Amicul are, desigur, un cumnat. Cumnatul, un unchi, mai bine zis unchiulet, daca luam in considerare varsta personajului. Acestui unchiulet lumea rea si veninoasa i-a pus o porecla: Clevetici.

Lumea, rea si veninoasa dupa cum aminteam, are memorie culturala.
Cand a aflat de porecla, unchiuletul s-a gandit o saptamana; s-a uitat in oglinda, a facut o recapitulare, a rosit. Si-a dat seama ca lumea are dreptate. Este, el, intr-adevar un om inclinat sa vorbeasca mult, sa prinda din zbor si sa dezvolte tot soiul de amanunte despre unul si altul. Unchiuletul si-a reconsiderat atitudinea. Si-a propus sa devina eliptic, sa enunte esentialul dupa mai multe minute de gandire. In felul acesta, si-a zis unchiuletul, va scapa de porecla.

Planul a fost pus in aplicare in felul urmator. Dupa o indelunga cugetare, dupa o riguroasa selectie, a ales cateva vocabule pentru a le folosi preferential si, daca se poate, exclusiv. Vocabulele alese sunt „da” cu varianta „mda”, pentru o sugestiva nuantare; „nu” cu varianta „hm” si o scurta clatinare din cap, ceea ce semnifica o fina indoiala referitoare la ce spun unul si altul. S-au adaugat la acestea cateva formule considerate de unchiulet misterioase. Si-a zis el ca e bine sa fii din cand in cand enigmatic. Aceste formule, relata amicul, suna astfel: „Pai, sa vedem”; „Sa meditam, sa cugetam...”; „Asta e nu stiu cum...”; „Poate ca da, poate ca nu”. Si altele.
Inarmat cu ele, unchiuletul a presupus in mod corect ca se va elibera relativ repede de uracioasa porecla. Dar cum instinctul e puternic, treptat unchiuletul s-a pomenit cu alt, inofensiv, obicei. Un „da” sau un „mda” sunt acompaniate de gesturi largi cu mainile deasupra umerilor. „Nu” si „hm”, de o miscare ca de pendula a bratului stang. La „pai, sa vedem” e si mai complicat: unchiuletul misca timp de aproape un minut degetele ambelor maini, desenand in aer volume greu de investigat dupa legile geometriei. Formulei „asta e nu stiu cum” i se asociaza o consistenta serie de ridicari din umeri. Fireste, pentru succesul exprimarii eliptice.

În urmă cu 16 ani, la Cupa Mondială din America, am organizat, cu colegii de la „Libertatea” (cea de atunci) primele vizionări colective ale meciurilor României. Am adunat seară de seară, la Teiul studenţesc, mii de suporteri care simţeau nevoia să se bucure (sau să sufere) împreună, să retrăiască atmosfera de pe stadioanele îndepărtate ale Lumii Noi. A fost o veritabilă premieră care astăzi, iată, practic s-a globalizat. Câteva milioane de spanioli au vizionat finala Campionatului Mondial în pieţele publice sau pe stadioane, în condiţiile tehnice pe care le oferă era digitală. În 1994 reuşisem cu mare dificultate să găsim un videoproiector disponibil, iar despre calitatea vizionării nu vreau să mai comentez. Dar asta n-a contat pentru miile de români care aşteptau atunci de la fotbal revanşa pe care se părea că nici Revoluţia nu le-o poate oferi.

Anul 1994 a fost şi ultimul din cartea recordurilor fotbalului românesc, a cărui explozie majoră s-a consumat în 1988, odată cu câştigarea finalei Cupei Campionilor Europeni de către Steaua. A fost începutul sfârşitului, o generaţie de sportivi de excepţie stingându-se treptat. Le-au luat locul nu alţi fotbalişti dotaţi, ci negustorii fotbalului – „finanţatorii”, antreprenori, procuratori care au transformat campionatul intern într-o parodie cu câştigătorii desemnaţi pe sub masă şi cu aranjamente de culise fără perdea. Stadioanele s-au golit treptat, s-a golit şi rezerva de fotbalişti de vânzare şi iată că am ajuns ca la marile cluburi europene, cele care fac legea în fotbal, să nu mai joace decât Chivu. Acelaşi Chivu, care alături de Lobonţ joacă într-o scenetă comercială penibilă, în care sunt simpli spectatori ai marelui eveniment african, la o bere ...

Cât este de important fotbalul pentru moralul unei naţiuni s-a văzut limpede cu această ocazie. Defilarea de super-VIP-uri din tribunele stadioanelor sud-africane, numărul mare de spectatori, angrenarea emoţională a tuturor segmentelor societăţii au făcut ca pentru o lună măcar, cei care şi-au pus speranţe de diferite calibre în capricioasa minge „Jabulani”, să mai uite de criză şi de efectele sale. A fost un soi de armistiţiu, în timpul căruia previziunile sumbre au lăsat locul optimismului contagios al stadioanelor. Nu ştiu cât de puternic a fost impactul asupra noastră, în condiţiile în care n-am mai avut de ce să ne implicăm sufleteşte, dar cred că cei vreo trei milioane de români care au urmărit finala au încercat ca măcar pentru cele 120 de minute dramatice să nu se mai gândească la tăierea lefurilor, la creşterea TVA, la efectele inundaţiilor şi la incoerenţele strigătoare la cer ale unor oameni care n-ar avea loc să joace nici în divizia „Onoare” (chiar cu atât mai puţin) a politicii.

Campionatul mondial a trecut, finala a rămas în amintiri şi noi ne întoarcem la miuţele noastre de fiecare zi şi la incapacitatea cronică a „jucătorilor” noştri de a marca altceva decât goluri în buzunare .... Ale noastre nu ale lor ...

Arhiva "Punctul pe Y"