Publicat: 7 August, 2017 - 00:00

Nicolae Breban e uimitor la cei aproape 83 de ani. După patru volume de Memorii, titanul prozei românești contemporane revine cu o la fel de masivă autobiografie intitulată simplu, aproape modest, dar de fapt emfatic (autorul însuși o recunoaște: ”Dau acestui op un titlu jumătate modest, aproape umil, și jumătate arogant”), Viața mea. Ca și în multe alte scrieri ale acestui inepuizabil autor, e vorba de un enorm monolog, captivant pe alocuri, sigur istovitor pentru mulți, niciodată anost.

”E timpul, este într-⁠adevăr timpul, es ist die hochste Zeit, să purced la o asemenea acţiune, epică, amplă şi intimă confesiune în care să-⁠mi mărturisesc nu numai viaţa, periplul existenţial, aventurile, eşecurile, cele câteva reuşite care au fost mai degrabă pe terenul scrisului, al ficţiunii romaneşti, ca şi dezamăgirile aspre, dureroase, unele teribile, nu lipsite de o anume doză de mister, datorate nu rareori propriei mele firi. Şi mai puţin oamenilor sau istoriei.

Cum o afirmam şi în primul volum al tetralogiei mele Sensul vieţii, vin dintr-⁠o familie din ceea ce s-⁠ar numi mica burghezie de provincie: tatăl, preotul greco-⁠catolic Vasile Breban, fiul protopopului Nicolae Breban care a zidit o frumoasă biserică în satul Cicârlău, de pe lângă oraşul Baia-⁠Mare, unde m-⁠am născut eu însumi, ei înşişi descendenţi ai unor generaţii de preoţi ai Bisericii Unite cu Roma, veniţi din Maramureş, satul Breb, probabil, vieţuind pe lângă ţăranii şi oamenii acestor locuri, luptând nu numai perntru credinţa lor, dar şi pentru limba şi istoria acestor locuri, pentru drepturile românilor mult vitregiţi şi umiliţi în secole de dominaţie austro-⁠maghiară.

După mamă, Constanţa Esthera Olga Bohmler, mă trag dintr-⁠o spiţă de şvabi, care, în secolul al XVIII-⁠lea, sub domnia Mariei-⁠Tereza au colonizat ceea ce azi numim Banatul sârbesc şi românesc, <<petecul de pământ>> cuprins între Belgrad şi Satu-⁠Mare, Timişoara şi Oraviţa, lângă Dunăre. Generaţii de mici meseriaşi şi comercianţi, un străbunic al mamei mele a venit, se pare, din Alsacia-Lorena, îl chema Kuno, transformat în Kunerth, şi era tâmplar de <<mobile stil>>, păstrez şi acum în casă două piese lucrate de el, un dulap şi un pat Biedermeier. Descendeţii săi au fost comercianţi, bunicul meu, Iozsef Bohmler, căzut în primul război în armata Austriacă a fost secretarul unui mare potentat, contele Szapary ce avea un castel în satul Alberti-⁠Irsa, lângă Budapesta. Unicul frate al Mamei mele cu care se pare că semănam mult fizic, în tinereţea mea mai ales, mare comerciant în <<fieroase>>, a murit în oraşul Eisenstatd, lângă Viena.”

Am dat acest lung citat introductiv pentru ca eventualul citior să-și facă o idee despre deatiile care îl vor copleși și despre desnitatea acestei cărți.

Nicolae Breban afirmă de la început că ”în această sintagmă de o banalitate fără margini (viața mea) se ascunde un cuvânt, viaţa, noţiune, termen, cum vreţi s-⁠o luaţi, despre care unii eroi ai ultimelor mele texte epice afirmă pur şi simplu că nu există! E o simplă şi gogonată reducţie a unor fenomene şi procese, segmente şi scene care, privite dintr-⁠un anume unghi, necesarmente subiectiv şi de la o anume distanţă, pot da impresia unui întreg. A unui unic proces şi fenomenalitate care se învârte în jurul unei anumite persoane, aflată, ca şi alte milioane, pe talazurile mari ale unui anumit timp, cel pe care l-⁠am putea numi <<social>>, <<timpul social>>, al <<celor mulţi>> şi veşnic trecători!… Viaţa cuiva ca o felie din existenţa tuturor sau un pur şi stingher segment din fenomenalitatea unui secol, a unei anumite zone climaterice, impregnată mai mult sau mai puţin de prejudecăţile şi idiosincraziile locului.”

Prin urmare, Nicolae Breban are aroganța să susțină că, vorbind despre el însuși, între-o epoca dată, vorbește despre toți. În fapt, are dreptate. Citiți-l să vă convingeți, de forța sa expresivă, de desnitatea epică, de ideile sale, de faptul că este poate memorialistul desăvârșit al vremurilor noastre, de faptul analizând evenimente-cheie din exitența marelui romancier ne putem analiza pe noi înșine. Un scriitor care știe să scormone cu luciditate, dar și patetism și care reușește, cum puțini o fac, să devină și personaj.

 

 

 

Nicolae Breban – Viața mea. Editura Polirom. 494 pag.

 

Topic: 

Format: