Amicul are, desigur, un cumnat. Cumnatul, un unchi, mai bine zis unchiulet, daca luam in considerare varsta personajului. Acestui unchiulet lumea rea si veninoasa i-a pus o porecla: Clevetici.

Lumea, rea si veninoasa dupa cum aminteam, are memorie culturala.
Cand a aflat de porecla, unchiuletul s-a gandit o saptamana; s-a uitat in oglinda, a facut o recapitulare, a rosit. Si-a dat seama ca lumea are dreptate. Este, el, intr-adevar un om inclinat sa vorbeasca mult, sa prinda din zbor si sa dezvolte tot soiul de amanunte despre unul si altul. Unchiuletul si-a reconsiderat atitudinea. Si-a propus sa devina eliptic, sa enunte esentialul dupa mai multe minute de gandire. In felul acesta, si-a zis unchiuletul, va scapa de porecla.

Planul a fost pus in aplicare in felul urmator. Dupa o indelunga cugetare, dupa o riguroasa selectie, a ales cateva vocabule pentru a le folosi preferential si, daca se poate, exclusiv. Vocabulele alese sunt „da” cu varianta „mda”, pentru o sugestiva nuantare; „nu” cu varianta „hm” si o scurta clatinare din cap, ceea ce semnifica o fina indoiala referitoare la ce spun unul si altul. S-au adaugat la acestea cateva formule considerate de unchiulet misterioase. Si-a zis el ca e bine sa fii din cand in cand enigmatic. Aceste formule, relata amicul, suna astfel: „Pai, sa vedem”; „Sa meditam, sa cugetam...”; „Asta e nu stiu cum...”; „Poate ca da, poate ca nu”. Si altele.
Inarmat cu ele, unchiuletul a presupus in mod corect ca se va elibera relativ repede de uracioasa porecla. Dar cum instinctul e puternic, treptat unchiuletul s-a pomenit cu alt, inofensiv, obicei. Un „da” sau un „mda” sunt acompaniate de gesturi largi cu mainile deasupra umerilor. „Nu” si „hm”, de o miscare ca de pendula a bratului stang. La „pai, sa vedem” e si mai complicat: unchiuletul misca timp de aproape un minut degetele ambelor maini, desenand in aer volume greu de investigat dupa legile geometriei. Formulei „asta e nu stiu cum” i se asociaza o consistenta serie de ridicari din umeri. Fireste, pentru succesul exprimarii eliptice.

Preşedintele Băsescu este deranjat, pe bună dreptate, de tonul pe care-l folosesc raportorii europeni în analiza progreselor făcute de sistemul juridic din România. Însuşi faptul că după mai bine de trei ani de la aderare încă mai suntem traşi de urechi pentru reale sau presupuse neîndepliniri ale angajamentelor luate, sună ca dracu’, vorba lui Roman. Asta ne face să apărem în faţa lumii ca „loaza”, clasei, elevul incorigibil care, orice ar face, nu reuşeşte să ia o notă bună la purtare. În timp ce se presupune că restul clasei este formată din sfinţi, cu comportament impecabil.

Este evident că lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Sunt ţări cu stagiu în Uniune care au probleme în materie de justiţie, dar răscolirea acestui aspect nu ne ridică pe noi mai sus decât suntem. Principala obiecţie care ni se aduce este văduvirea Agenţiei Naţionale de Integritate de atribuţiile sale punitive. Raportorii nu fac însă altceva decât să repete ceea ce se toacă în presa din ţară şi în luările de poziţie ale unor oficiali români – inclusiv preşedintele. Amendamentele „Frunda” sunt considerate, şi în raport, o redută a politicienilor puşi pe îmbogăţire ilicită, împotriva tentativelor de eradicare demarate prin constituirea agenţiei năşite neglijent de actuala europarlamentară Monica Macovei. Se pare, dealtfel, că Monica Macovei este „sursa” majorităţii formulărilor din raport, şi ale celor convenabile şefului statului - folositoare în lupta sa continuă cu Parlamentul, CSM-ul, Înalta Curte, şi a celor neconvenabile – ducând spre propria sa responsabilitate prin Guvernul ineficient pe care l-a numit şi pe care-l conduce.

Chestiunea de fond, după unii, nu stă doar în reflexul de autoapărare al demnitarilor – al căror purtător de cuvânt şi interese a devenit Gyorgy Frunda – ci în combinaţia juridică aiuritoare la care s-a ajuns în prezent, în care numeroase instituţii se suprapun sau se interpun în actul de justiţie. De la servila înfiinţare a DNA – devenit mai degrabă un organism politic – până la CNSAS sau ANI, avem de-a face cu o suprapunere de instituţii pe acelaşi obiect al muncii, şi cu o diminuare corespunzătoare a eficienţei acestora. Faptul că şi CNSAS, şi ANI aveau în atribuţii exercitarea de sancţiuni nu face lucrurile mai sănătoase, după cum nici transformarea lor în instituţii de cercetare şi analiză nu justifică efortul material şi cel organizatoric. Ideal este – sau ar trebui să fie – ca actul de justiţie să aparţină exclusiv Justiţiei, şi nimănui altcuiva. Obiectele de activitate ale CNSAS sau ANI ar fi trebuit incluse în legislaţia curentă, conferind o abordare unitară şi coerentă. Practic, existenţa acestor instituţii nu face altceva decât să confirme incapacitatea sistemului – a celor care îl gestionează, de a acoperi corespunzător aspecte delicate ale tranziţiei. Iar de aici, tot circul stârnit în jurul acestora. Şi frustrările prezidenţiale ...

Arhiva "Punctul pe Y"