Publicat: 23 Aprilie, 2018 - 08:09

Incipit: Mai jos se află două texte. Primul este o scrisoare primită prin e-mail, în ziua de 12 aprilie a.c. 
Expeditorul este un bun prieten şi coleg al meu, cercetător din cadrul ISMar (Istituto di Studi Marine - vezi https://ismar.cnr.it) al  Consiglio Nazionale delle Ricerche, entitate interdisciplinară născută din fuzionarea a 7 institute ce se ocupau de problematici ambientale gravitând în jurul problematicilor specifice mediului marin şi zonelor costiere. ISMAR este probabil cel mai important institut de studii ale mediilor marine şi costiere din ţările ce inconjoară Mediterana. Agregarea sub sigla sa a celorlalte institute a avut loc în 2010 , punctul central de referinţă fiind un institut  CNR din Venezia cu un accentuat caracter interdisciplinar: Institutul pentru Studiul Dinamicii Marilor Mase - ISDGM, unde  am funcţionat timp de aproape un sfert de secol precum Chief Technology Officer şi coordonator al cercetărilor de interfaţă privind bunurile istorice-culturale şi ambientale.
Tiziano Scovracicchi (vezi http://www.ismar.cnr.it/personale/scovacricchi-tiziano - dar textul nu este actualizat) este una din acele excelenţe intelectuale cu care orice instituţie  ştiinţifică se poate mandri. 

În data de 12 aprilie a.c. mi-a trimis un mesaj mail care reflectă neliniştile unui om de ştiinţă lucid, care înregistrează cu scrupulozitate tulburările lumii în care trăim, meditând asupra urmărilor acestora.

I-am răspuns abia astăzi deoarece erau în curs desfăşurări halucinante, lumea se afla pentru a nu ştiu câta oară în ultimii ani, “pe muche de cuţit”, astfel încât era necesară o decantare a semnificaţiei informaţiilor cu care suntem bombardaţi.

Scrisoarea amicului meu este emblematică pentru neliniştea cu care în cercurile ştiinţifice este privită turnura periculoasă pe care se inscriu raporturile internaţionale din cauza incapacităţii politicii de a le guverna în manieră paşnică şi echilibrată.

Răspunsul meu este incomplet deoarece “istoria nu s-a sfârşit”, în pofida profeţiei provocatoare a lui Fukayama.

Textele ce urmează au fost traduse în română de mine.

---------------------------- Original Message ----------------------------

Subject: saluti

From: "Tiziano Scovacricchi" <tiziano.scovacricchi@ (omissis)>

Date: Thu, April 12, 2018 12:34 pm

To: grigore.popescu@ (omissis)

--------------------------------------------------------------------------

Dragă Grigore, ce mai faci?

M-am gandit la tine în repetate rânduri şi în mod special în aceste zile de mare tensiuni în raporturile internaţionale.
După marile minciuni / bufale privind amestecul ruşilor în campaniile electorale americană, germană şi italiană, după mitocăneştile presupuneri / acuzaţii /illazioni privind realegerea lui Putin, după fantasticele poveşti privind hackerarea rusă (mereu, riguros, fără probe),după ce atleţii ruşi au fost supuşi unei linşări mediatice la Olimpiadă cu metode aş putea spune cel puţin dubioase, după tăcerea mediatică asurzitoare căzută peste Olimpiada din Corea de Sud şi ascunderea celui mai mic semnal de amiciţie între cele două Corei, după reptatele minciuni privitoare la Siria şi la folosirea armelor chimice din partea lui Assad şi după cazul stiintifico-fantastic Skripal, provocările anglosaxone nu doar în raport cu Rusia dar şi în raport cu pacea mondială par a conflui într-o confruntare cap în cap.

Crezi că într-adevăr americanii (sau, mai bine zis, puternicele lor lobby capitaliste) sunt atât de idioţi încât să declanşeze un al treilea Război Mondial pentru a salva interese strict economice? Ce proiect ascund? Acela de a distruge 4/5 din planetă pentru a asigura viaţa şi prosperitatea unui grup de super-îmbogăţiţi cuibăriţi în unele bunkere capabile să reziste unei bombe nucleare într-o regiune pierdută / îndepărtată remota a lumii?

Sau toate acestea sunt semnul inechivocabil al prăbuşirii unui imperiu (dolarul este acum aproape de o inevitabilă prăbuşire) şi al haosului care sfăramă diferite puteri politice-economice-militare din etablishmentul Statelor Unite?

Confruntarea este pe punctul de a deveni de la o zi la alta mai tangibilă şi Siria (prevestirile prezicătoarei balcanice Vanga se referă chiar la Siria) este noul şi ultimul câmp de bătălie (finală?!). Ceea ce mă impresionează cel mai mult este aproape totala ignoranţă în legătură cu ceea ce se întamplă manifestată de oamenii de rând şi chiar de către colegii noştri oameni de ştiinţă.

Adăpaţi de la bun inceput la rusofobia şi la miturile grandorii şi democaţiei americane, subjugaţi de un mainstream care tace, ascunde, deformează ştiri şi adevăruri, derutaţi / orbiţi de dominarea culturii anglo-saxone care invadează cinematograful, TV, ziarele şi librăriile, cretinizaţi de fiction şi divertismente idioate şi de slăbirea (planificată) capacităţii formative a şcolilor, îmbătaţi de social-media şi în permanentă aflaţi sub controlul magnificilor Google & Amici di Google, suntem îndreptaţi către catastrofă cu surâsul pe buze şi în plină inconştienţă de ceea ce se întâmplă.
Comunică-mi te rog ştiri despre tine.

Cu cele mai bune gânduri. Tiziano.

 

---------------------------- Original Message ----------------------------

Subject: [Fwd: saluti]

From: grigore.popescu@(omissis)

Date: Sat, April 21, 2018 8:06 pm

To: tiziano.scovacricchi@(omissis)

Dragă Tiziano,

Îţi mulţumesc mult pentru prietenescul tău mesaj. Sunt ca şi tine în căutarea unui fir sau unor fire călăuzitoare în avalanşa de informaţii verificabile şi adeseori neverificabile cu care suntem zilnic bombardaţi de media şi de comunicatele oficiale şi neoficiale.

Îţi aminteşti, sper, scena finală din piesa lui Eugen Ionesco Rinocerii (Rhinocéros). Eu nu aş dori să sfârşesc precum dl. Dudard, care se imbolnăveşte de rinocerită deoarece simte că “datoria sa este aceea de a-şi urma conducătorul şi pe tovarăsii săi”, motiv pentru care devine el însuşi un rinocer, pentru a se pierde apoi în masa de rinoceri, cândva oameni, ce au invadat oraşul. Adeseori am impresia că în lume se subţiază rândurile celor care precum Beranger din piesa lui Ionesco se gândesc să rămână în rândurile umanilor şi să nu-şi schimbe apartenenţa la specie şi - aş adăuga - chiar genul.

Ne face onoare, cred, faptul că până acum nu am fost contagiaţi de rinocerită, precum o multime de inalte personaje care decid asupra vietii şi mortii în lume şi precum seria de foarte numeroase persoane ale căror creiere intră în pană când sunt asaltate de orchestrele artileriei mediatice, puse la cale atât de proprietarii acestora cât şi de ziariştii complezenţi şi cu vocaţia scandalului.

Personajul politic central în acest moment istoric este, cu sigurantă, domnul Preşedinte Donald Trump.

Ar trebui să facem, cred, mai des deosebirea între personaj şi persoană.
Cele două “notiuni” au conotaţi diferite: personajul nu este chiar tot una cu persoana, este un alter ego al sinelui, sau chiar mai multe alter ego interşanjabile. El poate recita unul sau mai multe roluri în comedia umană.
În cazul personajului Trump principalul său alter ego are conotaţii pitoreşti şi nu produce pagube altora şi societătii umane. În infăţişările sale umane dl. Trump este un personaj polivalent, modernul semi-zeu Proteu al zilelor noastre pe care unele personaje politice au încercat nu cu prea mult succes să-l încarneze: s-a identificat în rolul de constructor de palate, hoteluri de lux şi terenuri de golf, în rolul de luptător de Wrestling, în alte roluri: de conducător de emisiuni de televiziune, de amant al unor simpatice doamne care practicau cea mai veche meserie din lume, de om politic şi de tată şi soţ grijuliu etc.

Ca Preşedinte al Statului ce se sprijină pe cele mai puternice şi temute armate din lumea terestră (si nu şi din cea celestă, unde se află doar “oştile îngereşti”) el este Comandant Suprem.

Ca personaj în care se reunesc poziţiile de maximă autoritate ale “societătii planetare” ar trebui să demonstreze că este persoană umană, cu discernămant, capabilă să construiască intelegerea, să inteleagă efectul raţionalitătii asupra vietii publice, să perceapă degradarea umanului aflat în suferinta şi mizerie, să stimuleze comportări animate de pietas. Nu ştim ce va spune despre el istoria viitoare a prezentului nostru. Aceasta deoarece în cazul în care acest momentan Stăpân al Oceanelor - datorită forţei emanate de portavioanele şi submarinele ce răspund la comenzile sale - va continua să promoveze şi chiar să ia decizii capabile să facă să sară în aer mica noastră Lume, vom risca cu toţi să nu mai vedem la orizont nicio istorie despre umanitate, care nu este tot una cu lumea în care ne învârtim. Privirea noastră, neprofetică dar oricum cu oarecare capacitate vizionară, va putea să “urce” în spaţiul-timp doar până la campia mitică a Armaghedonului, destul de aproape de situl anticei Megido, la sud-est de campia Esdraelon, unde în antichitate au avut loc bătălii epice despre care se vorbeste în textele biblice. Deasupra părţii terminale a a acelei campii, către nord, putem imagina că se află Marea Cloacă în aer liber numită “Retele Media”. Deasupra ei, am mai putea imagina, cu puţină vervă suprarealistă, zborul sufletului noului Dumnezeu al Armatelor, Yahe-Trump, în compania sufletelor lui Macron, Thereza May, Bibby Nethanyau (dacă între timp nu va fi arestat în Patrie pentru coruptie), a Printului mostenitor Mohammad bin Salman şi a unui consistent grup de amici, la care s-a ataşat recent şi Bernard-Henry Levi, “mentorul spiritual” al ex preşedintelui Sarkozy, acel domn care ordonând bombardarea Libiei şi contribuind din plin la moartea prietenului său Ghaddafi - faţă de care se spune că ar avea o datori de “recunostintă” evaluabilă la cateva zeci de milioane de dolari luaţi  “cu imprumut” pentru susţinerea propriei campanii electorale din 2012 - a trasformat o ţară aproape laică într-un viespar integralist, declanşând anarhia în apele şi ţinuturile din sudul Mediteranei. Problema realizării de “fapte mărete” excită foarte tare, o ştim din cărţile de istorie universală, imaginaţi a celor care au în mană “instrumentele de comandă”. Dl. Preşedinte Trump - diplomat în Economie şi Finantă în 1968 la “Wharton School" de la Pennsylvania University este şi omul definit în cartea de memorii (recent apărută în librării) a lui James Comey, l'ex director al Federal Bureau of Investigation - alungat din post de Preşedinte în mai 2017, precum “o figură imorală, un boss mafios, un personaj complect desprins de adevăr, dominat de ego”. Sunt convins că ai citit şi tu rezumate sau extrase din cartea respectivă: sunt pline cu ele publicaţiile americane şi au fost preluate în timp real de presa din diverse ţări. Consideraţiile din carte sunt în linie cu cele declarate de Comey în faţa Senatului SUA în audierea din iunie 2017.

Fig. 1 Comey in faţa Senatului SUA 

Ex numărul 1 al FBI, instituţie care nu a glumit cu cine a comis delicte de competenţa organului federal, l-a caracterizat pe Trump în termeni inechivocabili. Este greu de presupus că FBI a fost condus de un nebun. În mod sigur dl. Comey a avut de ales între executarea orbeşte a sugestiilor unui personaj ce ii cerea să se ocupe de probleme nu foarte curăţele, aflate oricum în afara indatoririlor sale şi rămânerea în perimetrul competenţelor ce ii reveneau prin supunerea la lege.

Dar să revenim la fapte mai apropiate de zilele noastre.
Cred că ai citit textele mesajelor Twitter scrise de dl Preşedinte Trump a propos de “atacul chimic” - sau “presupusul atac”, cum se exprimă cei ce îi contestă existenţa - ce a făcut numeroase victime la Douma în ziua de 7 aprilie. Au fost distribuite ecumenic, urbi et orbi.

Am o discretă cunoaştere a discursurilor oamenilor politici importanţi ai secolului al XX-lea.
Churchill, ca să alegem un exemplu măgulitor pentru Trump, era un tip care în polemica politică s-a aflat mereu la inăltimea responsabilitătii. Avea capacitaţi  mobilizatoare, altoite pe un stilul persuasiv şi elegant, nu pe injurie. El este reprezentarea deplină a afirmaţiei “Le style est l'homme même” din discursul contelui de Buffon în faţa membrilor Academiei Francese în 25 august 1753.

Nu am găsit în niciunul din discursurile lui Churchill termenul de “animal” folosit ca un atribut dispreţuitor, nici măcar atunci când obiectul teribilelor sale intervenţii era generat de necesara rezistenţă în faţa pericolului nazist. Churchill işi iubea mult câinii. Pentru el erau fiinte, meritau respect şi afecţiune. În discursurile sale el nu l-a invocat ca pericol pe “animalul Hitler”. S-a referit mereu la necesitate de a învinge războiul cu împotriva monstruoasei tiranii neîntrecută în obscurul şi durerosul catalog al crimei umane”. Discursul lui Churchill din 13 mai 1940, redat recent cu o extraordinară pregnantă de Gary Oldman în splendidul film Ora cea mai intunecată, regizat de Joe Wright şi distribuit din ianuarie 2018, l-a inspirat se pare pe Obama în “declaraţi a de război” împotriva ISIS, făcută în discursul din tinut 11 septembrie 2011, la un deceniu după atentatul împortiva Turnurilor Gemene. Nu ştim cine îi scrie twitt-urile lui Trump, dar ca formulare şi conţinut sunt deplorabile. Nu se pot construi raporturi internaţionale convingătoare fluturând mereu injurii şi ameninţări…

În legătură cu cazul specific citat mai sus se poate remarca, de pildă, că animale sunt şi leii rampanţi reprezentaţi  pe stema regală a Regatului Unit. Urşii sunt şi ei reprezentaţi  pe stema Rusiei ţariste din 1708: imaginea lor este înscrisă în stema cetăţii Novgorod, prezentă pe aripa dreaptă a vulturului cu două capete.

Fig. 2 Stema Imperiului Rus in Acta Eruditorum 1708- III 1708

Nu ne este clar ce vrea să însemne notiunea de “animal” în post-modernul limbaj diplomatic  al matadorului de la Casa Albă atunci când ameninţă să pedepsească cu pleznituri tactice “de înaltă precizie” - nu incă nucleare, dar până cand? - un şef de stat şi Ţară (momentan de el condusă) “recuperată” (cu sprijinul ruşilor) de la “tăietorii de capete” sprijiniţi de unele “ţări prietene” ale SUA.

Faptul teribil de care este acuzat al Assad nu este “certificat” incă de concluziile experţilor indicaţi  drept competenti în această materie de către acordurile Internaţionale.
Oricum, chiar dacă Bashar al Assad ar fi ordonat acel (până acum doar presupus) atac chimic de la Douma, care a constituit motivaţia acţiunii de”pedepsire” desfăşurată sâmbătă 14 aprilie între orele 03.42-05.10, iniţiativa unei măsuri de acest gen nu poate reveni unui Şef de Stat: Ea poate fi cel mult rezultatul unei iniţiative decise în cadrul Consiliului de Securitate, pe baza unor probe serioase.

În ultima vreme işi fac loc în discuţiile pe marginea actelor de violare a acordurilor internaţionale (în cazul de faţă cele configurate în acordurile ce reglează activitatea OPCW) şi unele idei după care, într-o lume (aproape) globalizată, un grup de state (sau un singur stat în măsură să o facă) pot interveni în favoarea “reintroducerii ordinei” într-o materie care a fost deja reglată de marea majoritate a comunităţii mondiale.

În acest sens merge în ultima vreme opinia lui Sabino Cassese (n. 1935), jurist de faimă mondială, specialist în Global Administrative Law, Profesor la Libera Universitate di Studi Sociali - LUISS, membru (emerit) al Curtii Constitutionale a Italiei, profesor emerit al Scuola Normale Superiore din Pisa, institutie cu ale cărei exigente m-am intalnit şi eu în cea mai fertilă perioadă a formării mele.

  • (a se vedea: Sabino Cassese, Intervenire? Due buone ragioni, în “Corriere della sera”, 15 aprilie 2018).

Personal cred că justificarea iniţiativele autonome luate în cazul existenţei unor reguli internaţionale deja configurate în Tratate sau Acorduri nu ar face altceva decât să promoveze idea extinderii competenţei exercitării “liberului arbitru” la întreaga specie umană.

Imi place să cred că până şi Tatăl Etern exercită acest drept, asupra căruia deţine exclusivitatea, cu moderaţie: pedepseşte pe cei răi mai ales din perspectiva prevederilor Tablei Legii, ale cărui “drepturi de autor” le-a concesionat, prin revelaţie, lui Moise. Nu poate fi ca atare evitată bănuiala că graba cu care Mister Trump a improvizat “Strike against Assad” - o variantă a binecunoscutelor “Strike against Yugoslavia” (1999) şi “Strike against Saddam” (2003) - era stimulată şi de necesitatea obscurării unui moment pentru ele critic. Investigaţiile în cazul “Russian Gate”, aprofundate de biroul procurorului Robert Muller, ajunseseră la pragul care odată depăsit puteau provoca mari daune pozitiei Preşedintelui SUA; ca atare trebuia provocat un zgomot mediatic în măsură a acoperi o eventuală “torpilare” a coordonatorului anchetei.

De altfel problema păcii lumii a devenit în ultima vreme un fel de afacere privată, nu doar pentru Trump.
Graba cu care Preşedintele Macron a anunţat decizia de a intra în “echipa pedepsitorilor” a fost aproape comică.
Mi-am amintit, imediat după lansarea ştirii “alinierii” lui Macron la poziţia lui Trump, de filmul “Babette s’en va-t-en guerre” de Christian-Jacque, cu Brigitte Bardot (Babette) şi Jacques Charrier (locotenentul Gérard de Crécy-Lozère) în rolurile principale.
Acesta a fost primul film francez (prezentat publicului în 1959) care a tratat cu mijloacele specifice comediei o temă conectată la Al Doilea Război Mondial.
Dacă nu l-ai văzut la vreo cinetecă ţi-l voi povesti altă dată.

În cazul “filmului nostru”, acela privind Războiul din Siria, este vorba de o comedie tragică, în care toată partea tragică este “jucată” de bieţii sirieni. Macron nu vrea să renunte la “vocaţia” colonială a ţării sale şi la atributele imperiale rezumate de expresia (recurentă” “la Grandeur de la France”, care altfel nu este foarte departe de “America First!”. Macron ar vrea să rămană, împreună cu indispensabilul aliat Statele Unite, la conducerea “afacerilor” euro-africane şi euro-orientale. Macron are o gândire politică ce tinde a se exprima într-un decizionism napoleonic. Ale cărui urmări nu au fost mereu pe măsura ambiţiilor împăratului corsican, un exemplu clasic fiind acel al campaniei din Rusia din 1812, al cărui epilog s-a consumat prin defilarea pe străzile Parisului a trupelor lui Alexandru I şi  deportarea lui Napleon în insula Elba.

Franta utopică a “grandorii napoleonice” a rămas, după Brexit, singurul membru al UE în Consiliul de Securitate al ONU si, în plus, singura ţară din UE care este protejată de o “forţă nucleară de descurajare”.
Asupra viziunii politice a lui Macron exercită o anume înrâurire probabila amintire a dezmembrării Imperiului Otoman şi a împărţirii ariilor medio-orientale între “ţări noi”, puse sub tutela Franţei şi Marii Britanii. Nu este o întamplare faptul că în discursul ţinut în iulie 2014 în moschea din Mosul de Abu Bakr al Baghdadi (eveniment ce a marcat unica apariţie publică a sa până în momentul de faţă), autoproclamatul Calif al Statului Islamic a citat, printre alte obiective, ştergerea frontierei între Siria şi Irak.

În acea ocazie a afirmat că ISIS nu se va opri “până când nu se va bate ultimul cui în cosciugul conspiraţiei Sykes-Picot”.

Fig. 3 Sykes-Picot Agreement Map signed 8 May 1916

Ca urmare a elaborării “noii hărţi a Orientului Mijlociu” de către cei doi tineri ofiţeri, unul din armata Majestătii Sale, altul din Armata Republicii Franceze - ambii destul de inexperţi în istorie, geografie istorică, raporturi între religii şi culturi, distribuiri spaţiale de populaţii cu traditii diferite -, pe harţile politice au apărut noi state, fără a fi fost luate în consideraţie aspiraţiile popoarelor din din teritoriile impărtite. Intre 1920-1946 Siria a trebuit să se supună Mandatului incredintat Frantei de Liga Naţiunilor. Irakul a rămas sub tutela Marii Britanii, cu o intrerupere nesemnificativă) până în 1945, când a devenit tară membru a recent născutei ONU. În ce-i priveste pe britanici ce pot să mai adaug? Doamna Thereza May şi ministrul său de externe Boris Johnson vor face în asa fel încât să asigure participarea Marii Britanii, cât timp vor fi la putere, împotriva oricărui obiectiv sau oricărei ţări care în apărarea suveranităţii sale se va bucura de sprijinul detestatei Federaţii Ruse.

Fig. 4 Orientul Mijlociu conform Acordului Sykes Picot 1916. Sursa Limes-nr. 9 2014 

În marea majoritate a ţărilor ce se consideră sau sunt considerate (de alţii) “civilizate”, principiul “audiatur et altera pars” fixează o orientare de bază a parcursului pe care îl străbate justiţia pentru a ajunge la adevăr. În lumea anglo-saxonă, unde exercitarea justitiei se bazează mai ales pe soluţii care fac jurisprudentă, acest principiu se numeşte “”let the other side heard as well”.

Şi în “cazul Skripal” autoritătile britanice s-au prefăcut că acest principiu nu există şi că “judecătoul monocratic” May & Comp., plasat deasupra legii internaţionale (care odată subscrisă are prioritate asupra celei naţionale), poate să decidă ignoraând procedurile derivate din angajamentele internaţionale subscrise, precum cele continute în Conventia pentru Interzicerea Armelor Chimice (CWC - Chemical Weapons Convention). În graba furibundă de a prezenta ca singure adevăruri enunturile stabilite în “sectia provocări” a vreunui serviciu de intelligence sau vreunei grupări “informale” interesate, Politica s-a trezit în ultimi ani în situaţia de a justifica războaie murdare, sfarşite de altfel rău pentru toate părtile implicate.

Într-un caz, ce interesează şi România, s-a sfârşit cu dezmembrarea Serbiei, după utilizarea paravanului “montajului” funebru- mediatic al “măcelului de la Racka”.

Falsele probe privind armele chimice ale lui Saddam Husssein au produs în conflictul armat direct - “tractionat” de SUA şi Marea Britanie - şi în războiul intern ce a urmat, după un studiu efectuat de Şcoala de Medicină Bloomberg a Universitătii Johns Hopkins, un număr de victime care doar pentru intervalul martie 2003-iulie 2006 a fost evaluat la 601.027 cetăteni irakeni. După 2006 conflictul intern a continuat şi nici nu indrăznesc a cita cifra plauzibilă de vieţi distruse în intervalul 2003-2016: poate să-ti tulbure somnul. Pe de altă parte şi în Siria episoade de posibile depistări au fost inregistrate pe parcursul numeroaselor cazuri de “atac chimic” semnalate de una sau alta (altele) din părtile aflate în conflict. În cazul de la Douma “bombardatorii” nu au indoieli, susţin că a fost “un atac real”. Adică exact contrariul faţă de ceea ce susţin oficialii ruşi, după care episodul” a fost “montat ca o scenă de film”, fapt susţinut şi de martori sirieni ce se prezintă precum “actori involuntari”. Oricum, în aceeasi zi în care Preşedintele Macron declara că are probe (probabil ? furnizate de serviciile franceze) privind “atacul chimic de la Douma”, probe pe care nu le-a făcut publice nici până astăzi, Generalul James Mattis, Secretar al Apărării, persoană pe umerii căruia apasă responsabilităti enorme în cazul nasterii unui “casus belli”, declara la Camera Reprezentaţilor că “Statele Unite sunt în căutare de probe”. Cu cateva luni inainte acelasi general Mattis, într-o conferintă de presă ţinută în ziua de 2 februarie 2018, a admis că raidul american din aprilie 2017 în Siria, declansat ca “răspuns” la “măcelul” de la Khan Sheikhoun (langă Idlib), provocat de un gaz toxic, nu avea la bază realitatea faptelor. În acea ocazie Statele unite acuzaseră Assad de a fi autorizat folosirea gazului sarin împotriva rebelilor, în timp ce atât Damascul cat şi Moscova respingeau acuzaţiile.

Probabil grija Pentagonului pentru neincălzirea excesivă a tensiunii între părţi a dus la “soluţia” unui răspuns constând într-un “raid chirurgical” demonstrativ, cu obiective simbolice, dar atractive mediatic. (vezi Matteo Carnieletto, cf. http.//www.ilgiornale.it/news/mondo/siria-adess--mattis-frena-non-vogliamo-inte... ).

Începând cu data de 18 aprilie inspectori a OPCW (Organisation for Prohibition of Chemical Weapons) sunt prezenţi la Douma (operativi de ieri 22.04.18) , într-un teritoriu în care primejdiile nu au dispărut. Vor avea nevoie de câteva săptămâni pentru a verifica existenţa şi (dacă va fi confirmată) a analiza compoziţia gazului. Dar va fi greu să fie date indicaţii asupra utilizatorului. Si mai greu este ca în hătisurile politice din desertul sirian să intelegem care va fi, în perioada următoare, politica SUA în Orientul Mijlociu. Cu puţine zile în urmă Preşedintele Trump lua în consideraţie retragerea unitătilor americane prezente în teritoriul sirian. O “dezangajare”, prin retragere “cizmelor de pe teren” poate produce reactii contradictorii în randul unor ţări membre ale UE. Deja unele au exprimat doar cu jumătate de voce “adeziunea” la actiunea de “pedepsire a Siriei” . Italia - “portavionul SUA” stabil ancorat în Mediterana - şi-a exprimat în legătură cu raidul din 7 aprilie doar acordul pentru folosirea unor baze de pe teritoriul său, iar Germania a evitat orice declaraţie mai angajant-aprobatoare. Alte ţări UE nu văd cu ochi buni noile sanctiuni economice pe care Trump le prepară importiva Rusiei. Mai clară este în schimb atitudinea Israelului care a continuat a bombarda prin surprindere baze iraniane din teritoriul sirian considerandu-le periculoase pentru propria securitate. Nu le este clar în schimb politicienilor din SUA şi din unele ţări UE faptul că (si de ce) americanii nu au prieteni în Siria. Împotriva lor sunt cu toţii: de la alauiţii, pe care se bazează Al Assad, până la aşa numitele “forţe anti Assad”; de la “luptătorii” din ex-al Nusra (ex al Qaeda & comp) la ultimele unităţi de radicalişti islamici din Jaysh al Islam (adică Oastea Islamului), o sangeroasă - şi nu “moderată”, cum pretind unii “filosofi” ai geopoliticii de la Washington. Jaysh al Islam nu este altceva decât o facţiune islamistă pe care o anume propagandă a tot încercat să o prezinte precum o grupare moderată, cu care “se poate discuta”. Nouă ne rezultă însă că respectiva “grupare moderată” a comis atrocităţi de tot felul în aglomeratele suburbii ale Damascului şi în special împotriva alauiţilor sirieni, la Douma având chiar centre de tortură documentate nu mai departe decât în urmă cu două zile (vezi şi http://www.occhi della guerra.it/douma-torture-ribelli/ ).

Mi se pare clar că ruşii nu vor pleca din Siria; procedând astfel ar deveni nerelevanţi în Orientul Apropiat, în Orientul Mijlociu, în Mediterana şi în mările din restul lumii. Din această perspectivă Trump trebuie să-si pună sufletul în pace cu raţiunea.

Iranianii nu pot nici ei pleca din Siria, în pofida temerilor guvernului israelian privind pericolul de securitate repezentat de prezenta lor la fruntarii. Teheranul nu poate părăsi clanul alauit al lui Bashar al Assad. Ar pierde contactul cu Hezbollahi libanezi, raporturile cu miliţiile Hamas din Gaza şi ar rata posibilitatea unei iesiri sigure către Marea Mediterană, iesire vitală pentru economia lor şi utilă pentru raporturile cu Europa.
Preşedintele Erdogan, la randul său, după ce a sustinut câţiva ani formaţiunile Statului Islamic este acum la cuţite cu kurzii. Acestia ar putea crea - dacă nu vor fi impiedicaţi din nou şi a nu ştiu câta oară - un stat tampoon între Turcia şi Siria+Irak. În acest caz Turcia ar fi izolată teritorial de populaţiile sunnite din ţări pe care, în cazul răsturnării în favoarea sa a unei situaţii geopolitice fluide, ar putea conta.
Sunniţii din Irak şi Siria au sprijin politic şi militar din partea Emiratelor şi a Arabiei Saudite, care şi din acest motiv sprijină Israelul împotriva Iranului.

Siria este o bombă politică deja explodată, dar care mai are încă un potential exploziv de rezervă şi câteva detonatoare în stare de a genera şi alte catastrofe.

Singura ştire pozitivă din ultimele zile este că - în fine! - Senatul Statelor Unite s-a hotărât, în urma unui acord bipartizan între cele două mari grupuri reprezentate în el, să supună discuţiei un nou desen de lege care să înlocuiască autorizaţiile din 2001 şi 2002 privind utilizarea forţei militare în străinătate împotriva teroriştilor. Se doreşte, în esenţă, a se limita drepturile Preşedintelui în favoarea întăririi autorităţii Congresului în această direcţie. Votul şi modificarea sau modificările propunerii de rezoluţie vor avea loc luni 23 aprilie.

Îţi amintesc dragă prietene că în urmă cu 95 de ani, în luna ianuarie 1923, un tanăr scriitor, pe nume Ernest Hemingway, aflat la Paris precum corespondent de presă al “The Toronto Daily Star” publica un articol în ziarul respectiv intitulat “Mussolini: cel mai mare bluff al Europei”. Textul era de o vervă unică. Nu puţine personaje importante din politica Statelor Unite ne-au lăsat să inţelegem în ultima vreme că prin schimbarea a două nume proprii din titlul articolului respectiv s-ar putea defini situaţia institutională actuală din SUA.

În asteptarea unor înseninări improbabile ale zilelor neguroase pe care le trăim, te salut, dragă prietene, cu aceeasi afectuasă stimă şi cu aceasi preietenie.

Grigore

 

Format: