Publicat: 10 August, 2018 - 00:00
Recurs la memoria editorialului: AZI în alți ani (26)     11 - 12 august

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2017 în LIBERTATEA, Agenda Zilei, Ziarul Personal, AZI, AMOS News. Azi: 11 - 12 august

Delir oficial şi oficios (2016) Mafia doctoratelor (2015) Execuţie în stil mafiot (2014) Din culisele operaţiunii "Amigo" (2013) Interimarii (2012) Preţul "multiculturalismului" (2011) O instituţie handicapată: ANI! (2010) Funcţia de preşedinte în economia de piaţă (2009) China s-a trezit! (2008) Antiepiscopul Dinescu (2007) Paradoxuri securiste (2006) Macoveizarea justiţiei (2005) 'Dosarul Flota' la apă (2004) Români: v-aţi plătit taxa de tranzit al României? (2003) Democraţia taxelor pe maşinile de lux (2002) AVAB-ul să trăiască, că-i dama bună! (2001) Ultimii patru specialişti au fugit de la ţărănişti! (2000) CU TUNUL DUPĂ VRĂBII (1995) 

 

Publicat: 13 August, 2016 - 13:48

Punctul pe Y. Delir oficial şi oficios
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Veritabilul delir oficial şi oficios care a însoţit, timp de o săptămână, evenimentele legate de decesul soţiei fostului rege al României nu are corespondent în istoria recentă. Poate doar la moartea lui Gheorghiu Dej, singurul care în ultimele cinci decenii nu a sfârşit în mod violent, să se mai fi întâmplat ceva asemănător. Începând cu declararea zilei de doliu naţional fără nici un alt temei decât sentimentele unui premier de republică, pentru o persoană respectabilă, dar fără nici un rol în viaţa publică a României - practic, o necunoscută majorităţii populaţiei cu ceva educaţie - şi până la atitudinea respectuos servilă a oficialităţilor pentru care omagiile deveneau o chestiune de bon ton, totul a fost drapat într-un ambalaj media suprasaturat, din care nu mai înţelegeai despre ce este vorba: moartea unei persoane sau un omagiu total adus instituţiei monarhice?

Festivităţile publice supralicitate au împietat serios asupra desfăşurării activităţilor curente - doliul ţinând, practic, o săptămână, nu o zi - creând o sursă de dificultăţi pentru majoritatea populaţiei din care doar o mică parte împărtăşeşte opţiunile semi-oficiale. În această mentalitate totalitară, poate că şi competiţiile de la Olimpiadă în care erau angajaţi sportivii români ar fi trebuit suspendate pentru a respecta doliul.

Nu ştiu cât de mult o servesc, postum, toate aceste excese pe cea care a trecut dincolo de cele lumeşti. Sunt însă aproape sigur că imaginea ei ar fi avut mai mult de câştigat de pe urma unor solemnităţi mai decente şi mai puţin exhibiţioniste (în multe privinţe la ceea ce am asistat aduce în mod neplăcut cu cele practicate în mediile gitane) prin care cei rămaşi în viaţă au dorit, poate, să-şi transfere o parte din calităţile şi prestigiul răposatei.

Evenimentele de acest fel ar trebui să ne dea de gândit şi să ne facă să ne întrebăm cât de adecvate sunt reacţiile oficiale de acest gen faţă de statutul constituţional şi faţă de decenţa publică, în general. Cât despre cea care nu are nici o vină pentru excesele şi supralicitările celor vii - Dumnezeu să o odihnească în pace. De mai mult nici nu are nevoie...

 

Publicat: 12 August, 2015 - 12:59
Punctul pe Y. Mafia doctoratelor
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Pentru cine îl ştie cât de cât, promovarea unor etape academice de către Gabriel Oprea rămâne un mister. Pentru că omul nu e în stare să lege (în scris) o frază proprie, darmi’te să compună o întreagă lucrare cu care să se prezinte în faţa unei comisii de specialitate. Cum-necum, generalul a izbutit nu numai să se aleagă cu titlul de doctor, dar să devină şi coordonator de doctorate, şi nu unul oarecare, ci acela la a cărui uşă academică se face coadă de lume bună: începând cu fostul şef al SRI, Timofte, şi încheind cu câţiva magistraţi cu poziţii importante.

Dacă despre lucrarea sa şi despre traiectul ştiinţific forurile sesizate s-au făcut că plouă şi n-au depistat nimic în neregulă, despre clientela sa ştiinţifică ar merita să se vorbească. Pentru că doctorul Oprea şi-a creat, în cel mai ştiinţific mod, o reţea de sprijin care acoperă toate zonele sensibile ale societăţii: politicieni, magistraţi, poliţişti, procurori. Cu toţii aleşi cu grijă şi integraţi într-o veritabilă reţea al cărei scop unic este autoprotecţia şi – bineînţeles – interesul naţional, acest concept atât de drag generalului încât îl repetă ca un papagal, oricând şi oriunde, fără a-i pătrunde cu adevărat înţelesul. Pentru preşedintele UNPR, interesul naţional este o sumă de interese particulare care se coroborează pentru a menţine o grupare la comenzi şi de a o pune la adăpost de efectele negative ale unor investigaţii nedorite. Cine-şi închipuie că Oprea este singular din acest punct de vedere, se înşeală. Există un întreg sistem de astfel de organizaţii secrete, care-şi au rădăcina în ciudata şi fantomatica instituţie numită Colegiul Naţional de Apărare, concepută ca un stagiu de pregătire pentru viitoarea nomenclatură. În acest colegiu s-au înghesuit fel de fel de indivizi – unii fără studii superioare! – care şi-au creat ulterior o reţea de susţinere şi promovare care concura, prin eficienţă, francmasoneria. Nu ştiu câtă ştiinţă dobândeau cursanţii şi de la cine se înfruptau cu aceste cunoştinţe – ştiu doar că ajunseseră să creeze o structură de relaţii extrem de eficientă. Nimeni dintre cei care nu aveau o astfel de patalama de mână nu putea spera să ocupe o poziţie importantă în structurile de forţă – ministerele Apărării şi Internelor şi Serviciile Secrete. Bătălia a fost dură, între cei din interior şi noii veniţi, una dintre consecinţe fiind chiar eliminarea lui Oprea din cursa pentru Interne, din 2009. De aici înainte, generalul a luat-o pe cont propriu, servindu-se de propria structură de aliaţi şi doctoranzi, urmărind cu precădere – aşa cum el însuşi recunoştea la un moment dat – şefia Serviciului Român de Informaţii. Locul de unde, credea el, va putea dirija în linişte operaţiunile din marele proiect personal al „interesului naţional”.

Dacă din punct de vedere intelectual, Gabriel Oprea nu este de mai mult de o stea, din acela al intuiţiei mecanismelor puterii şi al mijloacelor de a şi le apropria îşi merită cele patru care-i apasă umerii de doctor şi de conducător de doctorate.         

 

Publicat: 11 August, 2014 - 10:48
Punctul pe Y. Execuţie în stil mafiot
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Nu împărtăşesc nici indecenţa plăcerii aproape sexuale cu care procuroarea Monica Macovei a salutat triumful colegilor săi împotriva celui care o „înghesuia” cu câţiva ani în urmă, nici satisfacţia morbidă a complexatului Ludovic Orban, dar nici efuziunile sentimental-activiste ale frustratei echipe a Antenei 3. Drama personală – căci despre aşa ceva este vorba în ultimă instanţă – merită mai mult bun simţ şi jenă din partea celor implicaţi într-un fel sau altul în ce i s-a întâmplat lui Dan Voiculescu.

Nu am reacţionat „pe loc” din dorinţa de a-mi aşeza în ordine reflexele acestui episod exemplar al vieţii noastre politice, în special. Căci despre aşa ceva este vorba în primul rând.

Sunt unul dintre jurnaliştii care au colaborat îndeaproape cu Dan Voiculescu, în vremea în care nu devenise încă mogul şi mă pot lăuda cu faptul că am contribuit la ieşirea din anonimat a postului Antena 1 şi intrarea sa în competiţia pentru audienţă prin memorabilul „Turneu al Candidaţilor” pe care l-am organizat în 1996. Într-un mod straniu, dar tipic pentru el, nu am binemeritat vreun sentiment de recunoaştere sau recunoştinţă, ba din contră. Ne-am reîntâlnit pe aceeaşi baricadă peste zece ani mai târziu când, sub influenţa fiicei sale, a lăsat baltă, taman înainte de debut, un proiect editorial ce putea fi de succes. Nu am nutrit faţă de el nici recunoştinţă şi nici resentimente, acordându-i circumstanţa atenuantă a dreptului de a lua decizii în conformitate cu impulsurile şi interesele de moment. Nu am putut însă să nu-i recunosc tenacitatea şi determinarea în a crea un mecanism jurnalistico-politic extrem de eficient, care a şi făcut din el unul dintre principalii vectori ai evoluţiilor din ultimul deceniu. Nu ştiu care ar fi fost cursul existenţei sale dacă în locul confruntării ar fi ales varianta colaborării cu personajul numit Traian Băsescu. Sau, dacă acesta n-ar fi calificat cu atâta brutalitate mâna întinsă de profesor (cu riscul resentimentelor de rigoare) pentru a accede la putere într-un moment hotărâtor. Cert este că artizanul „soluţiei imorale” a devenit cel mai îndârjit adversar al preşedintelui şi motorul celor două suspendări ale acestuia. Evident că această poziţie l-a expus represaliilor declanşate prin intermediul „instituţiilor verticale” rămase fidele, care au ţesut cu tenacitate în jurul său plasa juridică care l-a dus în cele din urmă la Jilava, via Rahova.

Nu pot să bag mâna în foc asupra nevinovăţiei lui Voiculescu în această speţă. Pot însă să o bag în slujba afirmaţiei că am asistat la o execuţie în stil mafiot.

În slujba căreia vor aduce doar câteva elemente: repetatele poziţii asumate de şefa DNA care introduceau vinovăţia sa ab initio; punerea dosarului pentru decizia finală în mâinile a doi magistraţi tineri, abia promovaţi şi recunoscători; foaia de parcurs livrată acestora, concretizată în doar 4 termene pentru un dosar kilometric, târât mai bine de şase ani şi respingerea sistematică a tuturor cererilor apărării; acceptarea unei expertize vădit părtinitoare efectuate chiar de către acuzator şi nu de un expert independent. Dar, elementul cel mai important care duce cu gândul la metodele mafiote este confiscarea extinsă a averii: practic, condamnarea de zece ani (nici dacă o viola pe Monica Macovei când a înghesuit-o n-ar fi luat atât) este prea puţin importantă. Esenţială este anularea bazei materiale a demersurilor publicistice. Nu e nevoie (ar fi şi de condamnat!) să se interzică nişte posturi de televiziune neprietenoase: este suficient să le „tai” baza materială a acţiunii.

Acesta rămâne demersul esenţial pentru care Traian Băsescu n-a trebuit să cheme vreun procuror ca să-i dea indicaţii: a fost suficient să-l „păcălească” pe Ponta şi acesta să înghită numirea Codruţei Kovesi în fruntea unui DNA lăsat în cumpănă prin izgonirea credinciosului Morar.

Misiune îndeplinită! – pot spune cu mâna pe inimă cei care nu se află la prima acţiune de acest fel. Au început cu Vântu şi e foarte posibil să continue, dacă mai au timp, cu Ghiţă. Prietenii ştiu de ce...     

 

Publicat: 11 August, 2013 - 11:00
Punctul pe Y: Din culisele operaţiunii "Amigo"
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Odată cu publicarea mailurilor pe care fostul consilier prezidenţial Corina Creţu le adresa fostului secretat de Stat Colin Powell, iese la iveală o afacere pe care nici unul dintre celebrele servicii americane n-au reuşit să o depisteze la mementul cuvenit. Cu atât mai stranie este această situaţie cu cât, fără îndoială, corespondenţa dintre cei doi zăcea prin serverele NSA încă decând chestiunea era de actualitate.
Conform estimărilor unor specialişti în contraspionaj în spatele unei banale relaţii mai mult sau mai puţin amoroase se ascundea un îndrăzneţ şi perfid plan de penetrare a celor mai înalte zone ale administraţiei americane. Proiectul ar fi fost conceput de un specialist în domeniu - fostul director SIE, Ioan Talpeş - şi a fost aprobat de preşedintele Ion Iliescu, în ultimul său mandat.
În linii mari, acţiunea care a purtat numele de cod "Amigo" prevedea ca, cu prilejul vizitei pe care preşedintele Bush urma să o facă la Bucureşti, în urma deciziei istorice de aderare a României la NATO, să se întreprindă o serie de acţiuni ce vizau stabilirea unor relaţii apropiate, dincolo de uzanţele oficiale, diplomatice, între reprezentanţi ai puterii de la Bucureşti şi membrii ai Exectivului de la Casa Albă. Planul propus de Talpeş era de o simplitate tulburătoare: profitând de atmosfera de destindere ce caracteriza momentul aderării, primirea la Bucureşti a oaspeţilor americani urma să se desfăşoare astfel încât fiecărui membru marcant al delegaţiei să îi fie ataşat un partener român ce urma să devină, practic, un fel de umbră a americanului, câştigându-i încrederea şi punând bazele unei relaţii de durată. Algoritmul imaginat  prevedea ca gazda lui Colin Powell să fie Corina  Creţu (şi nu Simona Miculescu, cum ar fi cerut protocolul), iar al Condoleezzei  Rice, consilierul Octavian Ştireanu. Sunt doar cele două perechi asupra cărora există informaţii certe. În timp ce Corina Creţu şi-a îndeplinit cu brio sarcinile, generând o relaţie de durată ce a crescut în intensitate până când Powell a ieşit din sfera puterii executive, partitura lui Ştireanu a fost mult mai discretă. Solicitat de corespondentul agenţiei AMOS News să comenteze alegaţiile, Ştireanu - astăzi un respectat mogul de presă, a refuzat, neconfirmând, dar nici negând informaţiile.
Nu se ştie încă - organele de specialitate vor face cu siguranţă cercetări în acest sens, chestiunea fiind de competenţa CSAT - care a fost nivelul penetrării executivului american, unde Talpeş se bucura de încredere încă de pe când a livrat FBI-ului listele agenţilor lui Ceauşescu. Există însă indicii că suspiciuni au existat şi că măsurile de retaliere au vizat puterea de la Bucureşti care - în ciuda primirii lui Năstase la Casa Albă - n-a mai fost susţinuta  la următoarele alegeri - deşi premierul nu a fost informat la timpul respetiv. Practic, fostul premier a devenit principala victimă a acestei afaceri, sprijinul SUA îndreptându-se spre reprezentanţii opoziţiei care au fost favorizaţi prin măsuri subtile de ultimă oră ce au făcut ca Băsescu să câştige, neaşteptat şi la mustaţă, runda prezidenţială.
Există, de asemenea, suspiciuni că dezvăluirea cospondenţei secrete dintre Colin Powell şi Corina Creţu de către un presupus hacker ar fi, de fapt, o decizie luată de NSA în scopul scoaterii definitive din jocul politic a  lui Colin Powell.
Si non e vero, e ben trovato...

N.A. Orice asemanare cu persoane sau situatii reale este pur intamplatoare.

 

Publicat: 10 August, 2012 - 14:08
Punctul pe Y. Interimarii
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
În mod inevitabil, observatorii vor face comparații între mandatele celor doi președinți interimari pe care i-a avut România postdecembristă. Ambii suplinind același președinte ales și, apoi, suspendat.
Primul președinte interimar a fost Nicolae Văcăroiu. Era al doilea om din stat chiar dacă nu făcea parte din aceeași tabără politică cu primul. Trecuse însă, până aici, prin cele mai înalte funcții din stat. De la prim ministru până la președinte al Senatului. Și-a luat în primire noul mandat cu discreție și decență. Nu a petrecut la Cotroceni, în luna când a fost șef al statului, mai mult timp decât cel necesar pentru a și îndeplini obligațiile curente: semnarea de acte și documente ce nu puteau să așteapte rezolvarea crizei. Nu a dat pe nimeni afară și nu a angajat pe nimeni. Traian Băsescu, cu toată lipsa sa de politețe, s-a simțit obligat să-i mulțumească la relaurea mandatului arătându-i în continuare un respect pe care nu l-a mai avut față de alți colegi din politică.
Cel de-al doilea președinte interimar, Crin Antonescu, a avut și are o altă evoluție. Era președinte al Senatului de doar câteva zile când a fost obligat - constituțional- să se mute la Cotroceni. Nu s-a mulțumit cu o simplă vizită de curtuazie. S-a instalat acolo cât de temeinic a putut, mai ales prin prisma primelor evoluții care îl dădeau drept succesor sigur al viitorului președinte demis. Nu și-a modificat comportamentul nici când, sub presiunile europene, alianța sa a admis condiția care îl salva practic pe Băsescu de la demitere. Nu a  dat înapoi, și a atacat viguros, curățând Cotrocenii de balastul consilierilor moșteniți. În mai multe etape i-a lăsat pe toți la vatră, aducându-și în loc propriii consilieri. Prin această mișcare a lăsat să se înțeleagă că bătălia nu este pierdută și că nici întoarcerea lui Băsescu nu este chiar atât de sigură. Mai mult, a utilizat cu o frecvență supărătoare pentru suspendat microfoanele palatului pentru a da replica campaniei tot mai învierșunate a acestuia.
Deosebirile dintre Nicolae Văcăroiu și Crin Antonescu nu țin doar de personalitatea diferită a acestora, ci mai ales de conjunctură: Văcăroiu își putea permite în 2007 să fie "cavaler". Antonescu, în 2012, nu își poate permite: acum bătălia este pe viața și pe moarte ( politică). Cine câștigă - rămâne. Cine pierde - pleacă. De peste tot...

 

Punctul pe Y
joi 11 august 2011 Nr: 3339
Preţul "multiculturalismului"
de Octavian Andronic

Ceea ce se întâmplă acum în Anglia – şi ce se va extinde, pe principiul incendiilor de vegetaţie uscată prin restul Occidentului este nota de plată a toleranţei păguboase drapate în multiculturalism. Afluxurile aproape neîntrerupte de imigranţi proveniţi din zone cu civilizaţii exotice sau culturi primare, au fost încorporate, fără criterii şi fără condiţii, în numele unui concept de care au abuzat activiştii liberalismului libertin. Incluziunea socială a acestora au fost întotdeauna deficitară şi a fost generată în special de conceptul “minorităţilor închise”. Acestea s-au stabilit în anumite zone din care i-au “exmatriculat” pe localnici prin metode de-acum verificate şi şi-au constituit enclave autonome în care autorităţile pătrund şi acţionează cu dificultate. Insulele de religii şi limbi s-au înmulţit, iar decalajele faţă de majoritari s-au mărit continuu.

S-a creat astfel, în special din rândurile tinerilor, o “armată” de neintegraţi organizată pe principiile clasice ale bandelor, gata oricând de acţiune. Pretextul tulburărilor din Londra a fost împuşcarea de către poliţişti a unui gangster minoritar. Acţiunile care au urmat au avut tot mai puţin un aer de protest cât unul de jaf şi distrugere. Timiditatea poliţiei din primele zile are explicaţii: oricând, o acţiune împotriva infractorilor organizaţi poate fi acuzată ca o formă de rasism – pentru că marea majoritate a celor reprimaţi fac parte din grupările minoritare. Activiştii civici au sărit în sus de fiecare dată, găsindu-şi rostul în acuze şi condamnări. Există un precedent celebru – cel din Los Angeles, din anii 90, când jaful generalizat la care s-au dedat bandele a fost justificat de corecţia aplicată de poliţişti unui infractor notoriu, transformat în erou de media avidă de senzaţional. Şi gangsterul de la Londra va poposi, probabil, pe vreun soclu, după ce lucrurile se vor calma. Până atunci Anglia şi englezii plătesc preţul acestor confuzii, în care graniţa dintre protest social şi infracţiune penală e tot mai greu de definit. La fel de greu cum e şi în cazul “protestelor” antiglobalizante, devenite o veritabilă gherilă urbană susţinută ocult şi organizată tactic, cu revendicări neclare şi cu acţiuni încadrabile în codul penal.

O replică dură şi categorică – pe măsura tulburărilor produse – din partea autorităţilor ar putea avea darul să potolească un incendiu ce nu va ezita să se aprindă prin alte părţi cu aceleaşi probleme. Parisul a avut antecedente de acest fel, iar în alte mari metropole europene “multiculturalismul” a creat condiţiile necesare.    

 

Punctul pe Y
joi 12 august 2010 Nr: 3100
O instituţie handicapată: ANI!
de Octavian Andronic

Legea ANI ar fi trebuit să fie un avort juridic. S-a născut înainte de termen, având greutatea minimă pentru a supravieţui şi o serie de organe esenţiale nedezvoltate sau malformate. A fost hrănită la sânul câtorva politicieni cu laptele acru al incompetenţei şi dată apoi pe mâna unui personaj dubios, pentru a i se face educaţie. Când să dea examenul de maturitate, comisia de la Curtea Constituţională a trântit-o de două ori pe motiv de nelegalitate, anulându-i studiile de parcă le-ar fi făcut la Spiru Haret, de la distanţă. Soarta ei ar fi fost tristă dacă nu i-ar fi sărit în ajutor Europa, cea atât de sensibilă la nevoile orfanilor. Dacă   nu-i găsiţi iute un rost nu mai pupaţi Schengen la anul! – a fost mesajul transmis de la Bruxelles prin aceeaşi mamă vitregă, devenită între timp europarlamentar.

Şi iată că jucăm jocul: „ei se fac că vor să luptăm cu corupţia, noi ne facem că luptăm!”. După atacurile la baionetă ale lui Frunda, urmează un vot cuminte în ambele Camere: legea e atât de neputincioasă, chiar cu vechile prevederi, încât n-are rost să ne mai batem capul cu ea – îşi spun demnitarii şi parlamentarii, iar ultimii se pregătesc de noul botez. Aşa cum este, legea ANI dă doar o satisfacţie formală Comisiei Europene. Ea se alătură DNA în evantaiul de „înlocuitori” juridici prin care, chipurile, lupta cu corupţia ar fi mai nemiloasă. Cine are însă curajul să răsfoiască bilanţul celor două instituţii va constata că: DNA deschide tot felul de procese care în final se-nchid pe motiv de vicii deprocedură; ANI prinde cu ocaua mică doar demnitari neglijenţi care uită ce-au scris ultima dată în declaraţiii sau fac „mişto” introducând bunuri necuantificabile. În forma actuală probabil că vom aştepta mult şi bine până când insectarul său va fi prins cu acul primul parlamentar care s-a îmbogăţit în cursul mandatului din altceva decât din leafă şi diurnă.

O problemă adiacentă care-i frământă pe politicieni este cum să mai ia ceva de la bogaţi şi să dea la săraci fără a se face apel la procedurile haiduceşti.    UNPR-ul lui Oprea – el însuşi un om destul de bogat – a venit cu o idee din care vrea să facă un proiect de lege şi să introducă taxa de solidaritate a bogătanilor. Averea personală (noţiune destul de nebuloasă) compusă din bunuri imobile şi mobile (case, maşini, iahturi, elicoptere) care depăşeşte vreo 600.000 euro ar urma să fie taxată cu 1% pe an. În acest fel, cred uneperiştii, s-ar putea strânge doar anul ăsta vreun miliard de euro, ce ar urma să fie dirijaţi spre fondul de pensii. Idee nobilă, dar total inaplicabilă. Când se va face inventarul bogătanilor, s-ar putea să se ajungă la concluzia că în România aşa ceva nu există!

O chestiune cu adevărat importantă o constituie solidaritatea văzută prin prisma actelor de binefacere. În toată lumea civilizată mari bogătaşi îşi direcţionează parte importantă din avere (contra unor facilităţi fiscale, evident) spre domeniile pe care statul nu le poate susţine suficient: sănătate, educaţie, cultură. Cred că şi la noi, unii dintre marii îmbogăţiţi ar avea astfel de impulsuri dacă reglementările fiscale n-ar fi atât de restrictive: practic, poţi să donezi doar 2% din venituri. Şi nimeni nu are chef să dea statului nişte sume de care să dispună acesta după bunul plac al guvernanţilor temporari. Şi atunci ce să facă bogaţii noştri, decât să-şi facă palate  şi să-şi ia flotile de maşini de fiţe înmatriculate pe firmă?

 

Punctul pe Y
miercuri 12 august 2009 Nr: 2832
Funcţia de preşedinte în economia de piaţă
de Octavian Andronic

În economia de piaţă totul costă, totul are o valoare bănească, în funcţie de cerere şi ofertă. Aşa  s-a ajuns ca funcţia de preşedinte al ţării să fie evaluată. A făcut-o Autoritatea Electorală Centrală care, pe baza unor studii aprofundate, a ajuns la concluzia că listele de semnături în favoarea unei candidaturi ar trebui însoţite şi de o taxă de participare la scrutin, în valoare de 300.000 de euro.

Există, deja, opinii pro şi contra. Pro sunt, în general, cei care se bazează în demersul lor pe forţa – organizatorică şi materială – a partidelor mari, puternice. Pentru acestea nu constituie o problemă nici semnăturile şi nici banii – cu atât mai mult pentru numărul lor - chiar dacă de ochii lumii se va protesta cu o jumătate de gură, în numele democraţiei şi a dreptului fundamental de a alege şi a fi ales.

Contra sunt ceilalţi. De regulă, veleitarii, care de-a lungul anilor au găsit în candidatura prezidenţială o portiţă spre notorietate şi spre alte avantaje pe care le oferă o campanie electorală. Aceştia nu-şi propun nici un moment să câştige fotoliul de la Cotroceni, doresc să apară doar în programele gratuite de la televiziunea publică.

Evoluţia conceptului de „candidat le preşedinţie” a fost una tipică pentru intervalul confuz pe care l-am traversat. În 1990, la primele alegeri pentru Cotroceni, doar trei candidaţi au reuşit să strângă numărul de semnături necesare, cel de-al treilea – Ion Raţiu - reuşind performanţa doar cu câteva ore înainte de încheierea înscrierilor. În 1992 numărul candidaţilor admişi s-a dublat, fiind prezent, pentru prima dată, şi un independnt – Mircea Druc. Patru ani mai târziu numărul candidaţilor a ajuns la 16, între care doi independenţi (popa Nuţu Anghelina şi generalul Nicolae Militaru) şi un candidat al... automobiliştilor! În 2000, doar 12 candidaţi, cu doi independenţi – Graţiela Bârlă şi Eduard Manole. Tot 12 candidaţi s-au înregistrat în 2004, cu un singur independent – Gheorghe Dinu.

Luate la bani mărunţi, listele alegerilor prezidenţiale relevă doar vreo câteva candidaturi serioase, restul fiind umplutura democratică. Oferta stufoasă este, de regulă, derutantă şi costisitoare pentru un stat care cheltuie cu aceste exerciţii democratice mai mult decât este nevoie şi-şi poate permite. Este motivul pentru care consider justificată iniţiativa Autorităţii şi sper că ea va trece de piedicile ce i se vor pune de cercurile interesate în perpetuarea confuziei generale. Nişte alegeri cu doar 3-4 candidaţi, validaţi de forţele politice din spatele lor, ar face competiţia mai atractivă pentru un electorat tot mai puţin interesat, şi mai precisă în evidenţierea rezultatelor. Desigur că banii contează mai puţin în acest context, deşi este cât se poate de justificat ca cei care doresc să joace la acestă loterie de dragul jocului, să bage mâna în buzunarul propriu, sau al susţinătorilor.

 

Punctul pe Y
luni 11 august 2008 Nr: 2284
China s-a trezit!
de Octavian Andronic

„Când China se va trezi, omenirea se va cutremura!” – scria, cu peste 200 de ani în urmă, vizionar, cel care făcuse să se cutremure un continent: Napoleon.

Nu s-a referit, desigur, la catastrofele naturale care, periodic, lovesc fără cruţare cea mai numeroasă naţiune de pe glob, ci la impactul pe care-l va avea trezirea forţelor creatoare latente de care beneficiază această străveche civilizaţie, care chiar în aceste zile dă măsura vigorii sale printr-o demonstraţie de forţă, talent, creativitate şi, mai ales, tenacitate.

Gazda Olimpiadei reprezintă, poate, cel mai interesant fenomen care se manifestă în debutul acestui mileniu: găsirea unui drum propriu, între albul economiei de piaţă şi negrul economiei centralizate. Chinezii au avut geniul unei abordări pragmatice a principiilor economice şi sociale generând o dezvoltare economică aproape fără precedent. Cea care le permite astăzi să se prezinte în faţa lumii cu realizări care n-ar fi stat, poate, la îndemâna  nici unei alte naţiuni. Nici o altă ţară nu şi-ar fi putut concentra eforturile şi resursele într-o direcţie menită să ofere acestei celei mai importante manifestări sportive mondiale un cadru de desfăşurare fără cusur.

Preşedintele nostru a dat o fugă până la Beijing pentru a fi alături de celelalte VIP-uri mondiale (după Summit-ul  NATO de la Bucureşti a început să-i placă să se învârtă între mai marii lumii) la deschiderea oficială şi pentru a-i îmbărbăta pe sportivii români care vor lupta pentru medalii. Atât în delegaţia oficială cât şi în avionul prezidenţial şi-au făcut locul tot felul de inşi fără nici o treabă şi nici o legătură cu sportul. Unul singur, care avea şi treabă şi legătură, a fost uitat: Octavian Bellu. Cel mai mare colecţionar de aur din istoria sportului românesc. Câtă intenţie şi câtă întâmplare nesimţită în acestă fază rămâne de văzut. Cum rămâne de văzut şi care va fi viitorul relaţiilor  bilaterale. Prin 90-91, chinezii şi-au adus aminte (noi habar nu mai aveam) că aveau o datorie la noi, de câteva sute de milioane de dolari, şi ne-au achitat-o prompt fără a ne reproşa că le-am împuşcat prietenul. Au fost pragmatici acceptând ideea unei alte realităţi. Prin 1996, în campania electorală, candidatul Constantinescu venea cu năstruşnica idee să rupem relaţiile diplomatice cu China în schimbul a vreo 2 miliarde de dolari pe care ni le promitea Taiwanul. Să nu credeţi că unii n-au rămas pe gânduri. La ultima vizită oficială a lui Iliescu, prin 2002-2003, chinezii ne ofereau o serie întragă de proiecte de colaborare – de la construcţia de autostrăzi pâna la companii mixte de comunicaţii. Credeţi că s-a ales ceva de ele? Cu toate nostalgiile unor conducători chinezi faţă de o Românie în care şi-au făcut studiile, rămâne tot ma puţin loc pentru noi într-o viitoare ecuaţie. Mare putere economică, China poate astăzi să-şi aleagă liniştită partenerii, pe criterii care ne exlud din start: forţa şi competenţa. Vom rămâne cu amintirile şi cu regretul şanselor nefructificate.

Mă aflu, de duminică, la Beijing, în enormul furnicar olimpic. Capitala chineză a devenit noul Babylon, în care timp de două săptămâni vor răsuna toate limbile şi imnurile pământului. Nu sper decât să se facă auzit şi ale nostre.

 

Punctul pe Y
sâmbătă 11 august 2007 Nr: 2023
Antiepiscopul Dinescu
de Octavian Andronic

Mircea Dinescu, onorabilul colegian CNSAS, nu a făcut vreodată un secret din alergia pe care o face la popi. Unii zic că n-ar prea fi fost dus la biserică, încă de pe vremea copilăriei sloboziene. Alţii că ar fi avut nu se ştie ce (ne)înţelegeri cu unii reprezentanţi ai cultelor. 

Este cert însă că ori de câte ori a avut prilejul, în publicaţiile sale, a taxat cea mai credibilă instituţie a ţării cu sarcasm şi cu neînduplecare faţă de tarele reprezentanţior săi. Printre cei care s-au aflat constant în vizorul penelului său acid s-a numărat şi recent repauzatul întîistătător al Bisericii Ortodoxe, prea- fericitul acum, în lumea de dincolo, Teoctist. 

Nu s-a stins bine ecoul rugăciunilor de la căpătâiul său că, primul care a ridicat steagul de luptă împotriva slujitorilor bisericii care, în condiţii diverse, ar fi făcut pactul cu diavolul, a fost Mircea Dinescu. Nu în posibila sa calitate de reprezentant al societăţii civile, ci în aceea de membru al Colegiului CNSAS. Dinescu a făcut ceea ce a făcut de atâtea alte ori: a „deconspirat” în avans lucruri care ar fi trebuit să rămână confidenţiale până la anunţul public legal. 

De data asta, Biserica a făcut ceea ce nu a făcut nici unul dintre cei care au încercat pe propria piele ce înseamnă libertatea totală pe care şi-o arogă distinsul poet, de a nu ţine seamă nici de fişa postului plătit de la Buget, nici de reglementările care-i privesc pe cei care mânuiesc hârţoage cu caracter secret şi nici ceea ce bunul simţ – nelegal – implică într-o poziţie şi o relaţionare ca a sa: şi-a anunţat intenţia de a-l da în judecată! BOR versus Dinescu! Iată un show de care, pe ameţeala asta generată de presiunea atmosferică, nu doar mass media, ci şi publicul în general, sătul de crimele de la ora 17 şi violurile de la ora 21,  îl aşteaptă cu nesaţ.

Va fi un spectacol naţional, de succes care va demonstra, daca mai e nevoie, că în România totul,  inclusiv legea, este de o relativitate care frizează absurdul şi că în faţa aceleiaşi legi suntem cu toţii egali, cu excepţia celor care şi-au dobândit statutul de a fi mai egali decât ceilallţi.

 

Punctul pe Y
vineri 11 august 2006 Nr: 1790
Paradoxuri securiste
de Octavian Andronic

După ce-a evoluat vreme de şase ani în ritm de vals, Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securităţii pare că trebuie să se pregătească pentru ritmuri mai alerte. Avalanşa de solicitări venite din toate direcţiile - politicieni, ziarişti, profesori, sindicalişti - promite să se alimenteze din straturile mai puţin vizate până acum ale societăţii, punându-i pe membrii Colegiului în faţa unei misiuni aproape insurmontabile. Dacă cu un singur dosar ei au consumat, în plenul Colegiului, mai bine de 12 ore, stau şi mă întreb când vor reuşi - mergând în acelaşi ritm - să rezolve măcar o parte din cele peste 1000 de (presupuse) dosare de jurnalişti care le-au fost, practic, băgate pe gât, înaintea categoriilor care legal au prioritate. Probabil că guvernul şi parlamentul vor trebui să găsească soluţii: ori mărirea numărului de membri, ori crearea unor CNSAS-uri paralele, pe categorii sau prin implicarea în cercetare a unor categorii ale societăţii civile - bineînţeles, după ce acestea au fost, la rândul lor, puricate. Lăsând gluma la o parte, să observăm însă câteva lucruri. În primul rând, tot mai pronunţata inadecvare a reglementărilor de funcţionare a Colegiului la varietatea de situaţii care apar şi nu sunt cuprinse în lege. Cea mai frecventă situaţie tinde să devină aceea a informatorilor cu acte în regulă, dar care n-au făcut poliţie politică! Sau a celor fără angajamente, dar care au turnat în draci! Marele paradox al Legii şi al punerii ei în practică îl reprezintă însă faptul că de pătimit ar avea toţi cei prinşi, într-un fel sau altul, în plasa Securităţii, cu excepţia... securiştilor! Aceştia nu au de dat socoteală, practic, în comparaţie cu ce păţesc cei de care s-au servit. Securiştii sunt consideraţi a-şi fi făcut datoria, în timp ce informatorii - indiferent de modul în care au devenit colaboratori-plătesc toate oalele sparte. Pe măsură ce plasa se strânge în jurul unor nume celebre, refrenul care se face auzit nu mai este 'n-am fost informator/turnător', ci 'n-am făcut poliţie politică'. Nimeni n-a făcut poliţie politică! Cel care tinde să se înscrie pe un asemenea palier este însuşi Consiliul! Datorită modului dezastruos în care se iau deciziile - prin vot deschis şi nu pe bază de dovezi şi documente - Colegiul începe el însuşi să facă poliţie politică, scoţând în afara responsabilităţi sociale, oameni despre care nu se poate afirma cu certitudine că ar fi făcut poliţie politică. Acest lucru lărgeşte pârtia pe care cei în cauză o vor face spre Curtea Europeană a Drepturilor Omului, unde astfel de cazuri se judecă cu mult mai multă acurateţe şi pentru care cineva plăteşte. Şi nu puţin.

 

Punctul pe Y
vineri 12 august 2005 Nr: 1649
Macoveizarea justiţiei
de Octavian Andronic

Dacă aşa începe reforma din justiţie, sunt perfect lămurit de ce urmează. Pentru că, într-adevăr, şefii nu mai sunt numiţi de Rodica Stănoiu (nomina odiosa) şi nu mai sunt ai lui Iliescu. Ei bine, ei sunt numiţi acum de doamna Macovei, pe cu totul alte criterii decât erau numiţi până acum: sunt - sau promit să devină - 'oamenii lui Băsescu!'
Oricât de bune vor fi fost intenţiile, ele se reduc, după cum o demonstrează practica, la o banală 'depolitizare' prin înlocuirea celor consideraţi a fi fost ataşaţi vechiului 'regim', cu oameni ataşaţi celui nou. Unul dintre aceştia pare să fie chiar noul şef al PNA, dl Morar. Printre criteriile care au stat la baza numirii sale - o mărturiseşte chiar doamna ministru - se numără şi acela de a fi avut 'îndrăzneala' de a cerceta şi de a trimite în judecată un membru PD! E drept că atunci când a făcut-o PD era în opoziţie, iar la putere era PSD-ul dnei Stănoiu! Pentru doamna Macovei alegerea dlui Morar reprezintă însă un atribut de echidistanţă.
Nu pot să mă pronunţ asupra competenţei şi asupra moralităţii dlui Morar. Atârnă însă greu, în defavorarea lui, faptul că s-a străduit din răsputeri să bage în puşcărie un om pe care justiţia (tot cea de pe vremea lui Iliescu) l-a considerat nevinovat. Asta mă face să cred că dl Morar este unul dintre acei apostoli ai Justiţiei care consideră că tot ce le pică în mână trebuie să ajungă la puşcărie şi că menirea unui procuror nu este de a contribui la execuţia actului de justiţie, la stabilirea adevărului, ci de a furniza materie primă penitenciarelor. Este o mentalitate ce derivă direct din instituţia procuraturii comuniste, acea maşină de fabricat deţinuţi care acţiona la comandă şi cu zel, indiferent de natura reală a cazurilor.
Punând un asemenea om în fruntea unei instituţii esenţiale ca PNA, doamna Macovei şi şeful ei direct, dl Băsescu, îşi asumă aceleaşi procedee şi aceeaşi mentalitate care au făcut din actualul preşedinte un candidat la puşcărie în complicatul caz 'Flota'. Cu singura deosebire că dl Daniel va avea la dispoziţie cu totul alte teme şi dosare pentru a-şi dovedi ataşamentul faţă de această numire.
Trăiască reforma! Cu doamna Macovei în frunte, Justiţia va avea succese multe!       
P.S. Despre cele trei miliarde pe care le-am plătit cu toţii pentru ambiţia dlui Morar mi se pare inutil să mai vorbim...

 

Punctul pe Y
joi 12 august 2004 Nr: 1333
'Dosarul Flota' la apă
de Octavian Andronic

Finalizarea 'Dosarului Flota' 'sună ca dracu' - vorba lui Petre Roman despre FSN - acum în plină campanie pentru alegerile generale.Vreau să spun că clarificarea a ceea ce s-a întâmplat cu vasele pe care companiile româneşti le aveau la Revoluţie mi se pare a fi un lucru necesar. Nu mai mult şi nici mai puţin decât ceea ce s-a întâmplat prin alte ramuri ale economiei naţionale, devalizate cu sânge rece de cei puşi să le gospodărească. Pentru acest proces general, flota mi se pare reprezentativă, pentru că aici nu mai poate fi vorba despre aproximaţii sau interpretări.Aici este vorba despre un singur lucru: din cele vreo 200 de nave de diferite tonaje şi profiluri n-a mai rămas nimic! Pur şi simplu s-au evaporat! Companiile care le operau au mai rămas doar cu numele. Cum a fost posibil acest lucru? Ce condiţii - obiective sau subiective - au concurat la acest 'fenomen' - trebuie să ştim. Povestea asta nu merită să rămână învăluită în mister, pentru că ea poate pune în evidenţă tehnologia fraudei, şi ne poate ajuta să evităm pe viitor repetarea sa.Faptul că în afacere este implicat - alături de alţi miniştri, coordonatori de domeniu - un actual şef de partid, poate, până la un punct, să pară o întâmplare. Această întâmplare care aduce grave prejudicii de imagine sistemului putea fi, însă, lesne evitată. Dacă Parchetul şi Poliţia ar fi avut dorinţa reală de rezolvare, dacă de la etajul politic s-ar fi dat semnalele cuvenite, dosarul ar fi fost de mult finalizat, vinovăţiile (sau nevinovăţiile) cunoscute, iar situaţia remediată cel puţin din punct de vedere legal şi moral - pentru că din punct de vedere financiar nu cred că mai exista vreo umbră de speranţă pentru a se mai recupera ceva. Cum, însă, se poate vedea cu ochiul liber, nici trecuta guvernare şi nici cea actuală nu au avut o pornire decisivă în a impulsiona acest proces. Toată lumea a părut mulţumită ca el să stea în sertarele Parchetului, de unde să fie scos la momentul oportun, atunci când interesele politice de conjunctură o vor cere. Principala 'miză' a dosarului, Traian Băsescu, are până acum un atu în favoarea sa: faptul că în '96 a renunţat la imunitatea parlamentară punându-se la dispoziţia comisiei de anchetă.Mulţi par să fi uitat acest lucru şi printre întrebările la care ar trebui să se răspundă acum ar fi şi acelea legate de cauzele tergiversării inadmisibile a cercetărilor şi de cei care se fac vinovaţi de producerea unui nou potenţial scandal.

 

Punctul pe Y
marţi 12 august 2003 Nr: 1018
Români: v-aţi plătit taxa de tranzit al României?
de Octavian Andronic

Ca tot românul care se răzbună pe dictatură inducându-şi ideea de libertate de circulaţie printr-o deplasare estivală cu maşina prin Balcani, am fost şi eu în Arcadia. Când am plecat, am suportat cu mai multă răbdare şiragul de taxe care însoţesc ca nişte lipitori acest drept fundamental: taxă de ecologizare şi taxă de drum - la români, plătite la un ghişeu unic. La bulgari aveam să fac cunoştinţă cu taxa lor de tranzit, de 22 de euro şi cu încă una pentru nu se mai ştie ce. Grecii, mai europeni, nu pretind nici o taxă. La întoarcere, bulgarii mi-au luat alţi 22 de euro, căci tranzitam din nou teritoriul naţional, la intrare, şi alţi vreo zece la ieşire pentru un motiv nu suficient de clar. Le-am plătit, ca toţi ceilalţi, cu gândul că doar peste jumătate de oră aveam să mă aflu din nou în ţară şi voi scăpa de toată această corvoadă, nu doar psihologică. Pentru că, îmi ziceam eu, poţi fi pus să plăteşti dacă vrei să ieşi (aşa făcea şi Ceauşescu, nu?) dar ca să intri în propria-ţi 'casă' nu mi se mai părea normal. Eroare! A fost mai întâi o 'taxă de ecologizare' - dintr-o ţeavă picurau pe maşină câţiva stropi de apă! Apoi o taxă a AND-ului, e drept, mai rezonabilă. Şi când totul părea să ia sfârşit şi în faţa mea se deschidea drumul spre casă, poc! o nouă barieră. 'Taxa de tranzit' - mă anunţă voios junele din cabină. 'Fii serios!' - i-am replicat. 'Ce tranzit? Eu nu mai tranzitez nimic! Mă întorc acasă!' 'Ba să faceţi bine să plătiţi: e taxa de tranzit a judeţului Giurgiu - instituită de Consiliul Judeţean. 10 dolari sau echivalentul. N-o plătiţi, nu treceţi!'

Ce să fac? Am plătit-o. M-am gândit că şi cei care trec prin Mamaia plătesc 'taxa Mazăre'! De ce să nu plătim şi 'Taxa Boiangiu'? Sau 'Taxa Vanghelie' cu care a ameninţat primarul trecătorii constănţeni prin sectorul 5?

'Taxele de tranzit' a României sunt manifestarea cea mai iresponsabilă şi mai hoţească a unui autonomii pricepute aşa cum l-a dus capul pe fiecare, fie el Mazăre, Boiangiu sau Vanghelie. Este modalitatea cea mai la îndemână de a obţine bani pentru care nu transpiră decât mâna care semnează hotărârile. Incapacitatea managerială a administratorilor aleşi duce la un veritabil hătiş de reglementări absurde, al căror prim model îl constituie chiar Guvernul. Şi să nu se mire nimeni dacă în curând vom ajunge să plătim o taxă specială pur şi simplu pentru faptul că avem norocul să trăim într-o ţară guvernată de asemenea specimene.  

 

Punctul pe Y
luni 12 august 2002 Nr: 701
Democraţia taxelor pe maşinile de lux
de Octavian Andronic

Îmi spunea un prieten dintr-o altă ţară, umblat suficient prin lume pentru a şti ce vorbeşte, că nu sunt prea multe locurile prin care să fi văzut atât de multe maşini de lux ca în Bucureşti.Şi, totodată, că rar i s-a întâmplat să vadă atât de repede ca la noi ultimele modele de autoturisme lansate de firmele cu pretenţii, avându-i la volan pe autohtoni."România este un rai al automobiliştilor" - a încercat să tragă el concluzia cea mai la îndemână. Nu.Nu cred că România este raiul automobiliştilor.Pentru asta, ar trebui să aibă, în primul rând, infrastructura necesară.N-o are.România, în schimb, este raiul evazioniştilor fiscali şi al îmbogăţiţilor peste noapte.Este raiul celor fără jenă, care nu rezistă să nu-şi etaleze ostentativ bogăţia dobândită în mod ilicit, mai ales cât timp nimeni nu le cere socoteală pentru acest lucru. Să revenim însă la automobilele de lux - subiect pe care l-au adus în discuţie liberalii, cu aplombul unui partid ai cărui membrii nu se prea deplasează în Dacii.România este una dintre puţinele ţări din lume care pune semnul egalităţii - din punct de vedere fiscal - între un Trabant şi un Rolls Royce.Şi una şi alta sunt maşini.Diferenţa de impozitare e modică şi ţine cont doar de capacitatea cilindrică.Nu de utilitate sau de lux.Ba - nu ştiu dacă chestia mai e în vigoare - exista şi o facilitate pentru maşinile cu cilindree mai mare de 2000 cmc, pentru care cota de impozitare scădea.Era mai rentabil să ai un Mercedes 500 decât un Cielo! Legiuitorul român are, deci, ochii legaţi cu cârpa egalitarismului.O ţară cu un buget oricum sărac, nu face nimic pentru a penaliza excesul - pentru că într-o ţară eminamente săracă, luxul este chiar şi el un exces.De ce să ne mirăm atunci că, deşi pline de gropile pentru a căror acoperire nu se găsesc bani, şoselele româneşti sunt neîncăpătoare pentru Mercedes-urile, BMW-urile, Chrysler-urile sau Lexus-urile românilor care plătesc pentru el, e cât şi pentru Dacia autohtonă?Ideea liberală n-ar fi rea dacă nu s-ar lovi de un impediment major: păi, cine să scumpească taxele? Cei în ale căror garaje stau maşinile scumpe?

 

Punctul pe Y
sâmbătă 11 august 2001 Nr: 392
AVAB-ul să trăiască, că-i dama bună!
de Octavian Andronic

Bugetul contează pe AVAB !  Acesta pare să fie cuvântul de ordine care transpare din anunţul publicat în ziare zilele acestea.  Harnică şi conştiincioasă, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare a strâns la teşcherea un mai puţin de 900 de miliarde în primele şase luni ale anului.  S-a ţinut de capul datornicilor, a celor care au primit credite mari pe credit (moral) mic de la bănci credule, şi le-a întors buzunarele pe dos.  Încurajată de acest prim succes, AVAB intenţionează ca până la finele anului să mai obţină vreo 2500 de miliarde, de la cei peste 3500 de debitori pe care-i are în stoc.  Dealtfel, în cei doi ani de când a fost înfiinţată de Radu Vasile şi dotată cu un preşedinte de import, AVAB a reuşit să adune 4000  de miliarde.  Dacă nu ţinem cont de cifra banilor care lipsesc din tezaurele băncilor devalizate , poate să pară mult, iar instituţia ar putea fi considerată o reuşită a genului.  Este suficient, însă să aflăm că în spatele celor 4000 de miliarde se află datorii de zece ori mai mari, ne mai piere entuziasmul.  Iar asta nu reprezintă decât vreo 20 la sută din ceea ce se datorează.  Experţii internaţionali estimează că acesta ar fi procentul la care putem spera.  Aici pare să fie şi "buba" problemei ne-am căptuşit cu acest AVAB în speranţa că pe o astfel de cale vor putea fi recuperaţi mai bine banii pe care i-au împrumutat unii de la băncile în cauză.  Băncile ar fi trebuit, legal să-i execute pe datornici sută la sută.  AVAB-ul este un soi de cataplasmă de la care nu se aşteaptă mare lucru.  Face şi ea ce poate.  De cele mai multe ori, nimic altceva decât să favorizeze răscumpărarea datoriilor unor şmecheri cu doar 20 la sută din valoare!  Ştiu, de pildă, o firmă care a lăsat în urmă datorii de 10 milioane de dolari, împrumutaţi pentru cumpărarea unei tipografii, pe care ulterior AVAB-ul i-a revândut-o - prin interpuşi - cu doar două. Astea afaceri!

 

Punctul pe Y
vineri 11 august 2000 Nr: 82
Ultimii patru specialişti au fugit de la ţărănişti!
de Octavian Andronic

Ultimii patru dintre cei 15.000 de specialişti cu care forţa coducătoare a CDR - ţărăniştii - ameninţau în urmă cu patru ani să fericească ţara, şi-au luat lumea în cap şi au poposit în ograda aliaşilor - inamici, făcându-şi cunoscut gestul printr-o declaraţie solemnă difuzată miercuri presei. A fost - dupa refuzul voalat al premierului Isărescu de a candida explicit în numele acestei formaţiuni - ce-a de-a doua bomboană pe coliva ţărănistă, formaţiune aflată într-un veritabil proces de dezintegrare prin implozie. Cei patru sunt, au fost ţăranişti cu fapta, nu cu gura. În sensul că, având în spate glorioasa sigla, şi-au cam vazut de treaba lor în domeniile la care se pricepeau. Şi unde au fost luxaţi, de către proprii lor colegi, oridecâteori s-a putut. Trei dintre ei - Norica Nicolai, Ciocâlteu şi Fodoreanu - au fost suporteri ai lui Radu Vasile, lucru pentru care au trebuit să suporte diverse şicane, ulterioare îndepărtării fostului premier. Cel mai specialist dintre ei - Sorin Fodoreanu - a fost nevoit să-şi "înmormânteze" insituţia - Agenţia Româna pentru Dezvoltare - fără a primi nici o explicaţie de la mai marii partidului. Ca să nu mai vorbim despre Sorin Dimitriu, fostul sef al F.P.S., "lucrat" serios pe axa Constantinescu - Sârbu pe motive de insubordonare faţă de interesele economice ale partidului. Din punct de vedere uman, gestul celor patru este explicabil. Este explicabil şi din punct de vedere politic - direcţia în care a apucat-o partidul lor făcându-i părtaşi la o nedorită sinucidere politică. Cu toate rezervele pe care opinia publică le are faţă de "migratori", în cazul de faţă situaţia mi se pare acceptabilă: una era dacă fugeau spre PDSR, de exemplu, în timp ce trecerea la P.N.L. nu le asigură, cel puţin teoretic, avantajele după care puteau fi suspectaţi că ar alerga. Mişcarea lor este o dublă lovitură: odată asupra moralului în descompunere a ţărăniştilor, şi altă dată asupra moralului în creştere al liberalilor. Câştigător, din această transfuzie semnificativă este, deocamdată cel puţin, hiperactivul Stoica.

 

Punctul pe Y
vineri 11 august 1995 Nr:
CU TUNUL DUPĂ VRĂBII
de Octavian Andronic

Succesele obţinute în ultima vreme de formaţiunea de combatere a crimei organizate din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei mă fac, după ce primul val de euforie se împrăştie, să mă gândesc la o operaţiune tipică pentru activităţile de diversiune: luarea feţei publicului prin exploatarea unui succes facil şi lăsarea în ceaţă a veritabilelor probleme. Pentru că toată tevatura de la Sexy Club şi chiar o parte dintre activităţile legate de dezmembrarea mafiei ţigăneşti sunt lucruri ce puteau fi făcute cu destulă uşurinţă şi până acum şi de acum încolo. Dacă marile probleme cu care se confruntă   societatea   românească   actuală   sunt   răfuielile   dintre contrabandiştii ţigani şi cei arabi, dacă permisul de port-armă al patronului de la Sexy Club pune în pericol siguranţa naţională şi dacă batalioanele sale de vivandiere pot anihila capacitatea de luptă a corpului ofiţeresc înseamnă că cei de la crima organizată îşi fac cu prisosinţă datoria si nu avem de ce să ne mai temem. Dacă, însă, admitem că există si un alt plan al crimei organizate (crimă neînsemnând doar ce se înţelege curent din termen, adică omor) care vizează dereglarea economiei prin fraude calificate de mari proporţii. Dimensiunile îngrijorătoare pe care Ie-a căpătat contrabanda, organizată până în cele mai mici amănunte pe baza unui consistent suport al elementelor corupte din structuri fundamentale, ce are în vedere punerea la mezat, în tranzacţii de amploare, a intereselor vitale ale naţiunii constituie un real semnal de alarmă si trebuie să recunoaştem că, atacând obiective de calibrul Sexy Clubului, nu se face altceva decât să se tragă cu tunul după vrăbii.

Tag-uri Nume: