cu izul unor transformări iremediabile în Țările Române (de pildă, moda – ”șalvarii rămâneau tot mai des pe fundul lăzilor cu veșminte, iar rochiile de modă rusească le luau locul”),

Peste toate personajele, unele centrale și foarte colorate, tronează Manuc.

Manuc nu este însă doar mare negustor, ci un mare negociator. ”Negocierea cu două tabere opuse era o artă pe care Manuc o stăpânise dintotdeauna.” ”Vremurile scoseseră din el și alte lucruri. Se văzuse nevoit să plătească tot mai ades vești din Viena, Paris ori Constantinopole, tot ca să-și înlesnească negustoriile care păreau strâns împletite, mai mult ca niciodată până acum, cu treburile popoarelor lumii. Nu dorise niciodată să se amestece în politică. Tot ce voia era să-și încheie în pace afacerile și să se încredințeze că ai lui sunt feriți.” ”Ca într-un alambic complicat ce distila vești, amestecându-le aromele și tăriile, Hanul lui Manuc primea la el frânturi de solii sosite pe căi tainice, pe drumuri singuratice și tăcute, și dădea apoi drumul în lume unor vești întregi, complete, închegate în burțile lui neștiute. (…) Lui Manuc îi făcea plăcere să știe că sub acoperișul lui se fac și se desfac pricinile politice ale vremii. Inima lui înțelegea că orice pricină se putea negocia, la fel ca termenii celei mai comlicate înțelegeri comerciale, dacă ai multă iscusință și multe cunoștințe despre cei din fața ta. Comerțul fusese întotdeauna fructul păcii, iar războaiele încrucișate astăzi pe deasupra lumii uscau fructul. Cădeau înțelegeri cu câștig mare. Cândva, în mijlocul acestei sarabande, Manuc se hotărâse să ia lucrurile pe rând: mai întâi va așeza pace între orgoliile vremii, apoi se va întoarce la caravanele cu mărfuri.”

Așa i-a căzut în mână o hartă a Europei, întocmită pentru folosul Împăratului Napoleon: ”Deasupra Principatului Moldovei, o mână scrisese Imperiul Rus, subliniindu-se cu două linii la capătul cărora se afla un semn de întrebare, abia trasat cu pana. Deasupra Țării Românești stătea scris Imperiul Otoman, de asemenea încercuit cu hotărâre, și cu o mențiune notată cu litere mărunte dedesubt: <<contra blocării navelor rusești și a închiderii Bosforului.>> Și în sfârșit, deasupra Marelui Principat al Transilvaniei, mâna care împărțise lumea scrisese Imperiul Austriac, notând totuși într-o paranteză Imperiul Francez, cu un semn de întrebare.”

Fostul paharnic hotărăște să schimbe soarta hărții, din interese proprii, dar ”și să reușească să facă pentru Principatele Române ceea ce nu reușiseră înaintașii săi să facă pentru Armenia.” Manuc ajunge mediatorul Păcii de la București, pentru că ”era foarte bine văzut de Țarul Alexandru I, care nu înceta să-i trimită dovezi de mulțumire, iar pe Măritul Sultan Mahmud al II-lea chiar Manuc îl ridicase pe tron, împreună cu prietenul său, Bairactar.”

Romanul este unul istoric, dar pe această canavă istorică se împletesc vieți amănunțite de familii întregi, încât devine un fel de saga. Personaje istorice sau de legendă -  pe lângă cei amintiți deja, generalii Kutuzov și Langeron, haiducul Iancu Jianu, turcul Pazvante Chiorul și alții – trăiesc alături de ficțiuni menite să întruchipeze idei și să apere hotarele principatelor.

Paharnicul Manuc ajuns bei își dorise să facă din Hanul construit în inima Bucureștilor ”inima întregii provincii”. A reușit, cum susține admirabil romanul Simonei Antonescu, peste veacuri.

 

 

 

Simona Antonescu – Hanul lui Manuc. Editura Polirom, colecția Fiction Ltd. 368 pag.

 

 

 

Topic: 

Format: