Publicat: 14 Noiembrie, 2017 - 09:41
De Maia Levantini

Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi…

(câte puţin din fiecare român onest şi inteligent)

Mulţi intelectuali români stau cuminţi « la locurile lor » şi citesc cărţi an de an. Şi vine, mări,
deodată un moment de preaplin derutant al propriei lor istorii. Care la 40 de ani nu e un clasic
bilanţ, ci o luminare matură a vieţii trăite, plus pâlpâirea unor întrebări grave la care mizeria
actuală a lumii nu ştie să răspundă. În asemenea situaţii, oamenii cu carte, ca Maia Levantini
(un pseudonim), se aştern la scris.

Psihiatru de formaţie şi în exerciţiu, « autoarea » Levantini ştie perfect ce are de făcut :
să recupereze prin toate simţurile, să caute sens prin amintiri, analogii şi ipoteze,
să mascheze pentru a spune şi să spună pentru a masca, să construiască o autoficţiune
reprezentativă nu doar pentru ea, ci şi pentru noi. Aşa se face că în acest text scris cu nerv
şi sânge trăiesc, mai exemplar decât într-o vitrină de cristal, cele mai importante piese ale
dramei româneşti de azi : ţara fostă comunistă, cu minimala ei schimbare din 89 cu tot, căldura
familiei, a copilăriei şi a tinereţii, splendida adoraţie pentru sublimi maeştri, exilul hurducat şi
planetele diverse ale exilaţilor, medalioane veşnic comparative ale întâlnirilor cu tradiţii, sisteme,
practici şi figuri din Europa şi din SUA, adormiri de confort şi treziri de thriller, întoarceri acasă
de fiu risipitor care sunt, de fapt, tot atâtea piruete, fandări şi retrageri tactice epuizante, ca
în cazul tuturor celor deopotrivă oneşti şi inteligenţi (un blestem).

Impresionant şi fermecător e în acest volum spectacolul culturii concrescute (un tipic substitut
al belşugului şi al libertăţii conceput în Europa de Est) ca o a doua piele, al minţii care scrie
mărturie fără să se fi antrenat vreodată anume pentru « a face literatură ». Literatura « de sine »
de aici este mai degrabă un selfie cu arta decât vreo ambiţie de artist. În schimb, toate mijloacele
literaturii – de la retorica oralităţii plurilingve la jocul pe keyboards cu registre variate şi flashback-uri
de film, ba mai revizitând chiar doine şi balade, bocete şi strigături, pe lângă tabele în gust de Excel
şi liste de expus în PowerPoint – sunt puse la bătaie pentru a nota « totul », tot ce poate fi livrat,
nu fără ironie şi autoironie, cititorului de azi de către un nobil « dilettante » care întreabă şi
iar întreabă şi tot întreabă…

Interogaţia e, poate, ţelul ultim al acestei scriituri. Căci ea povesteşte îndelung şi declară sub jurământ,
în fond, pentru a interpela mai bine. Ca toţi românii care pleacă din ţară, Maia Levantini ar vrea să ştie
cui trebuie să-i adreseze actul de acuzare pentru frângerea obligatorie a destinului ei, fie el şi aparent
împlinit, cu o întreagă « lume nouă » descoperită şi cucerită în buzunar.  Să fie oare de-ajuns vinovatul
« Ceaşcă » ? Vai, ce glumă bună ! Să tragă cu praştia doar în burtăverzimea perpetuă, pentru care
şi exilul, devenit recent şi oportun « diasporă », e la nevoie tot o colecţie de « our assets », de preferinţă
sub eticheta « excepţionalii noştri conaţionali din străinătate », « fiii gliei », « icoane ale neamului » etc. ?
Are oare rost ca un eminent psihiatru, dintr-un lung şir de eminenţi « copii ai ţării », purtător şi el, ca şi ei,
de multiple răni în inimă, în creier şi în suflet, să spere ca mica lui tragedie şi marea lui revoltă să
găsească ecou la o nouă elită românească, alta decât cea vinovată de-a fi făcut din milioane de oameni
cu cel puţin 16 ani de şcoală ostatici, migranţi, bolnavi şi eroi ? Poate că da. Atunci când n-o mai
« merge şi aşa ». Cine ştie când…

Cu titlu provizoriu e, printre altele, şi victoria unei femei curajoase asupra hrubei impuse, conformismului,
complacerii, îndoielii. O firească victorie pentru un om onest şi inteligent. Pentru un astfel de om însă,
venit din lumea românească, lucrurile nu pot fi deocamdată decât provizorii. În România, sigure şi
definitive, cu aromă de etern nu sunt încă decât cele care-i privesc pe idioţi şi neoneşti, campioni
ai stabilităţii, ocupaţi să negocieze zi şi noapte « activele noastre », printre care se găsesc şi
din ce în ce mai mulţi fluturi provizorii prinşi în insectarul unei istorii amuţite, mizerabile (aceea
care nu ştie să răspu

                                                                                                             Adina Kenereş

           

             « Sunt un animal legat de ţarã aşa cum pisica lui Soso e legată de casă. Sunt legată de limba în care
m-am născut, cu toate scurtăturile minţii. Totul e elaborat şi oficial în alte limbi, când mă doare burta,
mă doare în română şi, când mi-e frică, transpir în română, poate că ar mirosi mai frumos să transpir
în engleză, dar trebuie să mai aştept până când Jason şi cu mine ne mutăm în vreo casă cu verandă
şi adoptăm doi copii, unul din Botoşani şi unul din Zalău.
Şi apoi, poate peste cincizeci de ani,
o să-mi înjur oasele anchilozate în englezã. »

 Maia Levantini s-a născut şi a crescut în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie
« Carol Davila ». După aproape zece ani de practică în România, a plecat în Statele Unite ale Americii,
unde locuieşte – cu titlu provizoriu – de peste cincisprezece ani.