Publicat: 27 Decembrie, 2018 - 08:07

 Pe marginea unei cărți semnată de Vasile Pușcaș

Remeditarea și reproiectarea problematicilor majore ale istoriei moderne și contemporane ale României pe fundalul și în contextul desfăsurărilor dinamice și dramatice ale marilor schimbări, adeseori traumatice, care au remodelat aspectul lumii în ultimul secol au fost, fără indoială, stimulate, în numeroase scrieri ale istoricilor români și ale colegilor străini interesați de aceleași problematici, de sărbătorirea împlinirii celor 100 de ani de la Marea Unire.

De regulă reperele aniversare centenare sau pluricentenare activează în mod constructiv cercetarea istorică.
La cifre rotunde faptele aniversate devin jaloane ale unui parcurs pe care memoria colectivă simte nevoia să-l reparcurgă, să-l reactiveze că prezență vie în afecte și, în cazul evenimentelor de importanță covârșitoare pentru colectivitatea umană de apartenentă, că referintă indispensabilă pentru înțelegerea propriei rațiuni de viată în structurile organizate ale societătii, acelea în mijlocul cărora se poate construi propriul program de viată, în rezonată cu, sau în contradicție cu, programul politic al Ocârmuirii.
România, că stat pe deplin unitar, este o formație politică încă tânără.
Ocârmuitorii ei – folosesc această formulă în modul nuanțat dar respectuos acordat noțiunii de “ocârmuire” de profesorul Constantin C. Giurescu - au încercat, cu mai mult sau mai puțîn succes, să asambleze experiențele umane și culturale diverse, interese de grup sinergice sau antitetice, exacerbate de specificităti etno-religioase adeseori manipulate, pentru a le racorda, în funcțiune de interese și proiecte personale uneori iluzorii sau utopice, la realităti existente, la fluxurile necruțătoare ale istoriei care au nu rareori ieșiri din matcă imprevizibile, favorabile unor aspirații și defavorabile altora, de regulă concretizate în tendințe de dominare sau de permanetizare a unui status quo. Înlăturarea acestuia se poate transformă, pentru cei conștienți de faptul că în fapt ei profită de nedreptăți istorice devenite cronice, în frustrare.
Acesta este cazul mai tuturor guvernelor maghiare posterioare încheierii Tratatului de la Trianon, când în urmă imprejurărilor în care a luat sfârșit Primul Război Mondial și a consolidării unei noi concepții privind dreptul națiunilor la autodeterminare, popoare precum românii, croații, slovacii, sârbii au constituit noi agregări statale a căror unitate ar fi trebuit să își găsească expresia atât într-o etno-cultură majoritară cât și într-o armonizare a intereselor proprii cu cele ale altor populații - uneori din minorităti dominante devenite ceea ce erau în fapt, minorităti conlocuitoare - din noile entităti statale postbelice.
Sintonizarea acțiunii păturilor conducătoare cu aspirațiile mai largi ale majoritătilor etno-culturale a constituit placă turnantă a politicii guvernelor din Europa Centrală și de Sud-Est după încheierea reconfigurării noii ordini politice din zona.
La antipodul acestei acțiuni a fost permanentă tendință de destabilizare practicată de state implicate în politici agresive revizioniste - mă refer în principal la Germania, Italia, URSS și în subsidiar la Ungaria - a cadrului geo-strategic abia constituit.
La sfârșitul anilor ‘30 intervențiile pentru destabilizarea cadrului postbelic au căpătat vigoare și au avut prelungiri cu efecte dramatice în acte de considerat că efective instigări la agresiunea sau chiar agresiuni dacă sunt privite din perspectiva Tratatelor în vigoare în acele vremuri.
Ele fac parte din lanțul de episoade pregătitoare celui de Al Doilea Război Mondial.
Acordurile de la München din 29 septembrie 1938, prin care Cehoslovacia pierdea Sudetii au deschis calea - datorită rezervelor formulate la semnarea lor de Germania și Italia - altor revizuiri teritoriale, configurate într-o primă etapă de Primul “arbitraj” de la Vienna (2 noiembrie 1938): prin el Ungaria primea o porțiune din Slovacia, lăsandu-i-se și posibilitatea de ocupare a Ruteniei, survenită în martie 1939.
Pactul Molotov-Ribbentrop (23 august 1939) a zguduit și el, până la distrugere, harta statalitătilor Europei Centrale așa cum a existat ea în scurtă vreme a valabilitătii efectelor “post Versailles”.
Rezultatele imediate au constat în invadarea Poloniei la 1 septembrie 1939 de către Al Treilea Reich, în începutul celui de al Doilea Război Mondial în Europa (3 septembrie) și - mai apoi - în intrarea trupelor sovietice în aceeași Polonie după 17 septembrie 1939, finalizată cu ocuparea a 52,1% din teritoriul polonez.
Uniunii Sovietice i s-a lăsat ”mană liberă” și atfel prin ultimatum-ul din 28 iunie 1940 a obligat România să-i cedeze Basarabia și nordul Bucovinei. Al doilea “arbitraj” de la Viena, în fapt un Diktat (30 august 1940) - prezentat lumii precum “arbitraj”, soldat cu cedarea de către România a Transilvaniei de Nord Ungariei, Cadrilaterul revenind Bulgariei.

În contextul istoric și politic descris mai sus se proiectează tragedia statalitătii unitare a României așa cum se realizase după 1 Decembrie 1918 și se configurase în tratativele de pace postbelice.
În care se înscrie atât narațiunea cât și analiză istorică a evenimentelor și faptelor de care se ocupă recentă carte a lui Vasile Pușcăș dedicată unui personaj semi-cunoscut specialiștilor noștri în istorie contemporană: Philipp E. Mosely.
Poziția acestuia în eșichierul științific și politic al timpului înainte și după cel de al Doilea Război Mondial merită, cum autorul cărtii “Philipp E. Mosely despre Transilvania și Basarabia” (Foto 1) a intuit în urmă cu peste două decenii când a început a extrage din arhivele Statelor Unite documentele ce stau la baza lucrării sale, o atenție specială.

Philip E. Mosely a fost unul dintre acei discreți elaboratori care au inspirat decizii ale diferitelor sfere de putere.
Pentru noi, românii, este un om important, în principal deoarece studiile sale ce au devenit suport al unor atitudini politice raționale în raport cu România în timpul și după evenimentele ce au dus mai întâi la refacerea hărtii geopolitice a Europei Centrale și de Sud-Est după Primul Război Mondial, mai apoi la reconfigurarea prin forță a acesteia înainte și în timpul celui de al Doilea Război Mondial și, în ultimă instanță, la “refacerea” ei, cu “retușările” impuse de noile raporturi de forță instaurate după același război.
Mosely a fost martorul inteligent al unor modificări fundamentale în echilibrurile de putere în mijlocul cărora a fost posibilă înscrierea voinței românilor de a-și constitui Statul pe deplin unitar și un sustinător cu motivații solide al necesitătii menținerii unitătii acestuia în nouă re-întocmire europeană consfintită prin Tratatul de la Paris, unde practic s-a validat impărtirea Europei între cele două blocuri ce s-au confruntat ulterior în mod dur în vremea Războiului Rece. Un război în care mărul discordiei a fost în principal poziționarea în eșichierul infruntării globale a tărilor din centrul și sud-estul Europei, aflate - așa cum au arătat evenimentele ce au dus la crearea zidului Berlinului, la revoltă maghiară din 1956, la invadarea Cehhoslovaciei de trupele URSS în august 1988, și la reprimările repetate din Polonia, culminate cu starea de asediu proclamată de generalul Jaruzelski și Consiliul Militar al Salvării Naționale (atenție la titlu) mentinută între 13 decembrie 1981 și 22 iulie 1983 - în fierbere continuă, deși nu în toate cazurile debordată din oală de presiune a socialismului real.
Cartea lui Vasile Pușcaș este o adevărată bijuterie monografică. Stilul simplu și elegant al narațiunii, sprijinit în permanentă pe documente de prima mână sau mărturii directe este extrem de eficace pentru o comunicare ce se vrea cu finalități pedagogice.

Cu această carte și cu o altă lucrare recent apărută, Iuliu Maniu văzut de Romanii Americani, Vasile Pușcaș  revine în fortă la ceea ce chiar el numeste “uneltele sale”, acelea ale istoricului. (Foto 2) Vreme de peste un deceniu actualul detinător al Catedrei ad personam Jean Monet de pe langă Facultatea de Studii Europene a Universitătii Babes-Bolyai s-a dedicat slujirii Romaniei din pozitia de persoană instruită - nu folosesc notiunea de “tehnocrat” deoarece a fost folosită abuziv în ultmele vremuri pentru a indica persoane a căror competentă în coordonarea politică și administrativă a treburilor tării era adeseori doar o simulare ostentativă a unor capacităti pseudo-stiintifice mascand o crasă ignorantă - “imprumutată”, de la Universitate, de structuri ale Statului aflate în căutare de competente.

Intre anii 1992-1994 Pușcaș a negociat reacordarea Romaniei, de către SUA, a Clauzei Națiunii celei mai Favorizate.
A fost acela momentul în care s-a familiarizat cu mecanismele diplomatice, informative și elaborative ale “natiunii indispensabile”, în functie de care se construieste și astăzi geografia polito-militară și economică a lumii.
Respectiva experientă, unică, a fost reconstituită cu scrupulozitate intr-o carte cu vădit caracter “tehnic” (termen raportat aici la tehnica negocierilor), intitulată sugestiv „Sticks and Carrots”. Regranting the Most-Favored-Nation Status for România (US Congress, 1990-1996), Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2006. O recomand cu căldură cititorului.

Nu este o carte usor de citit: presupune familiaritate cu istoria contemporană. Dar incită la reflectii asupra bastoanelor primite și a morcovilor pe care a trebuit să-i digereze unele tări (uneori scrasnind din dinti) atat pentru a-si mentine, în ultimul secol, prezentabilitatea în planul politicii internationale, cat și pentru a face fată sfidărilor contingente.

Vasile Pușcaș  s-a ocupat, ca studios, în anii ’90, printre altele, de “arajamentele” europene privind Transilvania (o carte cu această tema a publicat în 1995), a inregistrat “Pulsul istoriei în Europa Centrală” (Ed. Sincron, Cluj-Napoca, 1998) în perioada cand aceasta suferea de o gravă și periculoasă aritmie, a studiat pozitionarea Romaniei în sud-estul Europei în timpul și după cel de Al Doilea Război Mondial (“Căderea Romaniei în Balcani”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000).
După 2000 s-a ocupat prevalent, ca studios, de teoria, tehnica și istoria relatiilor internationale, conectand demersurile sale la experienta de Negociator Sef al Romaniei în cadrul misiunii ce se ocupa de tratativele de aderare ale acesteia la UE. 6 volume dedicate respectivelor tratative au apărut intre 2002-2005 la Editura Economică.

Este extrem de bogată bibliografia scrierilor lui Puscas conectate la temele aderării la UE și NATO. Elea u fost elaborate atat în calitate sa de singur autor, cat și în aceea de autor în volume colective sau de coordonator al acestora. Tot foarte bogată este activitatea sa universitară. Practic a intemeiat în România, la Cluj, la inceputul anilor ’90, structurile de studiu ce se ocupă de problematicile integrării europene și de studiile europene în sens larg.

Se intelege astfel mai bine după această expunere care au fost motivele atentiei acordate de el vietii, studiilor și prezentei publice mai mult decat discrete a lui Philip E. Mosely (1905- 1972). Fără a fi devenit un fan al Romaniei în sensul sportiv al termenului Mosely a fost o persoană ce efectiv a incercat sa se transpună în mentalitatea acelor intelectuali romani pe care a avut prilejul sa ii cunoască. De la unele personalităti strălucite ale culturii romane interbelice a invătat tehnici și metodologii sociologice de abordare a problematicilor sociale.

Mă refer aici la personaje de inaltă valoare precum Dimitrie Gusti (1880-1955), Traian Herseni (1907-1980), Henri H. Stahl, dăruiti cu trup și suflet tării. Mosely a inteles, lucrand alături de acestia și studiindu-le scrierile, specificul istoric al comunitătii noastre umane în “diferentierile ei spatiale” - cum probabil ar fi spus Herseni - și rolul pe care ea il joacă efectiv în spatiul politic și cultural al Europei Centrale. Era un om cult, cu neostenită sete de cunoastere. După studii la Harvard și Cambridge Mosely a mai frecventat temporar mediile de la London School of Economics, École Libre des Sciences Politiques din Paris. A intrat mai intai în corpul academic de la Univ. Princeton, pentru a reveni mai apoi la Harvard unde a și prezentat în 1933 teza sa de doctorat, publicată mai apoi (1934) cu titlul Rusian Diplomaty and the Opening of the Eastern Question în 1838 and 1839. Ea era în principal rezultatul cercetărilor în archive din diferite tări și al fructuoasei sederi de studiu în Rusia unde a strans materiale utile redactării. Iesirea acestora din Rusia, initial refuzată de autorităti, a fost autorizată personal de Stalin în urma unui respectuos dar hotarat demers al celui interesat.

Mosely, mai tarziu, după sovietizarea Europei Central-Estice, precum judicios a pus în evidentă Puscas în carte, a abandonat viziunea initială despre URSS ca “apărător al păcii” prezentată la Harvard în 1933, fără a renunta la idea că perioada postbelică, aceea ce mai tarziu se va defini precum a Războiului Rece, ar fi trebuit să aducă “pace și toleranță mutuală”, inclusiv în relatiile intre cele două mari superputeri ce au hotarat soarta războiului (p. 15).

De altfel pe tot parcursul muncii sale de factor de analiză și coordonator al alcătuirii sintezelor analitice pe probleme europene pentru decidentii SUA, Mosely a fost un factor de echilibru necesar; ca lucid observator al realitătii a indemnat constant la moderatie. Intre 1935 și 1938 Mosely a revenit pe solul “batranului continent” și a efectuat călătorii de studii în sud-estul acestuia. In România si-a continuat filonul cercetărilor sale de antropologie aplicată și s-a familiarizat cu tenica cercetării monografice promovată de Scoala sociologică a lui Gusti. A urmărit, la fata locului și de la distantă (după revenirea în SUA) viata politică din România din anii tensionati dinaintea izbucnirii conflictului mondial. In 1940 i s-a făcut propunerea de a prelua secretariatul “grupului teritorial” de studii din cadrul Council on Foreign Relations, cel mai influent “think tank” al timpului, rămas neschimbat, în ce priveste esenta obiectivelor (analiza în vederea solutionării problematicilor globale), pană astăzi. In acelasi an Mosely a publicat două studii fundamentale pentru intelegerea, de către decidentii din cele două principale tări occidentale ce au contribuit ulterior la infrangerea nazismului, situatii în care risca a se regăsi România: “Is Bessarabia Next” (in “Foreign Affairs”, vol. 18, nr. 3, aprilie 1940) și “Transylvania Partitioned” (in “Foreign Affairs”, vol. 19, nr. 1, oct. 1942). In cartea sa Vasile Pușcaș  pune în evidentă “relevanta strategică deosebită” a cercetărilor intreprinse sau coordonate de Mosely în legătură cu arzătoarele probleme ale anilor ’40 ce gravitau în jurul problematicii războiului și păcii, în Europa fundamentate cu peste trei secole în urmă de Hugo Grotius (“De iure belli ac pacis”, 1625) (Foto 3), cel care, pentru a folosi expresia lui Hegel, “a stabilit principiile generale ale teoriei care se poate numi filosofia dreptului extern al statelor”.

După 1942 Mosely a lucrat în cadrul Departamentului de Stat al SUA pentru asa numitul Advisory Committee insărcinat cu pregătirea propunerilor pentru viitoarea formulă de pace (cf. Pușcaș, p. 21).

Mosely a lucrat în cazul diviziei pentru Cercetări Speciale a Comitetului consultativ în care nu ne indoim că a avut un cuvant greu de spus în ce priveste abordarea problematicilor teritoriale în Europa, cu care era deja familiarizat. Din ianuarie 1943 acelasi Mosely devine adjunct al Birolului de Afaceri Politice Speciale, care se ocupa de aranjamentele regionale pentru pace și securitate și de evaluarea conditiilor din tările conectate la război în vederea viitorelor aranjamente cu SUA. Intre ianuarie 1944 și martie 1945 Mosely a fost seful Diviziei de Studii Teritoriale a Comitetului Consultativ, sarcină de mare răspundere științtifică și politică. Mosely a fost implicat în pregătirea negocierilor din cadrul Conferintelor de la Moscova din 1943, de la Potsdam din 1945.

A mai participat la pregătirea reuniunii Consiliului Miniștrilor de Externe tinută la Londra în 1945 și a Conferintei de Pace de la Paris din 1946.

După 1946 a revenit la studiile universitare, de data aceasta la Universitatea Columbia, unde cu concursul Fundatiei Rockefeller a infiintat un Institut de Studii Rusesti, mentinad insă raporturile de lucru cu Consiliul pentru Relatii Externe, în cadrul căruia a rămas director de studii intre 1953-1966.

In cadrul radiografierii aproape exhaustive (alte documente sunt probabil pe cale de a fi studiate) a vietii și operei lui Philip E. Mosely, Vasile Pușcaș  insistă pe bună dreptate asupra importantei ideilor lui Gusti și a metodologiei sale de investigatie sociologică asupra cercetătorului american.
Despre Scoala lui Gusti primul articol scris în limba engleză a fost de altfel semnat de Mosely în “Sociological Rewiew” ( vol. 28 / nr. 2, 1936). Acestia i-a urmat, la distantă de doi ani, un altul în “The Rural Sociology” (1938).

Dar ce il interesează în mod deosebit pe istoricul nostru sunt reflexele pe care le-au avut studierea la fata locului a realitătilor romanesti și sud-est europene asupra analizelor predictive emise în anul 1940 de Mosely în articolele indicate mai sus cat și examinarea temeiurilor ipotezelor de lucru vehiculate în cadrul Comitetului Consultativ de pe langă Departamentul de Stat menite a clarifica optiunile postbelice ale SUA în functie de propriile interese. Acestea trebuiau, prin forta imprejurărilor, să tină cont atat de evolutia negocierilor inter-aliate pentru determinarea parcursului operatiunilor militare și regandirea sistemului international viitor, cat și de perspectivele reusitei actiunilor unor state beligerante aflate în tabăra Axei de a se alătura aliantei Occident-URSS. In mai 1942 s-a vehiculat în Departamentul de Stat idea constituirii unei Federatii Danubiene, care privită di perspectiva “duratelor lungi” ar fi avut probabil aceeasi sansă de supravietuire cu Regatul Daciei ipotizat de Napoleon. Tot în 1942, în timp ce la Londra Arhiducele Otto de Habsburg pentru restaurarea Austro-Ungariei, în Subcomitetul pentru problemele politice s-a ventilat idea constituirii unei Federatii Est-Europene, un conglomerat de state, avand Estonia la Nord și Grecia la Sud, Germania la Vest și Rusia la Est. Abordarea regională din proiectile expertilor departamentului de stat a trebuit sa se confrunte cu problemele de natură politică, demografică și teritorială, în legătură cu care una dintre cele mai bine instruite persoane era, fără indoială Mosely, om de stiintă metodic, bun cunoscător al istoriei zonei, al mentalitătilor, structurilor comunitare, demografiei și valorilor apartenentei teritoriale. Mosely a fost cel care a propus, în momente cheie pentru definirea metodologiei de abordare a revizuirii aspectului teritoriale ce avea ca orizont de referintă definirea granitelor Ungariei după Trianon, să se tină cont, ca și în acea ocazie, de aspectul etnic, aplicandu-se în acest sens “principiul schimbării minime”. Vasile Pușcaș  a trecut pe larg în revistă modul în care a fost abordat “subiectul Transilvania”, de Subcomitetul pentru probleme teritoriale al Comitetului Consultativ incepand din 1943. Il lăsăm pe cititor sa descopere în paginile cărtii care a fost opinia lui Mosely în această imprejurare. Ne mărginim a spune că a fost una constructivă, care a tinut cont de realitătile demografice și a descurajat aventurismul unei propuneri - aceea a unei Transilvanii independente - examinate în Subcomitet și considerată “nebunească” deoarece în conditiile eventualei apartenente a Ungariei și Romaniei la aceeasi sferă politică s-ar fi putut deschide calea unui conflict armat intre ele. Toate documentele la care trimite în legătură cu ipotezele de lucru privind definirea viitorului aspect teritorial al Romaniei și a celui din bazinul Carpatilor sunt de un extraordinar interes istoric. Memorabile sunt paginile în care în carte se rememorează negocierile cu sovieticii, la care Philip E. Mosely a participat în diferite faze, ca responsabil al “dosarelor” privind unele state din zona Europei centrale și de Sud-Est. Mosely s-a raportat la problema Transilvaniei tinand, fireste, cont de pozitia asumată de România după 23 August 1944, mai exact după semnarea în 12 septembrie 1944 a Conventiei de Armistitiu cu URSS, Regatului Unit, SUA și celelalte Națiuni Unite reprezentate de primele trei state. Si în timpul Conferintei de Pace de la Paris Mosely, care a făcut parte din delegatia oficială a SUA, a descurajat incercările maghiare de rectificări teritoriale, ajunse la un moment dat la exorbitanta cifră de 22.000 km. /p. El a respin idea ce insotea solicitările de rectificări cu schimburile de populatie. S-a mentinut pe pozitia celui care sustine idea, validată de argumente etno-demografice, că solutia aleasă la Trianon este corectă și ca atare frontiera transilvană dintre România și Ungaria trebuie să revină la situatia dinainte de 1 ianuarie 1938, cum în fapt era deja restabilită.
Moscova a fost pe deplin de acord cu acestă solutie. În conditiile în care în România deja se instaurase un guvern (Petru Groza) filo-sovietic, România, căreia URSS ii oferea sustinere în problema Transilvaniei, inchizand astfel definitiv în favoarea sa discutabilul capitol al anexării Basarabiei și Bucovinei de Nord, devenea o tară care promitea sa “nu iasă din randuri”, cu atat mai mult cu cat ezitările SUA de a se pronunta în arzătoarea chestiune a Transilvaniei fuseseră prezentate de propaganda pro-sovietică ca o probă a sustinerii de către americani a pretentiilor guvernului maghiar de mentinere a Ardealului de Nord în Ungaria sau de modificare în favoarea sa a situatiei geopolitice a Transilvaniei. La tratativele de la Paris de altfel nici măcar delegatia Romaniei nu a fost în măsură să se organizeze astfel incat să aibă legături eficiente cu membrii delegatiei americane și în special cu persoana cea mai indicată, Mosley; cu acesta au incercat a se pune în contact, fără succes, persoanele din mediul cultural stiintific romanesc pe care acesta le frecventase și cu care avusese relatii de incredre și de stimă: Gusti și Petru Comarnescu.

Destinele individuale ale persoanelor au fost afectate și în SUA de inceputul Războiului Rece.
Mosely a iesit din randul expertilor Administratiei și s-a dedicat, în mediul universitar, aceluaiasi tip de cercetare pe care o practicase în anii premergători intrării sale în randurile expertilor chemati să isi aducă o contributie la elucidarea problematicilor spinoase ale tensiunilor generatoare de război și a identificării reasezărilor strategice din perspectiva castigării acestuia și instăurării unei păci devenită rapid “pace armată”. Personajele cărtii lui Vasile Pușcaș  sunt numeroase și modul participării lor la viata intocmirilor social-politice ce se destrămau în jur lor sub loviturile primite în numele unei noi ordini durate doar o fractiune de deceniu, ordine care după incheierea conflictului presupunea o nouă demolare pentru o altă reconstruire, interesează nu doar istoria factologică a politicii ce exaltă rolul peronalitătilor determinante. Interesează și o anume idee despre valorile etice ale culturii umaniste. Mosely este în fond un umanist imprumutat politicii. Din vartejurile politice provocate de conflictualitătile și interesele divergente ale statelor invingătoare, unele justificabile din perspectiva viziunilor politice deschise, democrate, altele opace și oportuniste, Mosely și alti colegi au preferat a iesi, fără a se ascunde insă cu capul în nisip, ci continuandu-si studiile și incercand să-si explice n continuare lumea.
Acest personaj, care a cunoscut bine România și Europa Centrală și Răsăriteană merita o carte, deoarece pe langă faptul că a contribuit, cu modestele sale forte, la justa cauză a unitătii Romaniei și a durabilitătii acestei unităti, a fost unul din factorii lucizi de evaluare și predictie intr-un context politic confuz, cand aglomerarea de solutii și pretentii de reorganizare a Europei postbelice a riscat să repete erori deja făcute și să creeze complicatii și frictiuni prin satisfacelrea complezentă a grupurilor de putere și interese gravitand în jurul invingătorilor.
Cred că nu am gresit definind cartea lui Vasile Pușcaș  indrăznesc a o defini ca o bijuterie monografică.
Gravitează în jurul unei figuri ce merită a deveni emblematică: figura unui autentic om de cultură, pasionat de analizele sociologice, imprumutat politicii, pe contul căreia a construit cu luciditate, ca și cum le-ar fi făcut pentru sine, analize predictive privind modul în care popoarele pot să isi mentină stabilitatea și coeziunea etno-culturală și unitatea politică.
A avut o contributie putin vizibilă și putin cunoscută publicului larg, dar definitorie și meritorie, la mentinerea Transilvaniei în locul în care fusese oranduită prin grija oamenilor și bunăvointa Celui de Sus în obstea romanilor.
Imi place ca în personajul central al cărtii la care m-am referit sa-l intrezăresc oarecum și pe autorul ei.
Un istoric de aleasă subtilitate și rigoare, un patriot autentic imprumutat politicii. In fond, cei doi oarecum se aseamănă.
Pînă și în modul în care abordează analizele cu scop predictiv, dispărute aproape complect din orizontul intelectual al politicii nationale…

Topic: 

Format: