Publicat: 4 August, 2016 - 19:10

Legenda Meșterului Manole este îndeobște cunoscută: Negru Vodă, un prinț întemeietor de țară, a vrut să facă a se ridica o construcție fără seamăn. El s-a gândit la o mănăstire, adică la adăpostul material al unei comunități de credincioși; noi ne putem gândi la o națiune, adică la organizarea politică a unei comunități culturale. Problema a fost aceea că marele meșter angajat în acest scop, Manole, nu a putut duce la bun sfârșit misiunea – căci tot ceea ce construia ziua, noaptea se surpa – până când nu a sacrificat o viață scumpă lui; respectiv până nu și-a zidit propria soție, Ana, în peretele clădirii. Morala transmisă peste timp este că un popor nu poate ridica nimic durabil – mai exact nu se poate construi pe sine ca națiune viabilă, aptă a genera o mare istorie în care și prin care să dăinuiască – decât prin sacrificiu.

 

Edificiul măreț și fără pereche conceput de Negru Vodă și realizat de Manole Meșterul, prin sacrificiul Anei, este, potrivit tradiției, mănăstirea Curtea de Argeș. Un simbol al nașterii neamului românesc întărit peste secole prin transformarea lui în reședință a regilor României moderne, independente și întregite, trecuți la viața veșnică în credința poporului care i-a adoptat (sau căruia i-au fost impuși de vicisitudinile timpului ori de ambițiile hegemonice ale unor puteri străine – după cum vor spune cinicii iubitori de rigoare factuală). Acolo urmează peste puțină vreme să își găsească locul – și, sper din tot sufletul, meritata liniște – Ana de Bourbon-Parma. O altă Ană: Ana lui Mihai. Mihai de România.

 

Unii o numesc pe această Ană, regină, și se referă la ea ca la Ana de România sau a României. Pentru aceștia abdicarea Regelui Mihai este un act nul întrucât a fost „consimțit” sub imperiul violenței, într-o țară sub ocupație străină. Or, ceea ce este nul produce efecte … nule; adică nu produce efecte.

 

Alții spun că Ana de Bourbon-Parma nu este regină întrucât nu a fost niciodată încoronată și că, oricum, s-a căsătorit cu regele Mihai după abdicarea lui, deci când nu mai era rege. Pentru aceștia, chiar dacă actul renunțării la tron a fost expresia unui consimțământ viciat, nulitatea a fost acoperită ulterior prin voința populară care a adoptat în regim de libertate, prin referendum, actuala ordine constituțională republicană a României.

 

Iată o dispută deșartă care trece inutil în planul formei juridice o problemă ținând de fondul istoriei noastre.

 

Dincolo de subtilitățile juridice, Principesa Ana de Bourbon-Parma (două nume care integrate în istoria românilor ne leagă de tradiția latinității occidentale, negând, desigur la nivel de simbol, teza neocolonială a incompatibilității noastre cu civilizația europeană) este Regina Ana prin simplul fapt de a fi soția Regelui Mihai. Nici această „principesă-proletar” – care și-a finanțat studiile din salariul de muncitor necalificat și a încercat să își crească copiii în cultul muncii – nu a pretins vreodată altceva. A-i spune Regina Ana de România, ar fi prea mult; și mai ales, inexact. A-i spune Regina Ana de Bourbon-Parma ar fi inexact; și mai ales, prea puțin. Regina Ana este exact cât trebuie.

 

Da, din punct de vedere constituțional Mihai I nu (mai) este Regele României, întrucât România este (astăzi) republică. Nici o îndoială asupra acestui fapt. Din punct de vedere istoric, însă, el rămâne pentru totdeauna Regele nostru – bun sau rău, este o altă discuție. (Când spun „nostru”, mă refer, desigur, la cei care se consideră români.)

 

Că ne place sau nu omul, numele său este Regele Mihai I de România iar nu Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen, întrucât la acest din urmă nume, de altfel foarte nobil, bunicul său a renunțat atunci când a ales, nesilit de nimeni decât de propria-i conștiință (și, probabil de persuasiunile Reginei Maria), să abandoneze obligațiile de famile și legăturile cu obârșia sa germană, pentru a se dedica interesului național românesc și a porni, în numele acestuia și a patriei sale de adopțiune, războiul împotriva patriei sale de sânge. Aceasta face parte nu din istoria Germaniei și nici măcar din cea a familiei Regelui Mihai, ci în primul rând și în mod esențial din istoria României și a românilor. Mihai I va rămâne regele României – fie ea și republică – atât timp cât va exista o Românie cu o identitate istorică; respectiv cu o identitate națională distinctă.

 

Vor obiecta unii, că într-o monarhie constituțională regele domnește dar nu guvernează. Adevărat! Se va spune de asemenea, că toate realizările trecute în contul dinastiei regale de România, sunt de fapt meritul elitei politice românești. Ale familiei Brătianu, de exemplu (deși chiar și originile neaoș românești ale acesteia sunt discutabile). Adevărat! Sunt analiști ai istoriei care vor susține că aducerea unui membru al familiei imperiale germane pe tronul Principatelor Unite, inclusiv prin mașinațiunile Împăratului Franței, nu a fost decât expresia unui calcul geopolitic menit a pune noul stat național român sub controlul hegemonilor Europei ori cel puțin în situația de a le face jocul strategic. Adevărat! Ideologii valorilor republicane vor vorbi despre caracterul nedemocratic și anacronic al regimului monarhic, căruia nu ar trebui să i se recunoască nici un merit. Fără a intra în această dispută, să admitem ipoteza ca adevărată. (De altfel, toate ipotezele sunt adevărate.) Scoate asta familia regală a României din istoria României? Eu unul cred că nu.

 

Putem gândi oare la independența României și la ridicarea ei în rangul de regat, egal ca statut juridic cu puterile europene ale timpului, fără Regele Carol I? Putem concepe, oare, înfăptuirea României Mari fără Regele Ferdinand? Putem imagina, oare, modernizarea României (atât pe plan economic, cât și urbanistic și mai ales cultural) fără Regele Carol al II-lea? Putem explica, oare, recuperarea Transilvaniei după înfrângerea din cel de al Doilea Război Mondial, fără Mihai I (de numele căruia se leagă actul – într-adevăr, foarte controversat – de la 23 august 1944)? Poate că da. Fapt este că ei s-au găsit în fruntea statului român atunci când toate aceste evenimente cruciale pentru istoria noastră s-au petrecut. Au fost toate deciziile lor bune? Cu certitudine, nu. Sunt istorici remarcabili care susțin și azi că mai bine am fi intrat în Primul Război Mondial alături de Germania și am fi ieșit din cel de al Doilea Război Mondial tot alături de ea. Cine îi poate contrazice? Istoria contrafactuală este totodeauna justă.

 

Fără îndoială, regii României au fost oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu le-a fost străin. Inclusiv păcatul. Au greșit ei? Da. Cum se întâmplă pretutindeni și totdeauna, poporul a așteptat de la conducătorii săi să dovedească virtuțile care tocmai lui îi lipsesc, cerîndu-le să nu comită erorile pe care tocmai el le face în mod curent. Să arunce, deci, piatra cel care nu a greșit niciodată.

 

Ștefan cel Mare (și Sfânt) a fost un afemeiat, bețivan, „degrabă de sânge nevinovat vărsătoriu”. Vlad Țepeș, contemporanul său, a fost un sadic. Mihai Viteazul, un aventurier care i-a iubit pe secui mai mult decât pe iobagii pământeni. Dimitrie Cantemir, un trădător rusofil care s-a încurcat cu înaintașul lui Putin, Petru cel Mare. Alexandru Ioan Cuza, cartofor, afemeiat și neocezarist. Carol al II-lea, corupt. Mareșalul Ion Antonescu, criminal de război. Mihai I, trădător, egoist și nevolnic. Nicolae Ceaușescu, un tiran incult. Dacă toți aceștia și alții ca ei au fost astfel, noi ce suntem? Fără aceștia ce mai rămâne din istoria noastră?

 

Putem avea noi o istorie din care excludem tot ce nu ne place sau pe toți cei care nu ne plac, și păstrăm restul? Consecințele ar fi două: pe de o parte, aceasta ar însemna să avem mai multe istorii sau o istorie care ne dezbină în loc să fie factor de coagulare a națiunii; pe de altă parte, am rămâne cu o istorie reziduală și deci, derizorie. Este exact ceea ce doresc dușmanii noștri.

 

Ca orice alt popor, românii au avut conducători mai buni sau mai răi. Prestația fiecăruia trebuie analizată exigent, pentru că doar așa vom învăța lecțiile istoriei și nu îi vom repeta greșelile. Avem însă o istorie unică din care cu toții fac parte. Aceasta este istoria României fără de care nu suntem o națiune și pe care trebuie să ne-o asumăm cu luminile și umbrele ei, simțindu-ne responsabili nu doar pentru ceea ce are bun ci și pentru ce are rău. Nu trebuie să scuzăm pe nimeni și nici să ne punem cenușă în cap în fața nimănui. Nu avem de ce face chip cioplit cuiva. Așa ne-am construit noi ca neam și doar pornind de aici, inclusiv de la păcatele noastre, putem afirma că înțelegem să mergem împreună mai departe așa cum suntem iar nu cum vor alții să ne facă a-i maimuțări.

 

Miturile nu descriu istoria așa cum a fost ci așa cum am fi vrut să fie. Ele sunt importante prin aceea că se sintetizează în simboluri care pot uni un popor în spatele unui proiect ideal, legitimat prin aceea că repetă o istorie exemplară. De aceea nu trebuie să distrugem miturile și vraja lor, așa cum vor unii. A distruge miturile și simbolurile naționale înseamnă a lucra pentru distrugerea națiunii înseși, adică a unei comunități umane legate printr-un trecut comun, trecut care îi determină aspirațiile integrate într-un proiect comun de viitor.

 

Miturile sunt, însă, de două feluri: mituri tribale, care ne dezbină justificând conflictul perpetuu dintre „ai noștri” și „ceilalți”, și mituri arhetipale, care ne unesc legitimând nu excluderea „celuilalt”, ci sentimentele și acțiunile care ne leagă pe unii de alții. Aflați într-un moment de grea cumpănă în care dezbinarea le răpește șansa supraviețuirii în istorie, românii au nevoie astăzi, de inspirația miturilor arhetipale cu simbolurile aferente lor.

 

Un asemenea mit este mitul monarhic. De ce? Din două motive. Pe de o parte, pentru că principiul dinastic face ca originea coroanei să se piardă în negura vremii, conferind ideii monarhice atât legitimitatea longevității cât și aura perfecțiunii originare, spre care se pot întoarce speranțele unei societăți altminteri nefericite și fragmentate. Pe de altă parte, întrucât același factor timp face ca ceea ce s-a petrecut demult să se lepede de marca controverselor și resentimentelor contemporane, conferind politicii, care altminteri dezbină, caracterul unei forțe centripete capabile a uni contrariile prin simbolul coroanei. Când realitatea prezentului ne separă, iluzia perfecțiunii trecutului ne poate aduna.

 

Revenind la politică, în anul 1991 ca ministru al reformei am dorit să promovez în România ideea unui președinte care să aibă atribuțiile unui monarh constituțional (astfel cum au fost definite în timpul Reginei Victoria) ales o dată la patru sau cinci ani: dreptul de a fi consultat, dreptul de a încuraja și dreptul de a avertiza. Opoziția față de această idee, venită în special din anumite „cercuri prezidențiale”, a condus la actuala formulă de compromis pe care am redactat-o împreună cu regretatul Dan-Amedeo Lăzărescu, chiar pe banca ministerială: un președinte mediator între stat și societate, precum și între instituțiile statului. Ea a păstrat în esență ceea ce doream dar ambiguitatea ei a permis derapajele autoritare pe care România le-a cunoscut într-un permanent crescendo în anii care au urmat și care au distrus nu doar democrația și statul de drept dar și independența națiunii, punând în pericol însăși identitatea ei.

 

Când în 1997 am lucrat la revenirea Regelui Mihai în țară și la integrarea Casei regale (cu care am avut relații mai degrabă dezagreabile și care este vinovată de multe dintre reproșurile aduse Regelui-om) în ordinea republicană a României, m-am gândit la nevoia unui simbol care să îi poată uni pe români (atât în actul construcției interne cât și în cel ar reprezentării externe) pe deasupra partidelor politice; partide fără de care nu există democrație dar ale căror lupte, o știm prea bine, dezbină societatea. Un monarh beneficiind de legitimitate istorică dar fără ambiții de putere poate să unească națiunea racordând-o la ceea ce este etern în istoria sa, dincolo de trecătorul luptelor politice, partizanatul electoralist și efemerul unor președinți care, incapabili să se desprindă de forța politică sau economică de care poziția lor este dependentă, nu știu să fie ai tuturor românilor. Pe timp de furtună, o asemenea ancoră morală este indispensabilă pentru a ține corabia națională în ape sigure. Ea rămâne cu atât mai necesară cu cât unele cercuri oligarhice încearcă să o confiște în serviciul intereselor lor meschine. Dacă știe cineva o alta (poate cu excepția bisercii și aceea atacată din toate direcțiile), să o spună!

 

Acum doi ani, am fost invitat la Bruges, în Belgia, să audiez un discurs al Președintelui Chinei, dl. Xi Jinping. Ceea ce a frapt a fost sublinierea că istoria țării sale este unică și unitară, perioada comunistă nemaitrebuind contrapusă perioadelor anterioare (imperială și burgheză) ca fiind binele absolut, opus răului absolut. China de azi, superputere mondială, a lăsat să se înțeleagă vorbitorul în tăcerea religioasă a unei super distinse audiențe, este creația efortului comun al poporului și liderilor chinezi din toate timpurile, fiecare aducându-și după puteri și pricepere, ca oameni păcătoși iar nu ca zei desăvârșiți, contribuția la ceea ce națiunea chineză a ajuns a fi. Ea este rodul continuității, discontinuitatea fiind parțială, pasageră și efemeră.

 

Același lucru se poate spune despre România. Insistența ideologizării istoriei – la care, iată, Partidul Comunist Chinez a renunțat, după experiențe dramatice precum cea a Revoluției culturale – ne va pierde, dacă nu îi punem capăt imediat.

 

În opinia mea, legenda meșterului Manole este mai relevantă pentru identitatea națiunii române decât deprimanta și nefireasca Mioriță. Ea spune că unitatea creatoare dintre viziunea imperială a conducătorilor (în fond suntem urmașii Bizanțului și prin el, ai Romei), cu talentul clasei mijlocii (cei zece meșteri mari) și spiritul de jertfă al poporului (întruchipat neîntâmplător de o femeie, tocmai pentru că femeia este cea care dă viață, refăcând prin unicitatea ei unitatea arhetipală a speciei umane împărțită pe genuri) a ridicat o națiune culturală creștină în structura solidă a unei națiuni civice seculare. Personajul principal al acestei legende, în care se întâlnesc unitatea pe verticală cu unitatea pe orizontală ale poporului astfel creator al unei culturi și civilizații durabile, este Ana. Mai mult ca sigur că toate aceste personaje nu sunt reale. Pe umerii lor s-a ridicat realitatea istoriei noastre. Această realitate trebuie întărită și nemurită.

 

Să o facem primind în pământul nostru cu dragoste rămășițele pământești ale Reginei Ana care, născută la viața trecătoare pe pământul Franței, „a ales”, prin dragostea jertfelnică arătată soțului său, care în istorie este unul dintre regii noștri, să își trăiască viața veșnică în pământul României. Prin aceasta istoria noastră se îmbogățește în simboluri unificatoare, dincolo de păcatele și slăbiciunile omenești ale celor doi soți. Căci nu despre oameni este vorba aici și acum, ci despre simboluri și valori.

 

Slujba înmormântării va trebui, evident, oficiată în religia în care s-a botezat Principesa de Bourbon-Parma dar nu văd nici o opreliște ca dreptcredincioșii ortodocși sau de alte confesiuni, în frunte cu preoții lor, pastorii, rabinii, imamii sau predicatorii lor, să se roage pentru iertarea și odihna celei adormite în ceremonii distincte. O zi de doliu este de ajuns. Funeralii naționale ar fi cu totul nepotrivite, ele fiind rezervate, în principiu, doar șefilor de stat. De funeralii naționale va avea parte Regele Mihai și poate cândva, când valurile istoriei se vor mai domoli, și alți conducători de-ai noștri cărora le-au fost refuzate.

 

În curând la Curtea de Argeș vor fi înmormântate două Ane. Într-un fel, amândouă la fel de reale și la fel de iluzorii. Nu știu ce limbă va fi vorbit Ana lui Manole, într-o epocă în care limba română nu se va fi format încă, dar știu că Ana lui Mihai vorbea (cu greutate, este adevărat) românește. Nu știu cât de mult îi iubea pe românii încă nenăscuți Ana lui Manole dar știu că Ana lui Mihai îi iubea pe români pentru că își iubea soțul. Nu știu și nici nu merită cercetat ce fapte concrete vor fi făcut una sau alta în folosul românilor. Prima a intrat în legendă și oferă identității noastre un mit fondator esențial. Cea de a doua, ne face aceeași ofertă, permițând visului să meargă mai departe. Totul este să vrem a o accepta.  

 

Și astfel, dincolo de trupul care se va întoarce în țărâna din care a fost plămădit, visul va dăinui. Restul este doar deșertăciune.         

 

 

Topic: 

Format: