Publicat: 26 Decembrie, 2015 - 10:17

1. Frontul arabo-musulman

Sfârșitul anului 2015 scoate la lumină inevitabilul despre care eu unul vorbesc de ceva vreme: Rusia și SUA au ajuns la o înțelegere formală în legătură cu criza siriană. Această “minunată înțelegere” a permis Consiliului de Securitate al ONU îndeplinirea pompoasă a ritualului adoptării unei Rezoluții, de parcă ar mai crede cineva că în clădirea de pe malul Hudsonului se asigură pacea lumii.

Rezoluția cheamă – cum se putea altfel? – la încetarea focului și la instalarea unui regim de tranziție care să permită găsirea unei soluții politice menite a restitui Siria sirienilor în condițiile recunoașterii libertăților și drepturilor civile ale acestora. (Drepturi de care, în realitate nimeni nu se sinchisește și pe care, oricum, cetățenii sirieni nu le-au exercitat cu adevărat niciodată.) De la încetarea focului sunt exceptate ISIS, Al Quaeda și în general formațiunile islamice fundamentaliste, înțelegându-se astfel că de acum Rusia și Occidentul vor lupta împreună sau cel puțin coordonat împotriva lor. Asta înseamnă că “opoziția siriană moderată” nu va mai fi atacată de ruși dar și că plecarea Președintelui Bashar al Assad nu mai este pentru Occident o condiție prealabilă căutării unei soluții politice. Actualul regim sirian devine deci – la Washington, Londra, Paris și Berlin – parte a soluției după ce fusese exclusiv parte a problemei. (În aceste afaceri geo-strategice Bruxellesul dinnou nu contează întrucât nu este decât o cutie de rezonanță a Berlinului.)

Cei care credeau că în Siria are loc sau este pe punctul să izbucnească un război între SUA și Rusia sau mai mult de atât, în termeni orwellieni, între Oceania și Eurasia, acum răsuflă ușurați. În fine, o veste bună. Aceia mai naivi dintre ei merg mai departe și aduc slavă ONU pentru restabilirea păcii.

Lucrurile sunt departe de a fi așa. Că ONU nu a făcut decât să oficializeze acordul negociat între miniștrii Lavrov și Kerry, fără de care Consiliul de Securitate ar fi șomat, este evident. Impotența ONU, de mult consemnată, rivalizează doar cu irelevanța UE în definirea și apărarea unei ordini internaționale juste, fezabile și durabile. Vestea proastă este că întreg sistemul instituțiilor internaționale / transnaționale garante ale păcii este în colaps. (Includ aici și instituțiile finanțatoare în frunte cu FMI dar de acest aspect mă voi ocupa ceva mai încolo.) Stabilitatea și securitatea lumii au ajuns iarăși la discreția câtorva mari puteri preocupate în primul rând de menținerea controlului lor asupra tuturor statelor lumii iar în al doilea rând, atunci când atingerea unui asemenea obiectiv se dovedește imposibilă, de împărțirea între ele a sferelor de influență.

Pe de altă parte, nici alianța ruso-americană în lupta împotriva fundamentalismului islamic nu s-a născut abia acum. Un prim element al acesteia a fost intervenția Rusiei pentru rezolvarea crizei armamentului chimic al Siriei, cu câțiva ani în urmă. Atunci Moscova a luat inițiativa, de conivență cu Washingtonul, spre a evita implicarea militară a SUA practic de partea fundamentaliștilor. Manevra a făcut inevitabilă revenirea în jocul negocierilor internaționale a guvernului sirian legitim, readucând astfel discuția pe terenul dreptului internațional.

Problema a fost, atunci ca și acum, că tacticienii neo-conservatori americani nu au găsit formula strategică pentru ieșirea în condiții rezonabile din scenă a Președintelui al Assad – prea slăbit de criză pentru a mai rămâne pe termen mediu și lung în fruntea statului sirian dar imposibil de dizlocat pe termen scurt în favoarea unei opoziții religioase (sunite) fără a se provoca dezechilibre geopolitice inacceptabile pentru orice minte lucidă. În orice caz inacceptabile pentru Rusia dar și pentru Iran sau chiar îndepărtata Chină. În lipsa respectivei formule tranziția nu a putut începe.

În schimb a început războiul Nordului euro-asiatic cu Sudul arabo-musulman. Acesta a fost impus de avansul forțelor ISIS – după depășirea crizei armelor chimice – nemaisprijinite de SUA dar sprijinite în continuare de vechii parteneri strategici ai Americii, respectiv Turcia, Arabia Saudită și alții.

Ceea ce a rezolvat acordul Lavrov-Kerry a fost nu evitarea războiului dintre Eurasia și Oceania, dintre lumea euro-atlantică și cea euro-asiatică, ci reglarea rivalității la conducerea Nordului euro-asiatic (de la San Francisco la Vladivostok) în campania din Orientul Mijlociu, pe frontul medio-oriental / arabo-musulman. În această dispută de importanță secundară în gestiunea celui de la treilea Război Mondial aflat în desfășurare, se poate spune că punctul de vedere rusesc a câștigat.

Mai mult, lăsând cumva inițiativa Rusiei în Orientul Mijlociu în lupta cu fundamentalismul sunnit și implicit cu neo-otomanismul care se folosește de acesta ca de o armă pentru impunerea unei noi ordini mondiale, SUA recunosc eșecul strategiei lor neoconservatoare (promovată de adminstrația Bush Jr. în principal sub impulsul vicepreședintelui Dick Chenney) vizând instaurarea controlului american asupra petrolului arab. Spre a impune o “pax americana” statelor arabe producătoare de petrol și a câștiga astfel competiția cu ceilalți actori globali consacrați sau emergenți (în special Rusia dar și China), tacticienii neo-conservatori americani au subminat regimurile politice naționaliste din țările arabe care nu le acceptaseră tutela, sub cuvânt (de altminteri drept) că sunt dictatoriale (vezi răsturnarea regimului Saddam Hussein în Irak și apoi “Primăvara arabă”). Ei nu au putut însă anticipa că mișcările islamiste folosite ca “berbece de asalt” și ajutate să preia puterea, pe de o parte, nu vor fi în stare să asigure coerența statală a unor societăți în mare măsură încă tribale și pe de altă parte, nu se vor supune conducerii externe. Iată de ce acum, o Americă incapabilă să oprească haosul, renunță la geo-strategia sa petrolieră (energetică) și abandonează terenul în favoarea Rusiei.

Rusofilii trebuie să își stăpânească însă entuziasmul. SUA au cedat pentru că dezangajarea lor din luptele de avangardă din Orientul Mijlociu (foarte costisitoare și pentru ele rămase fără perspective) le economisește forțe pentru luptele de ariergardă din Occeanul Pacific, acolo unde se ridică irezistibil și amenințător pentru supremația mondială americană, puterea Chinei. Iată de ce Rezoluția Consiliului de Securitate nu anunță apropiata încetare a războiului mondial ci extinderea ariei lui într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Va urma

Format: