Publicat: 12 Iunie, 2020 - 13:04
Share

Autor: 

 

„Apelul Vigano” a atras atenția lumii asupra preocupărilor unor decidenți de a profita de pandemie pentru a suspenda libertățile și drepturile fundamentale ale cetățenilor și de a obține ilegitim avantaje. Cardinalul Gerhard Müller a spus-o răspicat, după ce mulți au semnalat situația.

În România, o asemenea preocupare s-a observat cu ochiul liber. După meschinăria aducerii, fără examinare medicală serioasă, a unui milion de diasporeni, într-o stare de urgență sanitară, s-a dat o ordonanță, în fapt, militară, prin care „stați în casă” a devenit obligația. În contextul tulbure creat, a fost instalat abuziv un guvern de diletanți, de uz mai mult privat, care a fost păstrat prin prelungirea „urgenței” („demenței”, cum spunea un parlamentar al guvernării!) cu „alerta”. Iar acum decidenții vor „alegeri” în grabă, sperând în păcălirea cetățenilor spre un rezultat care să împiedice aducerea în justiție a abuzurilor. Azi, teama de justiție ieșită de sub control este atât de intensă, încât se desfigurează orice.

Lumea a luat o înfățișare tot mai aspră. Apărarea democrației nu mai face față frecvenței abuzurilor. Din „alegeri” au ieșit în unele țări dictatori butaforici cu scopuri rudimentare. Așa cum Der Spiegel observa deunăzi, a revenit obsesia de tristă faimă a „dispensării” cumva de rivali politici. Cleptocrația este acum un fenomen, încât marile puteri ar trebui să fie precaute în privința a ceea ce sprijină în diferite țări (Sarah Chayes,Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton& Company, New York, London, 2015). Se înscenează procese în fond politice, pentru a constata peste ani că inculpații au fost nevinovați. Acuzarea generalului Michael Flynn a arătat concludent cum se pervertește o anchetă de către “statul profund”. Doar că ea a întâlnit forța justiției americane, care a putut destrăma măsluirile. La începutul pandemiei, fiecare țară din Uniunea Europeană a fost lăsată să se descurce singură, încât președinta Comisiei Europene a trebuit să ceară scuze Italiei. În locuri dintre cele mai civilizate din lume, cetățenii protestează împotriva discriminării. Violențele au reintrat în obișnuit.

Fiecare dintre fapte spune deja mult. Cum se explică situația în care s-a ajuns?

O explicație psihologică, de genul acumulării de tensiuni neevacuate, mai cu seamă sub restricțiile impuse de pandemie, nu este de ajuns. Cei mai mulți oameni s-au supus restricțiilor, deși strategiile anticovid-19 au fost cam la repezeală. Nu satisface nici reactivarea conspiraționismului, chiar dacă este sesizabil că, pe fondul expansiunii comunicațiilor și al absenței reglementărilor, se produc manipulări năucitoare.

Sunt de părere că trebuie privit mai profund. Ca totdeauna, nu în ideologii și în propagandă, ci, înainte de orice, în realități. Trăim, de fapt, derapaje ale democrației și statului de drept democratic pentru că nici la nivelul luării deciziilor nu se înțelege ce este o societate. Desigur, nu este niciodată vorba doar de neînțelegere, ci și de voință, de calcule sumbre. Totul începe însă cu neînțelegerea.

În anii treizeci, se apăra înlocuirea în manuale a societății, ca unitate a civilizației, cu „viața” înțeleasă darwinist, ca luptă. În anii cincizeci, socialismul răsăritean a luat societatea drept unitate de sporire a producției industriale. Desigur, azi se ia formal distanță de trecut, dar se practică tot o simplificare grosieră. Pentru neoliberalismul anilor optzeci, din care se alimentează decizii în prezent, societatea nu este decât o mișcare browniană influențată de media sau de alte forțe.

Se ignoră prea des faptul că societatea nu este o adunătură de indivizi, ci conviețuirea unor individualități – cele mai multe fiind persoane responsabile. Ea nu este un organism amorf, ci un ansamblu structurat de norme juridice și etice. Munca nu este proprie doar oamenilor, căci și hominidele muncesc, societății fiindu-i caracteristică integrarea prin valori.

În anii șaptezeci, ca urmare a tragediilor secolului, dar și a protestelor noilor generații din jurul lui 1968, s-a impus recunoașterii distincția dintre „integrarea în sistem” și „integrarea socială”. Ambele țin de societatea propriu-zis modernă.

„Integrarea în sistem” constă în asumarea de către cetățeni a organizării din societate, începând cu distribuția bunurilor și a proprietății, a libertăților și drepturilor, a avantajelor și obligațiilor. Prima problemă pe care caută să o rezolve sistemele este conservarea de sine. Ele combină în acest scop mijloace diferite – inclusiv ale statului. De la Adam Smith, trecând prin Comte, la Max Weber, apoi la Milton Friedman și Alan Greenspan, acum la Robert M. Kaplan, integrarea în sistem a fost întoarsă pe diverse fețe. Tema cheie este aici accesul la resurse.

„Integrarea socială” constă în trăirea aprobativă de către cetățeni a posibilităților de a fructifica oportunitățile pentru propria împlinire. Prima problemă pe care o au de rezolvat societățile este găsirea unui cadru normativ, în fapt a instituțiilor și regulilor apte să o asigure. Ea se rezolvă veghind la calitatea legilor, dar și la sensul acestora și la respectarea lor. De la teoria alienării a lui Hegel, trecând prin Marx și Nietzsche, la Foucault și Rorty, mai nou la cardinalul Reinhard Marx și Brandom, s-a abordat, de fapt, cu optici inconfundabile, integrarea socială. Oamenii vor, firește, mereu mai mult, dar, înainte de orice, ei vor ca în conviețuire să-și regăsească aspirațiile. Tema cheie aici este justiția curată.

În societățile noastre, cuplarea „integrării în sistem” și a „integrării sociale” a rămas o chestiune deschisă. Intre timp, avem, se știe, o veritabilă cultură intelectuală în jurul ei. Bunăoară, Husserl a circumscris sfera a ceea ce se poate socoti de la sine înțelesul vieții („lumea trăită a vieții)”, care nu ar trebui subestimată. Parsons a privit cele două integrări ca „acțiuni” și le-a plasat într-o „convorbire”. Luhmann a considerat sistemul și societatea în optica stăpânirii „complexității”. Habermas a propus eliberarea „lumii trăite a vieții” de presiunile sistemului și luarea relației cu celălalt ca reper al unei reconstrucții instituționale.

Un pas nou trebuie, însă, făcut. Căci, astăzi, suntem constrânși să recunoaștem, alături de cele două integrări, o a treia – „integrarea valorilor”, care le condiționează. Argumentul este că în comunicare avem o realitate care s-a autonomizat ca mediu al vieții și determină ea însăși evenimente. Comunicarea a devenit, din „transformator” al comportamentelor din societate, subiect al istoriei. De valorile ce se răspândesc prin comunicare depind mai multe ca oricând.

Numai că, mai nou, comunicarea, chiar în forma mediilor de socializare, fracturează societatea. Nu numai că o fracturează, dar o inoculează adesea cu minciuna organizată. Știrea falsă, fake news, a devenit industrie în anii noștri. Până și cancelarul federal Gerhard Schröder a trebuit să deschidă proces în tribunal ca să dovedească că nu are păr vopsit, cum se lansase spre a-l discredita. Câți oameni nu suferă din cauza falsurilor care se lansează despre ei, a zvonisticii puse în circulație, a reconstituirilor măsluite? De la lansarea diagnozei de către Steve Tesich (1992) s-a remarcat continuu că ne îndreptăm spre epoca „postadevărului” – din care destui impostori trag deja profituri.

Ca să revenim pe terenul acestor zile, distrugătorii de vitrine și incendiatorii de la New York sau Paris nu s-au creat ieri. Problema integrării sociale ca parte a unei democrații luminate a fost prea mult timp expediată sub preș, iar acum explodează în forme neașteptate. Valorile din comunicare suscită încă prea puțină atenție. Ca efect general, perceptibil, nemulțumirile au urcat iarăși la violențe, iar tensiunile cunosc o nouă ediție.

Toate acestea se petrec deoarece integrarea în societate are fracturi. Spre ilustrare, mediocrația și, nu o dată, prostocrația au înlocuit meritocrația, de care democrația rămâne legată. Abuzurile celor care ocupă funcții publice sunt curente, iar reacția promtă a slăbit. Lipsind priceperea și cultura, rolurile publice se exercită bățos și sterp, ca un fel de proprietate. Justiția devine injustă din momentul în care legile sunt socotite instrumente, iar serviciile secrete fac protocoale de cooperare cu judecătorii. Crezul democratic – „tu poți să ai dreptate, eu pot să greșesc, dar noi împreună va trebui să găsim soluția” – este disprețuit. Nemaiavând încredere în instituții, tot mai mulți cetățeni caută rezolvări pe cont propriu.

Pentru cel care ia în serios integrarea, lecția este simplă. Poți fi integrat în sistem, dar dacă integrarea socială are fracturi (cum este, de pildă, discriminarea în aplicarea legilor, care revine în actualitate cu o nouă prospețime!) se ajunge la proteste. În absența valorilor integratoare, se poate ajunge la conflicte.

Azi dau de fapt bătăi de cap fracturile integrărilor. „Integrarea socială” este în suferință, iar „integrarea valorilor” preocupă prea puțin. Se impune, totodată, și o altă lecție. Anume, că nu se poate trăi din pictarea rivalilor, din spectrul amenințărilor, din atacarea altora, cât timp tu nu ești în stare să creezi o realitate pe măsura aspirațiilor cetățenilor. Din faptul că rivalii sunt cum sunt, nu rezultă că tu ai dreptate și ești de neînlocuit.

Slăbirea integrării la care am asistat în ultimul mai bine de un deceniu se petrece în același timp cu un proces de descompunere. Este vorba de descompunerea internaționalismului – adică a acelei înțelegeri a lumii după care decizia ar trebui mutată în afara comunității, spre un centru. Un centru creditat utopic cu capacități de a rezolva orice, de la mărirea schimburilor comerciale, la fericirea individuală!

Firește, am pierde dacă nu am lua în seamă observația lui Kant – ca om mă raportez măcar mental la lume, nu doar la comunitatea locală, regională, națională, din care fac parte. Am pierde dacă nu am accepta, precum Terențiu, că sunt om și nimic din ceea ce este uman nu mi-e străin. Există, putem spune, o aspirație naturală la trecerea continuă dincolo de orizont. Până și un gânditor al „diferenței”, reactiv adesea la simplificări, precum Heidegger (Gesamtausgabe, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2019, Band 98) și-a asumat că „într-o zi, deoarece planeta pe care locuim devine tot mai mică, iar lumea și lucrurile ei pe Pământ tot mai mari, trebuie ca lumea și lucrurile ei de pe Pământ să devină unite și simple…“(p.362) în derularea lor.

Numai că din imagini sau din aspirații nu rezultă că undeva, dincolo de mulțimea comunităților, există un organism capabil să rezolve toate problemele. Din imagini, aspirații și chiar concepte nu rezultă că ele sunt și realități.

Știm prea bine că, mai ales după reconcilierea chino-americană (1972) și acordurile de la Helsinki (1975), în lume s-a instalat tendința nu numai spre înțelegere, ci și spre formarea de mari unități. S-a crezut că statul național este restrictiv în raport cu imperativele economiei electronizate și digitalizate, că este reticent la libertățile și drepturile fundamentale și că, la limită, devine etnostat. Globalizarea, formarea Uniunii Europene, emergența unui soi de internaționalism juridic – al promovării nu atât a valorilor, cât, din nefericire, a evaluărilor stabilite nu se știe unde și de care nimeni nu răspunde – au fost urmările. S-a crezut că transferând atribute ale statului național (începând cu economia) și despovârându-l de suveranitate, se rezolvă problemele.

Realitatea a contrazis această credință. Domenii cruciale ale vieții oamenilor nu funcționează fără statul național. Jürgen Habermas a observat că nu poate fi asistență socială evoluată (Die postnationale Konstellation. Politische Essays, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998). Pierre Mannent (La raison des nations, Gallimard, Paris, 2006) a arătat că nu poate fi democrație fără stat național. Am argumentat că nici dezvoltarea unei țări nu se poate atinge fără stat național funcțional (A. Marga, România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019). În ultimii ani, s-a impus adevărul că nu poate fi nici apărare în fața „justiției” injuste, pandemiilor și infodemiilor fără administrație națională competentă.

Și după experiențele ultimilor cincisprezece ani, se poate spune că este pe căi greșite internaționalismul care presupune golirea de competențe a statului național. Se vede bine aceasta în Uniunea Europeană. De la Barosso încoace, aceasta lucrează infim la aprofundarea chibzuită a unității. A ajuns să conteze mai mult improvizația birocratică de la Bruxelles decât vocea celor implicați, care cunosc situația și sunt singurii care o pot rezolva.

Nu internaționalismul ca atare este problema, căci trăim de fapt în aceeași lume și este mereu de învățat din experiențe mai bune, ci neînțelegerea lui. Cum spunea tot Heidegger, internaționalismul este firesc dacă este ieșit din națiunile însele (p. 23), nu impus acestora. Mai ales într-o lume ca cea în care trăim, legată lăuntric prin nenumărate fire!

Să recunoaștem că „integrarea socială” a fost subestimată în ultimele decenii și că abia începe examinarea „integrării valorilor”. Or, fără aceste integrări, viitorul este deschis spre orice eventualitate, unele chiar dramatice. Să mai recunoaștem că ingerințele din afară au limite clare – și de legitimitate și de eficacitate.

Dar care este alternativa practică? Teza mea este aceea că din nesigura societate a „postadevărului” nu se poate ieși fără schimbări instituționale ale democrației însăși. Ele constau, legislativ vorbind, de pildă, în asigurarea controlului cetățenilor asupra aleșilor după momentul alegerii, în restabilirea condițiilor meritocrației, în abolirea desemnărilor personale în funcții publice, în întărirea garanțiilor de dreptate în justiție, în elucidarea libertăților și drepturilor civile în sfera comunicărilor electronice, în readucerea sub control democratic a exercitării funcțiilor publice.

Este nevoie din nou de ieșirea din înțelegerea simplistă a societății și a venit ora reasumării de sine a statelor naționale. Etnostatul nu este soluție, dar nu este soluție nici internaționalismul birocratic. Ambele sunt de depășit astăzi spre reasumarea statului de către națiunea civică, în cadrul unui cosmopolitism ce rezultă din nevoile unui astfel de stat și nu caută să-i ia capul.

Toate acestea presupun implicare. „Silence is complicity” spune o maximă. Acest adevăr simplu, prea puțin respectat, a fost amintit zilele trecute de șeful poliției din Minneapolis: cine asistă pasiv la crimă devine complice. Câte abuzuri, distrugeri, degradări, crime nu au loc pentru că cetățenii stau, privind doar, la cei care le comit?

Topic: 

Format: