Publicat: 27 Martie, 2018 - 12:55

„Hamlet” este o provocare pentru toţi regizorii, din toată istoria teatrului.  Maestrul Victor Ioan Frunză nu se putea eschiva de la această tentaţie şi a pus în scenă piesa shakespeariană la Teatrul Metropolis. Pentru regizor şi trupa sa, reuniţi într-un corpus artistic fidelizat reciproc, în zeci de spectacole memorabile, montarea lui „Hamlet” nu era o chestiune de capriciu, ci devenise una de responsabilitate. Dar provocările nu erau deloc simple.

Mai întâi, piesa ca atare este înconjurată de o aură sacrosantă, pentru care orice atingere nepotrivită putea avea efectul unei blasfemii. (Se întâmplă şi la case mai mari: „Am avut o adevărată cădere cu piesa «Macbeth». A fost vina mea, pentru că am geometrizat decorul şi prin regie am eliminat aburul şi fumuriul spectacolului. Am greşit. Spectatorii au huiduit”, spunea peste ani marele regizor Liviu Ciulei, despre un eşec celebru în epocă).

Apoi, bibliografia regizorală impresionantă a montărilor acestei capodopere, care au creat tot atâţia Hamlet câte puneri de scenă s-au putut imagina, creează dificultăţi reale în găsi o nişă de originalitate în construirea rolului central.

În plus, maestrul Frunză trebuia să realizeze o punte de comunicare între două lumi: pe de o parte, cea a publicului actual, dinamic, „tehnologizat”, grăbit şi predispus mai degrabă spre tabieturi moderniste decât spre reflecţii existenţiale; pe de altă parte, era lumea de valori, personaje şi întâmplări reunite  într-o tragedie grea şi apăsătoare, cu o puternică încărcătură moralizatoare, ce trebuia redată spectatorilor în aliniamentele sale esenţiale.

În sfârşit, mai era şi o provocare care ţinea  de identitatea artistică a „spectacolelor Frunză”. Se putea înscrie „Hamlet” într-o astfel de pecete stilistică, construită cu migală de filigran, în atâţia ani de carieră regizorală? Altfel spus, întrebarea de neocolit care se punea în legătură cu acest spectacol era despre a fi sau a nu fi „marca Frunză”.

Spectacolul trece cu bine toate aceste probe. Plasarea acţiunii în anii 1960 rezolvă dintr-o abilă mişcare problema adresabilităţii către un public căruia îi este mai comod să rămână contemporan cu propriul timp decât să se transpună în cel al personajelor. Prezenţa pe fundal a unui televizor tip Cosmos, pe care rulau  scene de la înmormântarea regelui unei ţări, alternând cu ştirile zilei ori cu secvenţe de desene animate, sugerează că suntem părtaşi la o tragedie  petrecută aievea, în direct şi la oră de vârf. Accentele de modernitate sunt dozate cu multă atenţie, atât cât să facă recognoscibile la timpul prezent  trăsăturile caracteriale ale unor personaje  medievale. Coperta de deschidere şi de închidere a spectacolului - un discurs avertisment al lui Horatio - întăreşte mesajul de actualitate al piesei.

Eram prizonierii unui anume Hamlet, cel care a traversat decenii de punere în scenă ca fiind  „prinţul trist al Danemarcei”. Frunză schimbă registrul şi face din Hamlet un luptător. Nu lamentări, ci hotărâre, nu lacrimi, ci spirit energic, nu tristeţe, ci bătălie cruntă pentru adevăr. Declicul în atitudinea prinţului îl produce întâlnirea cu fantoma tatălui său, care-i mărturiseşte că a murit nu muşcat de şarpe, ci  otrăvit în somn de propriul frate, Claudius, cel care avea să-i preia tronul, nevasta şi puterea. Celebra întrebare care-l mistuie pe Hamlet - şi care, peste secole,  a ajuns la metafizică – are, de fapt, cel mai fizic sens cu putinţă - şi anume  dacă unchiul Claudius este sau nu este ucigaşul tatălui său. Pentru că tânărul prinţ are, totuşi, o îndoială: dar dacă fantoma care i s-a arătat într-o noapte este o întruchipare a diavolului, care-l împinge spre răzbunări păcătoase?

Toată piesa este subordonată căutării răspunsului la această interogaţie răscolitoare. Spre a-l obţine, Hamlet îmbracă haina nebuniei, care-i dădea mai multă libertate de mişcare şi îl făcea mai de neluat în serios de noua sa familie incestuoasă, în care fratele tatălui devenise soţul mamei. Ipostazele personajului, care-şi urmează planul raţional sub camuflajul unei minţi rătăcite, îl obligă pe Adrian Huţuleac să deseneze cu atenţie graniţa dintre cele două feluri de a se manifesta. Misiune deosebit de grea, în condiţiile unui dinamism al situaţiilor pline de neprevăzut. Dedublarea îi permite tânărului prinţ să afle adevărul.  El adaptează  repertoriul unei trupe nomade de tragedieni, pe care-i pune să joace în faţa lui Claudius şi a curtenilor săi o scenă aidoma celei în care ar fi fost ucis tatăl său. Reprezentaţia a fost acceptată de rege ca un hatâr făcut nebuniei lui Hamlet, pentru ca, în final,  soluţia „reconstituirii” să se dovedească a fi cheia lucidă a întregii tragedii. Claudius nu suportă să-şi revadă cu propriii ochi crima pe care a comis-o, explodează şi Hamlet obţine astfel răspunsul: to be!

În „Hamlet” se regăsesc liniile de esenţă care dau originalitatea oricărui spectacol powered by Frunză: actualitatea viziunii regizorale, accent pe claritatea mesajelor, transformarea fiecărui personaj într-un arhetip prin potenţarea dirijată a  calităţilor actorilor, găsirea unor particule de minereu artistic acolo unde părea a fi doar un maldăr de steril. Sub acest ultim aspect,  rămâne antologică, de pildă, scena groparilor, în care Adrian Nicolae – în tandem cu „ajutorul” său, Nicolae Parpală - luminează un întreg univers uman doar prin gestică şi câteva replici, rostite în stilul său inimitabil. Prestaţia groparilor dă viaţă şi energie unei scene – înmormântarea Opheliei – care, în 9 din 10 alte versiuni scenice, ne făcea probabil să umblăm după batiste. În acelaşi sens al exploatării la detaliu a fiecărui rol,  memorabile sunt şi prestaţiile lui Carol Ionescu şi Voicu Aaniţei, care fac din două personaje secundare  - Rosencrantz şi Guildenstern – emblema unei tipologii nebănuite.

Decorul şi costumele concepute, ca în toate spectacolele Frunză, de Adriana Grand, completează sensurile estetice ale întregii viziuni regizorale, haina întărind profilul personajelor, într-o scenografie bogată în semnificaţii de sine stătătoare. Punerea în scenă este rodul maturizării artistice a unei echipe care s-a cristalizat în ani de muncă în comun, toţi fiind umăr lângă umăr şi minte lângă minte în finisarea fiecărei montări. În mod concret, de data aceasta, pe lângă rolurile în piesă, Adrian Nicolae a realizat dramaturgia spectacolului, Andrei Huţuleac - conceptul şi montajul video, George Costin - regia scenelor de luptă dintre Hamlet şi Laertes.

Muzica live, nelipsită în spectacolele Frunză,  este aleasă de Tibor Cari ca un contrapunct al momentelor de tensiune ale piesei, susţinut de vocile remarcabile ale Monicăi Odagiu şi Andrei Stănculescu.

Generaţia – promoţia, clasa – de actori cu care maestrul Victor Ioan Frunză lucrează de ani de zile a ajuns la un excepţional nivel de expresivitate. Este o reală încântare să vezi cum aceeaşi trupă trece, de pildă,  de la Titanic vals la Hamlet – spectacole vecine de stagiune - cu o uşurinţă care este posibilă numai datorită  talentului, inteligenţei artistice şi nivelului intelectual al actorilor (unii având, „în particular”, preocupări literare şi publicistice remarcabile). În „Hamlet”, George Costin nu putea fi decât un Claudius dominator şi viclean, Mirela Zeţa e făcută, parcă, pentru rolul Gertrudei, Nicoleta Hâncu excelează în scena de nebunie a Opheliei, Sorin Miron, în fruntea tragedienilor oraşului, lasă, după scena reconstituirii, o dâră adâncă şi persistentă în aerul spectacolului. Alin Florea (Polonius) şi Alexandru Pavel (fantoma defunctului rege) dau relief personajelor în cheia unor prestaţii limpezi.

Toţi membrii echipei Frunză merită felicitaţi că şi-au  asumat acest proiect de vârf al oricărui teatru,  reuşind să atingă o nouă culme a carierei lor. Succesul le este explicabil prin aceea că au făcut corp comun cu toate provocările unui asemenea spectacol, aşa cum alpinistul face cu muntele în timpul escaladării. Pentru că numai astfel îl poate învinge.

Topic: 

Format: