Publicat: 9 Martie, 2018 - 09:07

  Sigismondo Pandolfo Malatesta (1417-1468), senior al cetăţii Rimini, condotier cinic şi aliat inafidabil, care în repetate rânduri a incercat a se instăpâni peste părţi ale ţinuturilor aflate în posesia papalităţii (falsa “Donatio Constantini”), a fost prezentat contemporanilor săi de remarcabilul umanist Aeneas Silvius Piccolomini, ca papă Pius al II-lea (1458-1464), precum un criminal lipsit de orice scrupule, trădător, venal şi desfrânat, o “ruşine a omenirii”.
Expresia aceasta, ce mi se pare a concentra în ea maximul posibil de conotaţii negative ce pot defini o persoană sau o situaţie provocată de intervenţia umană am mai întâlnit-o, înainte de a fi fost intrebuintată de Pius al II-lea, doar în scrierile lui Petrarca. Curtea papală de la Avignon, de unde Benedict al XII-lea (1434-1421) “domnea” asupra crestinătătii catolice ca semi-vasal prizionier al regelui Frantei, era descrisă de poet - în formă anonimă, pentru a nu fi ars de viu - cu cuvinte infocate: “ruşine a umanităţii, un canal în care se strange toată mizeria lumii”.

În ultimele decenii expresia a revenit, cu conotaţii asemănătoare, dar cu referire la fenomene sociale negative de enormă amploare, în interventiile publice altor succesori ai lui Pius al II-lea, cărora Providenta Divină le-a incredintat Cathedra Petri. Precum “rusine de nesters din istoria umanitătii” a caracterizat Holocaustul Papa Benedict al XVI-lea (19 aprilie 2005 - 28 febr. 2013), în audienta generală din 30 noiembrie 2005. “Evenimentele teribile” legate de acea “crimă de neimaginat”, declarase acelasi papă Ratzinger cu câteva luni înainte (la 19 august 2005, în sinagoga din Köln) “trebuie să trezească fără incetare constiintele, să elimine conflicte, să indemne la pace”.
Expresia “ruşine a umanităţii” a revenit de nenumărate ori şi în interventille publice ale succesorului papei Ratzinger, Papa Francisc. Le-a incredintat mai intai unei scrisori trimise prietenului său Abraham Skorka, rabin din Buenos Aires, biofizician şi scriitor, rector al Seminarului Rabinic Latinoamerican. Scrisoarea a devenit publică mult mai tarziu, datorită organizatorior concertului “Vioarele speranţei” ținut la Roma în 27 ianuarie 2017, cu ocazia Zilei Memoriei. Incă de la inceputul inaltei sale misiuni spirituale papa Francisc, în predica cu caracter penitential tinută luni 8 iulie 2013 cu ocazia liturghiei de la Lampedusa, avanpost insular al Italiei în Mare Nostrum, a atras atentia asupra responsabilitătilor comune în fata tragediilor migrantilor, semnaland gravitatea “globalizării indiferentei”. Nu regăsesc în nici o interventie din ultimii ani a unui sef de stat cuvinte atât de drastice precum cele rostite de papii Benedict al XVI-lea şi Francisc în legătură cu dramele contemporane şi responsabilitătile ce revin carmuitorilor comunitătilor umane. Incărcarea fluxurilor informative cu elemente dramatice şi manipularea acestora în scopul unei interpretări univoce a creat în ultimii ani o stare de suprasaturare a opiniei publice din multe ţări europene, consecinta fiind indiferenta faţă de ce se petrece “in depărtare”. Este o situatie convenabilă pentru cine doreste să ascundă sub cenusa distrugerilor fapte în măsură să tulbure constiintele şi să creeze intrebări asupra sensului şi originilor dramelor umane de proporti. Dezastrele din Afganistan, Irak, Siria, Libia, ţări ale Africii subsahariene etc nu mai sunt percepute în Europa celor 27 decat prin prisma efectelor prezentei tot mai marcate a refugiatilor din zone tulburate de războaie sau mizeria asupra linistii şi bunăstării unuia sau altuia dintre popoarelor “comunitare”.
Problematica implicării rationale şi durabile a Uniunii Europene în implementarea politicilor multilaterale avand ca scop mentinerea păcii şi restabilizarea ţărilor angajate în crize interne violente şi periculoase pentru pacea mondială, precum este cazul “crizei siriene”, ar trebui sa stea în mod constant în centrul atentiei guvernelor ţărilor acesteia. Din păcate Uniunea Europeană asistă adeseori ca spectator la desfăsurarea unor conflicte cu impact major atât asupra stabilitătii politice a ţărilor din componenta sa (actuala incertitudine politică din Italia este şi un reflex al acestei situatii) cat şi asupra raporturilor sale, în ansamblu, cu aliati puternici, “actionari principali” în cadrul aliantelor militare consolidate (NATO). Acestia impun deseori optiuni strategice mai mult decat discutabile (SUA şi Marea Britanie în cazul interventiei din Irak etc). Siria, ţară făcută praf şi pulbere de un război sangeros ce se desfăsoară pe teritoriul său incă din 2011, anul când au izbucnit primele manifestatii de protest împotriva autoritătii de Stat al cărei principal exponent a fost (si a rămas, pozitia sa fiind revalidată de alegerile din 2014) preşedintele Bashar al-Assad, este un caz emblematic în acest context.
Războiul dus “intre granitele recunoscute” (Siria este membru al ONU din 24 octombrie 1945) este incă în curs şi deznodămantul nu pare clar.

Fig. 1 Siria - harta simplificată

Există toate premisele ca violentele din Siria să debordeze intr-o confruntare directă intre “sponsorii” străini ai diferitelor facţiuni şi în final să se ajungă la un conflict de amploare internaţională, dacă nu chiar la o tragică reglare de conturi intre mari puteri, în primis SUA şi Federaţia Rusă. Angrenate în evenimentele din Siria sunt şi puterile regionale: Iran, Turcia, Israel, Arabia Saudită, Qatar. Actori principali raman insă în conflictul sirian, pe versante politice diferite, comunitătile sunite şi siite (alauitii reprezintă o variantă a siitismului) şi curzii. Comunitătile cristiane, reprezentate de sirieni ortodocsi, catolici, greco-catolici şi protestanti au convietuit în mod pacific, sub regimurile Assad-tată şi Assad-fiul, cu musulmanii alauiti şi suniti din Siria. Războiul civil a schimbat insă radical perspectivele lor de convietuire cu comunitătile musulmane: mai mult de trei pătrimi din comunitatea cristiană ce se afla la Alep înainte de război a luat drumul pribegiei. O parte dintre crestinii din Siria s-au deplasat chiar către zonele mai protejate, locuite de curzi. Un fenomen asemănător a avut loc în Irak unde actualmente au rămas doar aproximativ 300.000 din cei 1.300.000 de crestini prezenti înaintea interventiei SUA din 2003. În toamna lui 2017 primul ministru al Ungariei, Viktor Orban, i-a primit pe cei doi patriarhi sirieni, catolic şi ortodox, şi le-a pus la dispozitie două milioane de dolari ca ajutor pentru populaţia creştină persecutată. În guvernul de la Budapesta se află un vicesecretar de stat pentru protectia crestinilor persecutati, functie cu caracter şi propagandistic. Cu sigurată, cum arăta intr-un articol din noiembrie 2017 şi Andrea Riccardi, intemeietor al acelui mesager universal de pace care este Comunita di San Egidio, teritoriile devastate în Irak şi Siria de tăietorii de capete ai “Califatului” nu vor redeveni acel “mozaic format din crestini, yazydi, mandei şi minorităti antice” ce au convietuit timp de un mileniu şi jumătate, în conditii dificile, cu Islamul (cf. http://www.corriere.it/opinioni/17_novembre_05/i-null-siria-iraq-sono-vigilia-fine-31646578-c17d-11e7-b5e5-1f34efbbc6b1.shtml).

 Se incheie, suntem convinsi şi noi, o pagină în istoria umanitătii, în pofida sperantelor irealiste al cardinalului Parolin, secretarul de stat Vatican, în activarea unui fel de plan Marshall pentru reinstalarea crestinilor în Orientul Apropiat. Deoarece după sapte ani de distrugeri, bombardamente, executii sumare, decapitări, orori de tot felul, în noaptea ratiunii ce a fost asternută peste Siria nu se văd lumini. Se vede doar un dezastru umanitar. Dezastru pe care publicatiiile şi televiziunile mainstream din “lumea civilizată”, suprasaturate de stirile privind ororile dezastrelor provocate de interventii militare deghizate în acţiuni de exportare armată a democratiei, de “răsturnări ale dictaturilor” devenite războaie tribale cu conotatii religioase, de răscoale montate cu arogantă războinică în cancelariile unor state puternice, cu interese în mentinerea sau lărgirea sferei de influentă şi în consolidarea pozitiilor geopolitice sub presiunea complexelor militar industriale şi a multinationalelor autohtone, nu-l mai tratează cu atentia şi onestitatea cuvenite. Fake-news de toate felurile sunt plasate de părtile implicate în conflict în scopul demonizării părtii adverse şi acoperirea propriei părti de responsabilitate în mentinerea conflictelor artificial create şi intretinute.

La inceputul anului 2011, conform cifrelor furnizate de Biroul Central de Recensămant al ţării, Siria avea 23.695.000 de locuitori. O actualizare a cifrei respective datată 13 martie 2017 indică un număr de 18.906.907 de locuitori. Lipsesc la apel 4,5 milioane (presupunand o crestere zero a populaţiei intre 2011 şi 2017). Un număr de persoane apropiat celui citat a părăsit teritoriul Romaniei în ultimii 15 ani. Numai intre 2007 şi 2017, conform datelor făcute publice de ONU, din Romania au emigrat 3,4 milioane de persoane apte de muncă, ceea ce plasează tara noastră, asa cum a fost relevat şi în cadrul recentei conferinte finale a proiectului internaţional “Move”, proiect la care a participat şi Centrul de cercetare şi documentare în domeniul integrării imigratilor (CDCDI), pe locul doi în lume după Siria. Diferenta constă în faptul că din Siria majoritatea celor plecati din ţară au fost constransi sa-si părăsească locul de bastină datorită pericolelor mortale cu care se confruntau ei şi familiile lor: bombardamente, distrugeri, ploaie de gloante, decapitări, incetarea activitătilor productive, lipsa de hrană şi de ingrijiri medicale, persecutii, abuzuri de tot felul. După “Syrian Observatory for Human Right”, institutie britanică, în Siria muriseră, de la inceperea conflictului şi pană la jumătatea lui martie 2017, 466.000 de persoane (321.000 ucise şi 145.000 dispărute). Conform datelor furnizate de aceeasi institutie, peste 83.000 de persoane ar fi fost ucise de forţele fidele preşedintelui al-Assad (reales de altfel în mod aproape plebiscitar în 2014), dintre care 27.000 în timpul bombardamentelor aeriene. O altă organizatie umanitară, “Syrian Nettwork for Human Right” a apreciat, la randul său, în raportul publicat în data de 18 martie 2017, că numărul victimelor civile era de 206.923, dintre care 24.799 copii. Cifrele furnizate de diferite organizatii nu sunt, în principiu, afidabile: în numeroase cazuri colectarea datelor este influentată de lipsa de neutralitate (sau caracterul tendentios) al informatiilor primite de la persoane “din teren”. Credibile sunt insă cifrele furnizate de Oficiul UNHCR (United Nations High Commissioner for Refugees). Precum se stie, evolutiile dramatice din Siria au provocat în 2015 un exod de masă din zonele cele mai “calde” ale răboiului. A fost anul boom-ului de refugiati spre Europa şi al exodului spre noua “Tară a Făgăduintei” (Germania), devenită şi mai atractivă după declaratia de deschidere ospitalieră a frontierelor făcută de cancelara Angela Merkel. După datele UNHCR numărul persoanelor care au plecat din Siria în căutarea unui alt adăpost se situa deja în acel an în jurul cifrei de 5 milioane de persoane, o bună parte din acestia fiind cantonate şi acum în Turcia şi Liban. Evacuatii interni în Siria se calculează că ar fi în număr de aproximativ 6,3 milioane. În total cam 12 milioane de persoane au fost constranse de imprejurări să-si părăsească propriile locuinte. Tot conform datelor furnizate de UNHCR în Siria au nevoie de asistentă umanitară aproximativ 13,5 milioane de persoane.

Fig. 2 Exodul sirian - unul dintre cele mai mari şi dramatice din istoria recentă

 Conflictul armat ce se consumă pe teritoriul sirian nu mai are de multă vreme caracteristicile unui război civil, în care două sau mai multe tabere se confruntă violent - mai toate sprijinite “din afară” de state influente, cu resurse materiale remarcabile, aflate în competitie, singure sau în sinergie cu alte state cu care îşi impărtăsesc interesele pentru a pune mana, prin “protejatii” sau “aliatii” lor de pe campul de luptă, pe pozitiile de comandă ale Statului sirian. Emblematică este de pildă ambiguitatea cu care este tratată de către Statele Unite formatiunea al-Nusra, una din principalele grupări ce a luptat incă de la inceputul conflictului în Siria împotriva forţelor guvernamentale. În Siria, Frontul al-Nusra (in arabă Jabhat al-nuṣra li-ahl al-Shām, adică "Frontul de ajutorare al poporului din Siria”), emanat de elemente apartinand grupării Al Qaeda, s-a aliat initial cu Armata Siriană Liberă (intemeiată în 29 iulie 2011). Liderii Al Nusra au refuzat în 2013 alierea, prin fuziune, cu Statul Islamic din Irak (fondat în 2006 de imamul Abu Bakr al-Baghdadi, tot pe contul formatiunii teroriste Al Qaeda) cu care ar fi trebit să formeze Statul Islamic din Irak şi Siria (în arabă: ad-Dawla al-Islāmiyya fī al-ʿIrāqi wa sh-Shām, sigla arabă Daesh; sigla în engleză: ISIA sau ISIS). Din al-Nusra numeroase elemente - în special “internaţionaliştii”, proveniţi din mai multe părţi ale lumii musulmane, inclusiv fostele republici sovietice din Asia Centrală şi Caucaz - au migrat ulterior în rândurile “războinicilor” încadraţi de ISIS. Proclamarea califatului de liderul Statului Islamic în 2014 a marcat momentul de avant al insurgentei islamiste în Irak şi Siria, unde Jabhat al-Nusra a urmărit obiectivul instaurării unei puteri de stat (emirat) cu bazele legale în Sharia. În momentul de maximă expansiune a Statului Islamic, o bună parte din Irak a fost ocupată, trupele de sub steagurile proclamatului Calif ajungând la caţiva zeci de kilometri de Bagdad. În prezent situaţia din Irak este favorabilă trupelor guvernamentale, care în recuperarea terenului au avut suportul americanilor şi neutralitatea benevolă a miliţiilor curde din nord-estul ţării, interesate a fi garantate, în aspiratiile lor la autonomie, de SUA. În paralel, începând cu toamna lui octombrie 2014, al-Nusra a inceput să atace forţele Armatei Siriene Libere, motivatia fiind probabil dorinta de a se degaja de acestea în eventualitatea formării unui nucleu al emiratului sirian în guvernoratul Idlib şi zonele înconjurătoare. Cu doi ani mai târziu, al-Jawlānī, liderul al-Nusra, care până la acea dată era o faţă necunoscută publicului, a lansat printr-un video un mesaj prin care declara că al-Nusra intenţioneză să rupă relaţiile cu al-Qaeda pentru a nu furniza Rusiei şi Statelor Unite pretexte pentru acţiuni împotriva unitătilor sale. (cf.: Syrian Nusra Front announces split from al-Qaeda, bbc.co.uk, 28 luglio 2016). În mod suspect al-Qaeda s-a declarat favorabilă despărţirii comunicate de al-Nusra. Este de notat că al-Nusra, care la 1 august 2016 si-a schimbat numele în Jabhat Fateh al-Sham (in rom.:Frontul pentru cucerirea Levantului. Cf. şi http://www.occhidellaguerra.it/al-nusra-cambia-nome/) are în componenţa sa mai ales luptători (mujaheddin) siriani suniti. Strategia adoptată de autoproclamatul emir al-Jawlānī urmează invătăturile primite de la “inteleptul” Abū Muṣʿab al-Sūrī care urmand doctrina “milostivirii în numele lui Allah” îndeamnă la acordarea de ajutor populaţiei cucerite, evitarea convertirilor forţate, menţinerea raporturilor bune cu comunităţile şi cu alte grupuri de luptători împotriva regimului, concentrarea pe lupta împotriva acestuia şi neimplicarea intr-un jihād global. Tocmai această aparentă “moderaţie” a acţiunilor al-Nusra a dat ocazia unei schimbări evidente de atitudine a părţii americane faţă de al-Nusra, luată în consideraţie (de persoanele care la Washington furnizează sfaturi Preşedintelui şi implicit indrumă activitatea “consilierilor” militari în Orientul Apropiat) ca un element de seamă în inlăturarea lui Bashar al-Assad şi blocarea consolidării prezenţei şi influenţei ruse în estul Mediteranei. Unităti ale al-Nusra sunt nucleele de forţă ale insurgenţilor antiguvernamentali baricadaţi în una din ultimele redute deţinute în enormul conglomerat urban al Damascului, cartierul estic Ghouta, unde incetarea focului şi sosirea ajutoarele umanitare sunt blocate de cercul vicios al nerenunţării de către insurgenti la cererea de capitulare formulată de trupele guvernamentalilor. Consecintele constau în numeroase pierderi umane şi în înfometarea populaţiei, situatii deplanse de forţele politice care nu se impacă cu idea că regimul lui Bhasar al-Assad a reuşit, cu sprijinul Rusiei, să recupereze controlul pe cea mai mare parte a teritoriului Siriei.

Fig. 3 Ce mai rămâne din Homs - capitala revoluţiei [foto Reuters]

Ca urmare a degradării raporturilor cu al-Qaeda şi cu braţul său sirian al-Nusra şi presiunii la care a fost supus în Orientul Mijlociu (Irak şi Siria) atât de forţele guvernamentale irakene cat şi de forţele lealiste siriane, Statul Islamic, izgonit din “capitala” sa Raqqa în a doua jumătate a lunii octombrie 2017 de miliţiile curzilor susţinute de alte grupări arabe şi de forţele aeriene americane, şi-a orientat atenţia către răsărit şi către ex republicile sovietice din Asia Centrală. Jihadistii teroristi ai ISIS reprezintă, reveniţi la locurile de baştină, un potenţial pericol de destabilizare şi pentru Federaţia Rusă. O parte din “evacuaţii” jihadişti ai ISIS (Daesh) din Siria-Irak - multi foşti miliţieni ai al-Nusra - s-au repliat în Libia şi alte ţări din Africa de Nord. În Afganistan ISIS este prezent din 2015 prin grupul local Statul Islamic - Vilaetul Khorasan. Până spre sfârşitul anului 2017, în ciuda ciocnirilor continue cu miliţiile talibane şi cu (ce a mai rămas în Afganistan din) trupele coaliţiei dirijate de Statele Unite, gruparea afgană a ISIS a reusit performata dobandirii unei pozitii dominante în 7 din cele 34 de vilaete (“judeţe”) afgane.

Cocktailul de interese economice şi geostrategice cu care este imbibat teritoriul Siriei are un înalt potenţial exploziv, ceea ce face ca în abordarea politică a problematicilor ce gravitează în jurul conceptelor de “democraţie”, “suveranitate”, “neamestec în treburile interne”, “drepturile omului”, “libertate religioasă” etc, receptate de dreptul internaţional, să prevaleze cinicul principiu al “scopului scuză mijloacele”, care în esenţă justifică impunerea prin violenţă de către cuceritorul unui teritoriu a voinţei proprii, a legilor şi instituţiilor de el dorite. În imaginarul european Sharia evocă un Ev Mediu intunecat, confuz, un timp de prăbişire a unei civilizaţii, timp ce nu poate fi retrăit doar pentru faptul că în situaţii conflictuale dramatice ce privesc comunităţile umane alte forțe sunt tentate să obtină avantaje prin aplicarera unor metode contrarii principiilor ce reglează raporturile democratice şi de civică inţelere.

Fig. 4 Scuturi umane în cuşcă folosite de rebeli la Ghouta

Ziaristul brazilian Pepe Escobar, care tine o rubrică foarte citită intitulată “The Roving Eye” (“Ochiul hoinar”) pentru jurnalul “Asia Times Online”, fost colaborator al Al Jazeera, a caracterizat conflictul din Siria ca “ cel mai recent război din Pipelinestan” şi i-a descris cu precizie motivările plecând de la interesele în joc din momentul când emirul din Qatar a propus guvernului de la Damasc, în 2009, construirea gazoductului care plecând de la uriaşul său zăcămant “North Field”, învecinat cu zăcamantul iranian“ South Pars”, ar fi trebuit sa treacă prin Arabia Saudită, Iordania şi Siria pentru a ajunge în Turcia, de unde să se îndrepte spre Uniunea Europeană. Guvernul de la Damasc a preferat dimpotrivă un proiect diferit, concordat intre Iran, Irak şi Siria, cunoscut sub numele de “Islamic Pipeline”. Acesta a fost prezentat public în momentul în care deja incepuseră primele manifestări anti guvernamentale în Siria. În 2012, când drama siriană era deja în plină desfăsurare, guvernul sirian a semnat un Memorandum of Understanding cu Iran. Din ţară aproape ignorată sub profil geostrategic, din cauza sărăciei subsolului, Siria a ajuns subit ţară esenţială precum coridor energetic. Bâlbîielile UE în elaborarea propriei politici energetice, dependenţa membrilor ei faţă de Rusia în ce priveste aprovizionarea cu gaz, sabotarea politică a tentativelor acesteia din urmă de a deschide alte căi de acces către Europa pentru valorificare resurselor sale energetice după lungile dispute ale Gazprom cu Ucraina, sanctionarea Iranului de către SUA şi UE din cauza politicii sale nucleare au repus în discuţie eventualitatea unor soluţii alternative de aprovizionare cu gaz a ţărilor UE. Intr-un prim moment s-a crezut că şi un Iran “readus la raţiune” şi “reabilitat moral” poate deveni un potenţial furnizor de energie. Din puctul de vedere al Administraţiei SUA alianţa Teheran-Damasc crea problema unor opţiuni strategice în raport cu Kremlinul aflat în optime raporturi atât cu Siria cat şi cu Iran. Era necesar ca ele sa fie rupte. Pe de altă parte pentru Administraţia de la Washington ar fi fost inacceptabil ca ţările vasale SUA să piardă din castigurile vanzărilor de produse energetice deoarece valorificaea lor şi de către de Iran ar fi făcut ca ele sa ajungă probabil intr-un cos de valute alternative petrodolarilor. Mărul discordiei trebuia rupt şi ca atare primul lucru de luat în considerare era inlăturarea păturii conducătoare alauite, în primis a preşedintelui Bashar al-Assad de la carma statului sirian. Metoda aleasă a fost acea a cultivării haosului şi a sustinerii facţiunilor care îşi puteau aduce contributia la răsturnarea lui al-Assad. La pregătirea operatiei respective şi la transpunerea ei în realitate “in teren” au cooperat initial CIA, Arabia Saudită şi Qatar. Administraţia Obama a sprijinit cat a putut gazoductul cu punctul de pornire în Qatar ca pe o operatie ce ar fi putut sa “contrabalanseze” participarea iraniană şi să asigure o “diversificarea de către Europa a resurselor contractabile cu Rusia”. Prin reuşita acestei operaţii s-ar fi impuşcat mai mulţi iepuri dintr-o lovitură: UE s-ar fi eliberat din chingile unei “relatii energetice” prea strânsă cu Federaţia Rusă; atât Iranul cât şi Rusia puteau fi “configuraţi” ca inamici ai SUA, U.E. şi ţărilor din aria islamică sunită (Arabia Saudită, Qatar etc); UE ar fi fost mulţumită să valorifice pe teritoriul său traseul proiectat pentru gazoductul Nabucco West. Acest proiect, demarat în 2002, agreat initial şi de SUA, ar fi trebuit sa valorifice gazul extras din zonele Caucazului şi Mării Caspice (in principal Azerbaidjan), Orientului Mijlociu şi Egiptului. În varianta finală gazoductul ar fi trebuit sa urmeze un traseu ce plecând din Turcia, de la Ahiboz, ar fi traversat Bulgaria, Romania şi Ungaria, pentru a ajunge în Austria, la Baumgarten an der March, principalul hub de desfacere austriac. Operaţia - la care dinspre partea austriacă participa OMV iar din partea română Transgaz - era alternativă proiectului South Stream demarat în 2006 de Gazprom. În 28 iunie 2013 consorţiul Shah Deniz, în ciuda asigurărilor anterioare date societătilor ce prezentaseră proiectul proiectului Nabucco (agreement din ianuarie 2013), a anunţat că preferă proiectul Trans Adriatic Pipeline ce prevedea transportul gazului natural de la zăcamantul Shah Deniz prin Turcia (puncte de iesire-intrare frontiera Turcia-Grecia la Kipoi-Evros). După traversarea Greciei, Albaniei şi Adriaticii gazoductul trebuia sa ajungă în Puglia/Italia (cf.:Vladimir Socor (15 January 2014). "SCP, TANAP, TAP: Segments of the Southern Gas Corridor to Europe", în Eurasia Daily Monitor. 11 (8). Heritage Foundation). Chestiunea transportului gazului din Qatar sau/si din Iran, cu o posibilă agregare la operatie a Egiptului şi Arabiei Saudite a rămas incă deschisă şi este în ceată din cauza evenimentelor din Siria ce se suprapun peste viziuni şi interese diverse legate de politica externă a U.E. şi interesele Statelor Unite. În substanţă U.E. a sustinut şi ea necesitatea schimbării regimului politic de la Damasc, tinandu-si în parte mainile destul de libere în diferendul privind restrictionarea raporturilor cu Iranul impuse de SUA. Problema este metodologia pentru obtinerea scopului comun: răsturnarea regimului al-Assad. În privinta ei este necesară o punere de acord şi cu interesele Rusiei, Turciei şi Iranlui, ca să nu mai vorbim de cele ale Israelului. În numele garantării propriei securităţi acesta tinde a preveni prin forţă orice apropiere de frontiera sa a militiilor Hezbollah din Liban şi în egală măsură a “gărzilor revolutiei” a căror implicare în Siria în sprijinirea forţelor guvernammentale siriene, a fost recunoscută oficial incă din septembrie 2012 de comandantul pasdaran Mohammad 'Ali Ja'fari. Pe de altă parte ambiţia preşedintelui Erdogan este să pozitioneze Turcia ca nod al “circulatiei” resurselor energetice din Asia Minoră către Europa şi ca atare să conditioneze şi optiunile strategice derivate din eventuala punere pe picioare a gazoductului dinspre Qatar, stabilind după propria convenientă regulile jocului şi cu Iranul, intr-un fel care sa nu inchidă Ankarei portile coreligionarilor suniti. Din punctul de vedere al Administratiei Trump esentială este izolarea Iranului de Europa şi “tamponarea” Rusiei şi Turciei, fără a intinde prea mult coarda cu acest din urmă important aliat în NATO. Drept pentru care curzii sirieni din enclava de la Afrin au fost lăsaţi pradă artileriei forţelor Turciei de aliatul american care s-a folosit cu obisnuitul cinism de unitătile acestora pentru eliminarea forţelor Statului Islamic din nordul Irakului şi în plus si-a instalat cel putin 20 baze logistice în teritoriile locuite de curzi. Rezolvarea problemelor de interes strategice nu este insă o prioritate exclusiva a SUA, ci a mai multor “vulturi” ce planează peste marea de ruine şi desertul de moarte în care s-a transformat Siria. O parte a Siriei este în maini americane. O altă parte este în mainile Turciei, disponibilă la o relaxare a raporturilor cu SUA după incordarea din perioada ce a urmat loviturii de stat eșuate din iulie 2016, atribuită fostul aliat politic al preşedintelui Erdogan, Fethullah Gülen, auto-exilat în Statele Unite.

Turcia doreste garantii că în nordul Siriei şi Irakului nu se va permite formarea unei entităti politice curde, sau a unei regiuni curde cu grad inalt de autonomie în Siria şi a unei alte regiuni autonome curde în Irak. Chiar dacă în momentul de faţă pentru regimul de la Damasc militiile jihadiste par a fi în pragul infrangerii definitive cosmarul sirian nu pare a se apropia de un sfârşit care sa ducă la stabilizare şi reconstructie. Presa internaţională, neglijand pulberăria curdă, s-a concentrat pe drama de la Ghouta şi pe perseverenta cu care trupele guvernamentale siriene strang asediul în jurul acestei ultime enclave importante a Statului Islamic în Siria.

Fig. 5 Ce mai rămâne din Ghouta de est aflată sub atac din 2013

Presiunea ce se exercită asupra Kremlinului pentru a renunta la sustinerea preşedintelui Bashar al-Assad, materializată şi în bombardamentul convoiului rus de “contractors” ce indreptandu-se în 7 februarie 2018 spre Deir ez-Zor depăsise Eufratul, era un avertisment inutil. Rusia nu va renunta la desprinderea de Assad decat dacă interesele sale strategice în Siria - indisolubil legate cu cele din Mediterana şi din Orientul Apropiat - vor fi respectate. La Deir ez-Zor se pare că americanii au pierdut sensul măsurii şi au uitat că o eroare bazată pe subevaluare poate sa ducă la un conflict major, cu consecinte de neprevăzut. De această părere este şi Doug Bandow, autorul unei critici necrutătoare a politicii americane în Siria publicată în prestigioasa revistă “National Interest” din 14 februarie 2018. Din păcate vocile ratiunii nu sunt auzite cu plăcere de decidentii obisnuiti mai putin să asculte şi mai mult să comande. Principalele părti implicate în Siria se acuză reciproc de piromanie. Acuzatiile sunt hilare de ambele părti: aproape că s-a epuizat numărul centrelor urbane sau rurale ce mai pot fi parjolite. Infernul sirian este o tragedie a umanitătii, o rusine a omenirii!

 

Format: