Publicat: 10 Octombrie, 2017 - 16:42

În anul 2018 România va aniversa 100 ani de la Marea Unire. In anul 2019 România va prelua Președinția rotativă a UE pentru o perioadă de 6 luni. România Mare nu mai există. Cât despre România-putere și Europa-putere în care românii au dorit să se integreze și au crezut că s-au integrat, ele au rămas simple virtualități; niște holograme cu un viitor tot mai greu de descifrat. Lor sau, mai degrabă, viselor noastre cu privire la ele le este dedicat prezentul eseu.

1. Națiunea: proiect politic sau entitate organică

 

Asemenea oricărei națiuni și cea română are un fundament psihologic cu o certă dimensiune emoțională decurgând din adoptarea unui mit fondator. Aceasta ocultează faptul că orice națiune este produsul unei necesități și rezultatul unei adeziuni.

            Națiunea franceză este organizarea politică a locuitorilor teritoriului francez delimitat de frontiere ( mai mult sau mai puțin ) naturale. Statul francez s-a extins spre acele frontiere pe cât a putut, ele conferindu-i securitate militară, economică, culturală și, circumscrisă de acestea, culturală. Istoria (inclusiv istoria de construit sau istoria ca proiect) și-a dat astfel mâna cu geografia pentru a susține o agendă politică impusă de nevoile – exprimate atât în spaime cât și în ambiții –  unei comunități date. Această comunitate – subiect și obiect al proiectului național – nu ar fi putut rămâne unită, însă, fără o identitate (culturală) proprie. De aici ideea că tot ceea ce s-a petrecut pe teritoriul cu pricina, din cele mai vechi timpuri și până astăzi, reprezintă un tot coerent, un proces continuu așezat sub semnul logicii identitare. Deși născută pe baze politice, națiunea franceză și-a asigurat viabilitatea (durabilitatea) prin autodotarea cu garanții culturale.

            Națiunea germană s-a afirmat ca entitate organică înainte de a fi un stat, respectiv înainte de a fi avut o organizare politică. Născută fără stat și fără frontiere politice, ea a pornit în căutarea statului pe care să și-l facă armură – deopotrivă națională și internațională, individuală și colectivă, politică și geopolitică, economică și socială, militară și culturală. Pentru națiunea franceză, ca stat al indivizilor liberi, egali și frați ( cu mesaj genetic cultural comun) drepturile individuale și laicitatea au primat în mod natural; pentru francezi viitorul comun a fost și a rămas mai important decât trecutul comun. Pentru națiunea germană, în schimb, ca o comunitate etno-culturală, trecutul a căpătat o importanță esențială întrucât viitorul putea fi proiectat și legitimat numai prin raportare la ceea ce a fost, la tradiție, el fiind doar o prelungire a trecutului, tranzitând prin prezent. Pornind de aici accentul s-a pus pe drepturile colective – căci națiunea este eminamente o entitate colectivă dezvoltată organic – cu lăsarea drepturilor individuale în plan secundar. În acest context, laicitatea – ca drept al tuturor confesiunilor la tratament egal din partea statului – s-a transformat în secularism – ca drept al statului de a se plasa deasupra tuturor confesiunilor, subordonându-le practicile și discursul agendei sale politice.

            Nici națiunea (germană) culturală nu s-a putut desprinde, odată intrată în politic, de dimensiunea teritorială. Dacă Franța a dat conotație culturală teritoriului – numindu-i francezi pe toți locuitorii ținutului cuprins între frontierele corespunzătoare nevoilor / aspirațiilor ei - , Germania a mers către frontierele spațiului necesar agendei ei naționale sub cuvânt că adună componentele teritoriale ale unei comunități culturale unice, respectiv îi adună pe toți germanii (germanofonii) pe același / un singur teritoriu. Ca să spunem așa, francezii au culturalizat teritoriul iar nemții au teritorializat cultura.

            Unde se situează națiunea română între aceste două modele ?

            Se poate spune că, probabil și printr-un accident istoric, România este rezultatul politic al combinării celor două modele. Aceasta și din cauza faptului că în formarea statului național român străinătatea ( națiunile imperiale în luptă cu imperiile multinaționale) a avut un rol major de jucat.

 

2. Populații de păstori unite de o limbă comună

            Formațiunile statale din care va rezulta ulterior România au supraviețuit aproape neîntrerupt în vecinătatea imperiilor multinaționale europene – Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic – bucurându-se de marja de tolerantă etno-culturală și administrativă acordată de acestea.

            Pentru a înțelege limitele și conținutul acestei toleranțe trebuie să privim geografia. În construcția națiunii române aceasta a avut un rol mai important decât istoria (istoria fiind înțeleasă aici ca produs al acțiunii umane).

            Impactul geografiei s-a manifestat deopotrivă în economie și în politică; economia locală și politica internațională.

            România de azi este o țară așezată pe munți și înconjurată de ape. Un asemenea mediu geografic a stimulat dezvoltarea oieritului dar a și limitat aria practicării sale; căci oaia trece muntele dar nu trece apa. Oieritul intensiv într-un spațiu relativ mic și strict limitat, fără posibilități de extindere, a impus și permis, totodată, formarea unei limbi comune foarte omogene ca instrument de comunicare pe întreaga sa suprafață, precum și organizarea unitară a familiei (caracterizată de valorile autorității și egalității), transformată în model unic al construcției sociale ( cetatea terestră, circumscrisă de ideologii) și al celei spirituale (cetatea celestă, circumscrisă de religie). Acest tip de economie cu paradigma familială, limba comună și religia ortodoxă (apolitică) a generat sau constituit baza națiunii culturale române de mai târziu, a identității naționale a românilor.

            Aceeași geografie explică de ce faimoasa formulă aparținând, cred, lui Nicolae Iorga, potrivit căreia ”neamul românesc s-a născut aici, la răscruce de vânturi și bătaie de vremi”, rămâne o simplă metaforă fără corespondent în realitate. De fapt, geografia – nu numai codrul, ci și muntele și râul (râul, ramul, după inspirata expresie eminesciană) – i-a fost frate românului, sau locuitorilor ținuturilor românești de azi. Indiferent de originea și destinația invadatorilor sau agresorilor, teritoriul românesc nu a fost niciodată spațiu de trecere evident și / sau preferat. Pentru expansiunea otomană traseul firesc spre centrul Europei – Buda și Viena – era prin sudul Dunării, cu principatele danubiene în flanc. Dunărea și munții Carpați reprezentau bariere descurajatoare pentru trupele semilunei. Așișderea în nord, toate confruntările dintre Rusia și rivalii săi occidentali presupuneau marșul armatelor respective prin câmpiile mazuriene și nicidecum escaladarea Carpaților. Regii maghiari au colonizat populație care să stea în calea invaziilor tătărești tot pe Carpați, pe ale căror culmi s-au și oprit respectivele invazii.

            Războaiele mai mult sau mai puțin glorioase purtate de voievozii munteni și moldoveni în evul mediu erau pentru adversarii lor campanii secundare menite a le asigura flancul iar nu invazii cu scopul de ocupație stabilă. De aceea agresorii se și retrăgeau după ce ajungeau la concluzia că, într-o formă sau alta, descurajaseră sau anihilaseră un atac de la nordul Dunării, respectiv de la nordul zonei carpatice.

            Punctul strategic esențial pe care puterile timpului au dorit mereu să îl controleze direct și nemijlocit au fost gurile Dunării. Pentru că nu au fost lăsate să îl ocupe – nu de români, ci de puterile rivale – zona a rămas, în cea mai mare parte a ei, sub stăpânire românească.

 

DE LA VISUL ROMÂNIEI MARI LA VISUL EUROPEI UNITE (II)

 

 

3. România și echilibrul geo-strategic european

            Așa ajungem în secolul națiunilor (sec. al XIX-lea) când națiunile imperiale stimulează autodeterminarea pe principiul național cu scopul de a destabiliza, dezmembra și neutraliza imperiile multinaționale. În acest context și în acest sens, Napoleon al III-lea susține unirea Principatelor danubiene (atenție: danubiene!), precum și pe cea a Italiei ca manevră menită, pe de o parte, să șubrezească puterea Imperiului Habsburgic, iar pe de altă parte să îi țină pe ruși (înfrânți în Războiul Crimeii) la porțile Europei.

            Rusia cooperează la realizarea acestui plan / proiect (geo)politic din mai multe motive: i. pe de o parte, întrucât politica primului ministru rus Gorceakov, era aceea de asociere, de alăturare la demersurile puterilor occidentale europene, printre care, la acea dată, principla era Franța; i.i. pe de altă parte, întrucât un stat român rezultat din unirea Principatelor danubiene era un obstacol în calea unor eventuale agresiuni habsburgice, devenind și un potențial sprijin pentru mișcările de emancipare ale ortodocșilor slavi din Balcani; i.i.i. în fine, întrucât consolidarea politică a românilor la nordul Dunării și la gurile acestui fluviu (pierdute de Rusia după Congresul de la Paris) însemna o slăbire a Imperiului Otoman. Emergența României era astfel un proiect politic care servea Rusiei în perspectiva revizuirii raportului de forțe în Europa, lucru care avea să se întâmple după războiul franco-prusac din 1870-1871, proclamarea Imperiului German (al doilea Reich) în 1871, războiul ruso-otoman din 1877 și Congresul de la Berlin din 1878 ( când Rusia va reveni la gurile Dunării în detrimentul Principatelor unite, dar le va și compensa pe acestea pentru pierderea suferită, transferându-le Dobrogea).

            Deși, de principiu, se va opune proiectului francez, (având de partea sa aliatul britanic, tradițional ostil oricărei coagulări geopolitice în Europa centrală, ale cărei mini-formațiuni statale ar fi trebuit să rămână mereu obiect de tranzacție și resursă de ajustare a echilibrului de putere continental), Imperiul Otoman avea la rându-i de profitat, în principiu, de pe urma unirii Principatelor române. Noua entitate avea aptitudinea de a fi un tampon între cele trei puteri imperiale rivale care se întâlneau pe linia Dunării și anume, otomanii, habsburgii și rușii, jucând un rol similar Belgiei în vestul Europei. Dacă, însă, regatul belgian fusese recunoscut și neutralitatea sa garantată de Marile Puteri – ceea ce părea că asigură echilibrul acestora și evită războiul, dar, în cele din urmă, a condus la război -, România nu a putut fi recunoscută ca regat până în 1881, iar neutralitatea sa nu a putut fi niciodată acceptată. Ea era chemată să joace un rol în păstrarea echilibrului dinamic din Europa de S-E, iar nu, asemenea Belgiei, în conservarea echilibrului static din Europa Centrală și Occidentală. Așa se face că modelul belgian a fost preluat de români numai prin copierea Constituției Regatului Belgiei, în 1866, odată cu venirea / aducerea pe tronul Principatelor unite a unui domn german, susținut atât de Germania cât și de Franța.

            În concluzie, Regatul României Mici (Vechiul Regat) a fost un proiect politic propulsat de Marile Puteri în cadrul ordinii europene cunoscute sub numele de ”concert al puterilor” (ordine adoptată de Congresul de la Viena în 1815), la care au aderat și elitele românești moldo-valahe, convinse că ”unirea face puterea” (o lozincă politică, deci, iar nu culturală).

 

4. Identitatea geo-economică a proiectului geopolitic românesc

            România unită a intrat, așadar, în istorie din geografie, și în logica culturală din logica politică. La nașterea ei argumentul identității culturale a fost, în realitate, secundar și accesoriu. El a fost folosit cu titlu psiho-politic, mai mult decât ca fundament organic real al unei suprastructuri politice virtuale.

            Această suprastructură politică s-a așezat pe baza economică românească naturală caracterizată prin dimensiunea agrară și cea petrolieră. România, la finele secolului XIX și începutul secolului XX, era grânarul Europei și izvorul energetic al Europei, ambele indispensabile pentru alimentarea revoluției industriale sau societății industriale vest-europene. (De fapt, România era pe atunci al patrulea producător de petrol din lume și al treilea exportator, după Rusia și Venezuela.) De la nașterea sa România a primit, așadar, mai presus decât identitatea sa culturală, o identitate geopolitică și o identitate geo-economică. În serviciul acestora natura însăși (geografia) îi lăsase României Dunărea până la vărsarea în Marea Neagră, Dunărea și Marea fiind arterele prin care puteau circula și ajunge la destinațiile lor grâul și petrolul românesc.

            Geopolitic, România era, astfel, o țară balcanică (deși, stricto sensu, Balcanii se află la sudul Dunării, acolo unde România nu avea decât Dobrogea), în timp ce geoeconomic era o țară danubiano-pontică. Munții Carpați nu aveau de jucat niciun rol strategic, ei deținând doar funcția tactică de frotieră.

 

5. De la războaiele balcanice la Primul Război Mondial – transformarea geostrategică a României

            Participarea României la războaiele balcanice (1913), dar mai ales Pacea de la București, sponsorizată de ea, au fost expresia supremă a importanței rolului românesc în Europa de S-E. România singură – fără participarea sau chiar împotriva Marilor Puteri - a stabilit atunci ordinea geopolitică în Balcani. Contestarea acestei ordini de către Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) a fost unul dintre motivele principale (deși mai rar menționat) ale izbucnirii Primului Război Mondial. În vâltoarea acestuia s-a modificat și identitatea geostrategică a națiunii române.

            În perioada neutralității (1914-1916) elitele românești au oscilat cu privire la partea baricadei pe care să o aleagă. Această oscilare a fost explicată exact de dilema asupra identității României unite, cea care avea să fie numită România Mare: pe de o parte era susținută ideea vechiului proiect geopolitic al României ca stat danubiano-pontic, ceea ce făcea necesară recuperarea Basarabiei cu județele ei sudice (de la gurile Dunării) și, deci, intrarea în război de partea Puterilor Centrale (care mai promiteau, eventual, și restituirea Bucovinei), pe de altă parte, își făcea loc ideea României organice, ca națiune culturală, ceea ce impunea unirea cu Transilvania, Maramureșul istoric, Banatul și Crișana, pe principiul majorității etno-culturale (principiul naționalităților), transformarea din stat danubiano-pontic (balcanic) în stat carpato-danubian (central-european) și trecerea de partea Antantei. S-a optat pentru a doua variantă. În cele din urmă, și, datorită unei întâmplări istorice, s-a reușit atingerea ambelor obiective – strategic și cultural – dar numai pentru douăzeci de ani.

            România Mare – organică, central-europeană, carpato-danubiano-pontică – a plonjat dintr-o dată în viesparul conflictelor naționale din Europa occidentală și centrală. S-a dovedit că era prea puțin capabilă să le facă față. România Mare era prea mare pentru o Europă atât mică și prea mică pentru o Europă atât de mare; era prea mare pentru a fi asimilată și prea mică pentru a fi respectată, prea mare pentru a fi ignorată și prea mică pentru a fi temută.

            De aici, din emergența României Mari ca națiune organică și din incapacitatea ei de a face față concursului național central-european, după relativa securitate și stabilitate obținute în condițiile ordinii mondiale bipolare, sub umbrela dar și sub tutela Rusiei (sovietice), a apărut nevoia obiectivă de integrare într-o federație europeană de națiuni: UE sau Statele Unite ale Europei.

 

DE LA VISUL ROMÂNIEI MARI LA VISUL EUROPEI UNITE (III)

 

 

6. Europa Unită ca proiect politic realizat prin instrumente economice

            În perioada imediat premergătoare Primului Război Mondial, românii ardeleni au conceput împlinirea aspirațiilor lor naționale și agregarea securității lor naționale (în sensul de securitate culturală) cu securitatea lor individuală, socială și internațională, nu atât prin unirea cu Vechiul Regat (Regatul României Mici), ci prin edificarea unei federații de națiuni în frontierele Imperiului Habsburgic: Statele Unite ale Austriei Mari ( cum suna titlul unui studiu, publicat apoi în volum, conceput de românul Aurel Popovici în calitate de consilier al Arhiducelui moștenitor Franz Ferdinand). Această idee pare a fi fost prima opțiune a Partidului Național Român din Transilvania inclusiv după terminarea războiului prin înfrângerea Austro-Ungariei (alături de Germania și aliații lor). Proiectul a fost abandonat mai ales din cauza refuzului Ungariei de a adera la el, aceasta preferând să urmărească obiectivul Ungariei Mari, respectiv, al unei Ungarii așezate mai mult pe baze geopolitice decât pe principiul național.

            Instinctul românilor ardeleni s-a dovedit a fi corect. Națiunea culturală română nu poate coincide cu națiunea politică română decât într-o Europă în care principiul organic se conciliază și asociază cu cel geopolitic; cu alte cuvinte într-o Europă în care istoria se poate concilia cu geografia și memoria cu imaginația. (Altminteri, așa cum s-a întâmplat după 1920, România Mare – adică, națiunea română organică – va fi strivită în cleștele geopolitic ruso-maghiar – devenit funcțional de îndată ce România se găsește într-o tabără diferită de cea a Ungariei – sau cleștele germano-rus – de îndată ce interesele naționale românești intră în conflict simultan și cu cele germane și cu cele ruse – sau, chiar, în cleștele ruso-american – de îndată ce agenda geopolitică românească nu poate fi integrată util în strategia regională a SUA.)

            România de azi  nu este România culturală, așa cum era România Mare, ci România (geo)politică, astfel cum a rezultat din întâlnirea resurselor naționale românești (inclusiv cele de forță, de caracter, de inteligență și de noroc) cu viziunea puterilor relevante ale jocului european și global, asupra ordinii internaționale. Din nou, deci, un proiect politic (evident, cu fundamente și argumente etno-culturale certe). Din păcate, și formatul acestui proiect este instabil, el găsindu-se sub presiunea fluctuațiilor înregistrate în jocul intereselor actorilor globali și în raporturile lor de putere. Aceste fluctuații pot influența și influențează soarta României; cu atât mai mult cu cât elitele românești se dovedesc a fi tot mai puțin capabile să gestioneze soarta națiunii. (Reactivat în 1990 planul dezmembrării României este pentru moment pus numai la păstrare iar nu abandonat. Ifosele cezaro-crăiești ale românilor ardeleni, mai mult decât autonomismul secuiesc, și sărăcia moldovenilor, mai mult decât neoimperialismul rus, lucrează de zor la reactualizarea lui.)

            De aceea, neputându-și permite izolarea (să rămână singură) și nereușind să evite dominarea în cadrul alianțelor internaționale clasice, România este ”condamnată” să caute formula integrării într-o federație de națiuni organizată ca o democrație transnațională și dotată, prin contribuție comună, cu mușchii necesari pentru a face față concursului internațional de pe poziție de protagonist. În urmărirea unui asemenea obiectiv, trebuie evitat riscul ca prețul integrării să constea într-o slăbire atât de mare a capacităților naționale de supraviețuire autonomă, încât federația rezultată să ajungă a arăta mai mult a imperiu de tip neo-feudal, iar democrația transnațională să facă loc unei oligarhii supranaționale. Ceea ce, din nefericire, este pe care să se întâmple în prezent; dacă nu cumva s-a și întâmplat.

            O problemă importantă care se pune este aceea a identității naționale românești (alta decât cea pur etno-culturală) într-o UE care și-a propus de la origini să atingă obiectivul politic al păcii continentale folosindu-se de un instrumentar economic constând în punerea în comun a resurselor dezvoltării și administrarea lor pe baze federale, în așa fel încât coeziunea economică, socială și teritorială a membrilor să se realizeze într-un mediu neconcurențial – sub raport național (concurența dintre națiuni se exclude) - și, pe cale de consecință, neconflictual. Teoretic, în lipsa conflictului, securitatea națională este maximă; cu condiția, desigur, ca războiul să nu se încheie prin dispariția combatanților (sic.!).

 

7. De la ”linia Curzon” și Intermarium la Europa cu mai multe viteze și inițiativele celor trei mări

            România Mare este creația poporului român, desigur, care a evoluat organic de la o entitate colectivă la una comunitară ajungând în situația de a-și impune aspirațiile securitare (căci despre securitate este vorba întotdeauna) pe baza principiului naționalităților – în cazul nostru circumscris, în primul rând, de o limbă miraculos de omogenă (se pare că, tot păstoritului datorăm acest lucru), de un sistem de organizare familială (impus de geografie) autoritar și egalitar (transformat, apoi, într-o concepție specifică politico-ideologică) și de un univers religios de-a dreptul misterios în ceea ce privește nașterea lui fără legătură cu politica. Acest produs al unei îndelungate și oarecum norocoase evoluții culturale, nu s-ar fi transformat în marele așezământ geopolitic carpato-danubiano-pontic fără ca el să coincidă cu proiectul politic al Marilor Puteri învingătoare în Primul Război Mondial autoare ale Tratatului de la Versailles. Istoria ne-o dovedește cu prisosință (inclusiv azi, când România supraviețuiește numai ca obiect al geopoliticii, în limitele tot mai strâmte autorizate de puterile euro-atlantice, cu concursul celor euro-asiatice).

            Intrând în Primul Război Mondial – sub presiune externă, desigur, dar din voință proprie – România (mai exact, elitele românești) a acceptat o schimbare de identitate statală, părăsind S-E Europei și matricea danubiană, pentru a se așeza strategic în Europa Centrală și a-și asuma matricea carpatică. ”Accidentul” istoric care a permis și întregirea la Est, consolidându-i dimensiunea danubiană, a fost”corectat” manu militari peste numai douăzeci de ani și din nefericire sunt unii (inclusiv români) care chiar și astăzi exprimă convingerea că România nu poate avea în același timp și Basarabia și Transilvania, respectiv nu poate fi în egală măsură în același timp și central-europeană și sud-est-europeană, și carpatică și danubiano-pontică.

            La Versailles, Occidentul euro-atlantic al timpului a avut nevoie nu atât de un bloc central-european (ar fi fost împotriva tradiționalei politici britanice a dezbinării și echilibrului dinamic de puteri), ci de un ”coridor sanitar” care să țină masele și ambițiile ruso-asiatice la porțile Europei. (Formula îi aparține lordului George Curzon, ministrul britanic de externe). România Mare, in statu nascendi, destinată alături de Polonia, Cehoslovacia și Statele Baltice să facă parte ca piesă matrice din acest ”coridor-baricadă”, și-a arătat capacitatea stabilizatoare chiar în 1919 ocupând Budapesta și stăvilind contagiunea bolșevică în Europa. (După Pacea de la București, din 1913, acesta a fost al doilea mare moment de glorie geo-politică din istoria României, pe care l-aș așeza alături de rolul jucat în restabilirea drepturilor R.P.Chineze la ONU, facilitarea păcii americano-vietnameze și medierea în relațiile americano-chineze din anii ’70 – despre care se vorbește, și nu întâmplător, mult prea puțin.)

            O asemenea Românie Mare era, însă, s-a văzut de îndată, mult prea mare pentru o Europă tot mai mică. Pentru ca o Românie Mare să fie durabilă, în afară de dorințele și eforturile românilor, era și este nevoie de o Europă politică suficient de mare. O asemenea Europă înseamnă Statele Unite ale Europei (spre care România tinde și a tins), iar nu un nou Sfânt Imperiu Roman de origine germană.

            România carpatică a fost împinsă în mod natural la asumarea rolului geostrategic de zonă tampon între Rusia și Germania. Aceasta mai puțin în virtutea statutului său de parte componentă a ”liniei Curzon”, cât ca protagonist al structurilor de rezistență securitare formate de Mica Înțelegere, Antanta Balcanică și mai ales al alianței dintre Baltica și Marea Neagră – intermarium – preconizată de Președintele Poloniei, mareșalul Jozef Pilsudski. Nevolnicia, dacă nu chiar trădarea Occidentului euro-atlantic, a făcut ca acel bloc euro-central să se sfărâme în cleștele geostrategic ruso-german (cu participarea mereu distructivului naționalism organic maghiar). România Mare, central-europeană nu a rezistat. În aceste condiții ceea ce s-a mai putut salva din ea (cu accent geostrategic pe dimensiunea carpatică) s-a alăturat proiectului Europei germane, preconizat de Hitler, fiind forțată, după înfrângerea acestuia să treacă din sfera de influență germană, sub umbrela de securitate rusă, în logica sistemului mondial bipolar.

            În 1997 România era independentă și nealiniată, în sensul că nu făcea parte din nicio alianță și niciun sistem de securitate regională sau globală; din nou sfâșiată între frica de singurătate (izolare) și cea de dominare. Atunci, în paralel cu opțiunea pentru parteneriatul strategic cu unica super-putere mondială a timpului ( pentru scurtă vreme ordinea mondială devenise unipolară) și integrarea în structurile securitare vest-europene și euro-atlantice (UE și NATO), România a conceput sau a revenit la concepția unui sistem de alianțe central-europene, de la Marea Baltică la Marea Egee ( patrulaterul Polonia - Ucraina – Republica Moldova – România și trilateralele ”spate în spate” România – Bulgaria – Grecia și România – Bulgaria – Turcia și trilaterala România – Ungaria – Austria, preconizat a se extinde la timpul potrivit cu Slovacia și eventual Croația, la care se adauga parteneriatul strategic cu Italia), care să îi permită, pe de o parte, rezistența în fața ambițiilor hegemonice ale marilor puteri globale, iar pe de altă parte, intrarea în structurile dominate de acestea, ca furnizor iar nu consumator de securitate și astfel, ca membru cu drepturi depline având vocație de co-fondator.

            La finele secolului XX și începutul secolului XXI, Germania și Rusia (întrucâtva cu sprijinul Marii Britanii și îngăduința SUA) au distrus acest sistem de alianțe și această rețea securitară central-europeană având România ca protagonist. Rezultatul a fost prăbușirea României (a suveranității românești, după părerea unora, în schimbul integrității teritoriale), refragmentarea Europei centrale și  destabilizarea Europei. Proiectul ”UE cu mai multe viteze” nu este remediul crizei, ci apogeul ei.

            Confruntată cu această situație America încurajează din nou crearea unui bloc central-european coagulat în jurul Axei Varșovia – București: ”inițiativa dintre cele trei mări – Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică”. Acest proiect bazat iarăși pe identitatea carpato-danubiano-pontică a României ( o misiune ce pare acum prea mare pentru o Românie atât de mică), va avea aceeași soartă cu cele precedente, dacă se va încerca făurirea lui împotriva Europei Unite  iar nu în interiorul ei sau în sinergie cu ea.

            România nu poate fi împotriva Europei Mari; o Europă unită în care va renaște și va dura și România Mare. Aceasta înseamnă să lupte alături de Germania europeană împotriva Europei germane cu ”mai multe viteze”. Dacă opțiunile Germaniei o vor împiedica, înseamnă că vom avea un alt război în Europa pe timpul acestei generații și o altă înfrângere germană (o altă Germanie înfrântă).

 

DE LA VISUL ROMÂNIEI MARI LA VISUL EUROPEI UNITE (IV)

 

 

8. Ce fel de Românie Mare, în ce fel de Europă Unită ?

            În România se discută mult despre ”brand-ul de țară” (adică despre specificul național sub semnul căruia națiunea română dorește a fi cunoscută în lume) și despre ”proiectul de țară” (adică despre țintele strategice ale României subsumate aspirațiilor, posibilităților și modelului de organizare și de viață la care aderă). La aceste întrebări trebuie răspuns urgent: Care este identitatea pe care și-o asumă și construiește România ? Care este lumea europeană din care nu poate și nu vrea să se desprindă, și cum dorește să fie construită ordinea europeană ?

            Răspunsul la aceste întrebări, formulat succint, ne trimite înapoi la originile României și UE, deopotrivă.

  1. Din punct de vedere geopolitic România trebuie să își asume rolul de lider regional și gardian al ordinii în Europa de S-E și la Marea Neagră; de astă dată, în lipsa Turciei (tot mai atrasă de agenda neo-otomană), și în numele Europei centrale și occidentale de care o leagă poziția sa geografică danubiano-carpatică.
  2. Pentru a fi cu adevărat unită, România trebuie să treacă munții Carpați printr-o rețea de infrastructură aptă a aduce Clujul sau chiar Oradea mai aproape de București decât acestea sunt astăzi (infrastructural dar mai ales psiho-politic) de Budapesta. Europa nu trebuie să mai gândească azi că granița naturală pe care trebuie să o apere sunt munții Carpați, cu atât mai ușor de păzit cu cât nu îi traversează nicio autostradă.
  3. Nici America nu trebuie să creadă că frontiera estică a civilizației euro-atlantice este la Prut. România danubiană trebuie să apere gurile fluviului până la Nistru. Aceasta nu înseamnă neapărat reunificarea cu Republica Moldova, ci integrarea ei în UE, ceea ce presupune, cel mai probabil, renunțarea la Transnistria (în favoarea Ucrainei, cu un eventual schimb de teritorii). România carpato-danubiano-pontică este, înainte de orice, danubiană, în condițiile în care astăzi Dunărea leagă Constanța de Rotterdam. (Nu olandezii trebuie să vină la Constanța, ci românii să meargă la Rotterdam.)
  4. Energia / petrochimia și agricultura (cu industriile aferente în aval și amonte), la care astăzi se adaugă turismul, trebuie să redevină pilonii identitari ai economiei românești. La nevoie aceasta poate justifica și măsuri de renaționalizare a unor obiective economice cu valoare strategică. România are a-și păstra, astfel, capacitatea economică și politică necesară păstrării unității și integrității culturale.
  5. Cât privește UE, de principiu aceasta trebuie să revină la ideea inițială de garant al păcii europene prin înlocuirea competiției naționale cu o administrare transfrontalieră a resurselor naționale în sistem federal. Astfel, UE nu va putea fi groparul națiunilor, ci garantul securității lor.
  6. ”Visul european” este acela al unei ”națiuni cosmopolite” capabilă să adune resursele necesare pentru apărarea statelor-națiune membre împotriva oricăror atacuri externe, în condițiile eliminării amenințărilor la adresa păcii interne. O asemenea abordare presupune pe de o parte, un sistem politico-administrativ intern coerent care să asocieze Europa-piață, cu Europa-economică, Europa-socială și Europa-politică, iar pe de altă parte, un proces care să îmbine transferul unor competențe naționale la nivel federal, cu transferul altor competențe naționale la nivel local și cu păstrarea la nivel național a tuturor mijloacelor necesare gestionării intereselor (strict) naționale (desigur, în perspectivă comunitară) și apărarea lor împotriva abuzurilor federale și locale.

            Visul României Mari nu poate fi desprins astăzi de visul Europei Unite. Dimpotrivă, cele două se pot împlini numai împreună, cel din urmă însemnând desăvârșirea celui dintâi. Acest proces nu este, însă, automat. O rătăcire a visului Europei Unite poate duce la coșmarul României. Românii nu au voie să nu observe aceasta și să nu ia măsurile corespunzătoare. Cu atât mai mult cu cât coșmarul este pe cale să se producă.

Format: