Publicat: 14 Iunie, 2017 - 00:00

Fără dubiu, cărticica de față este, cum bine spune și Neagu Djuvara, în prefață, cea mai zguduitoare evocare a eroismului aviatorilor noștri în cel de-Al Doilea Război Mondial, făcută de unul din așii aviației noastre de vânătoare.

Tudor Greceanu (1917-1994) a fost unul dintre aşii aviaţiei române de vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial, având la activ peste 6000 de ore de zbor pe timp de război, realizate în 1000 de misiuni de luptă, atât în Est, cât şi în Vest, şi zeci de victorii aeriene pentru care a fost răsplătit devenind Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa III şi cu numeroase alte decoraţii şi insigne. Arestat de comunişti, a reuşit o spectaculoasă evadare de la Aiud.

Volumul spune povestea unui pilot de vânătoare care şi-a începutul ascensiunea puţin înainte de debutul conflagraţiei, a participat la nenumărate lupte aeriene dintre care cele mai dramatice episoade s-au petrecut în timpul bătăliei de la Stalingrad, apoi a trecut prin infernul închisorilor comuniste şi prin amputarea picioarelor din cauza torturilor suferite acolo, lăsând în ultimii ani ai vieţii preţioase amintiri despre toate acestea. O parte dintre capitole au fost scrise de Tudor Greceanu însuşi, celelalte constituindu-se din interviuri acordate de autor.

Un fragment din carte:

De data asta, pauza a fost mai mică şi de dincolo de calea ferată a început un foc ucigător din zeci de tunuri, care au căzut pe tot aerodromul. Avioane distruse sau incendiate, zeci de morţi sfârtecaţi, braţe şi picioare care zburau pe sus. Căram cu greutate răniţii în bordeie şi adesea, la lumină, vedeam că am cărat un mort sau o bucată de om. Eram plini de sânge, de fum şi praf, ca urşii – în costumele noastre îmblănite. Eram disperaţi. La un moment dat a venit la Şerbănescu adjutantul Tiberiu Vinca, care i-a spus: „Domnule căpitan, dacă tot urmează să ne împuşte, e mai normal să încercăm să decolăm.”

Unitatea exista numai în virtutea avioanelor. Dacă numai unul va reuşi, el va putea spune ce s-a întâmplat aici şi, cine ştie, poate va putea cere un ajutor, pentru eventualii supravieţuitori. Şerbănescu, fără nicio ezitare, a acceptat şi s-a început identificarea avioanelor care mai puteau decola. S-au găsit doar 16. Vinca a declarat că el mai ia un camarad, culcat pe burtă în fuzelaj, după ce va demonta aparatul de radio, instalaţia de oxigen şi blindajul rezervorului. Toţi au fost de acord.

I-am propus lui Panait să-l iau cu mine, dar a refuzat, spunând  că va zbura ca pilot. Şi-a desfăcut gutiera şi pansamentele şi a plecat la avion. Eu l-am luat pe Zaverdeanu şi mi-am supravegheat demontarea părţilor stabilite din avion.

Când Şerbănescu a tras racheta roşie care dădea semnalul de decolare, a fost o adevărată nebunie. A nu se uita că era o noapte beznă, luminată doar de incendii, de fulgerăturile proiectilelor şi de trasoare de toate culorile.

Aerodromul era plin de gropi de obuze. Tancurile ruseşti, la pornirea motoarelor noastre, au înţeles în sfârşit pe cine au în faţă. Au reluat înaintarea pe aerodrom, trăgând încontinuu.

La decolare, Naghirneac s-a ciocnit de Rozariu, ambele avioane au luat foc şi ardeau la distanţă de 50 m unul de altul. Iolu Nicolae având în braţe pe Simoneta au fost izbiţi în plin de un obuz de tanc rusesc. Simoneta a murit şi Iolu, cu craniul sfărâmat, a rămas pe loc (ulterior a fost evacuat prin nu ştiu ce minune la un spital în Germania; trăieşte şi astăzi cu o placă de argint în cap – în 1993, n. ed.).

Văzând această nebunie, am spus lui Panait (care nu zburase niciodată noaptea) să rămână pe loc şi să decoleze doar la urmă, odată cu mine, care îmi asumasem răspunderea navigaţiei până la Tacinskaja.

Ultima imagine pe care am înregistrat-o este aceea a tancurilor ruseşti trecând ca peste vreascuri peste bateria A.A. a lui Apostolescu şi pe Şerbu care, singur în baterie, în cămaşă, trăgea cu toate patru tunurile de 75 mm. I-am arătat lui Panait avioanele lui Naghirneac şi Rozariu arzând şi i-am spus că cel mai bine e să trecem printre ele, ca să aibă un reper de decolare. Aşa am făcut, lăsând loc lui Panait, am trecut razant pe lângă Rozariu şi, cu avionul dezechilibrat de Zaverdeanu, am reuşit să mă desprind. Am avut bucuria de a vedea lângă mine lumina roşie a lui Panait. Nu mai aveam radio, dar Panait mi-a făcut semn să nu plecăm cu muniţie la noi, aşa că, de două ori am picat, trăgând cu toate armele în infanteriştii ruşi.

 

 

 

 

Tudor Greceanu - Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad. Editura VremeaEdiția a II-a revăzută și adăugită, îngrijită de colone (r) Dumitru Roman. Cuvânt-înainte de Martha Greceanu. Prefață de Neagu Djuvara. 198 pag.

 

 

Topic: 

Format: