Publicat: 28 Februarie, 2013 - 11:53

Intensa umanitate si exceptionala forta expresiva a operei sculptorului Gheza Vida (1913-1980) apar intr-o lumina noua din perspectiva pe care o avem aflandu-ne la o distanta de un secol de la nasterea sa, la peste trei sferturi de veac de la prima prezentare publica (in 1937) operelor sale si la peste trei decenii de la incheierea vietii.

Pozitia sculpturii lui Gheza Vida in contextul artei contemporane romanesti si internationale este si mai clara dupa evenimentele traumatice din Romania ultimelor decenii si framantarile generale din lumea contemporana. Impactul acestora asupra culturii si mentalitatii colectivitatii umane, asupra comunicari si a limbajului comun, asupra limbajului artistic se sesizeaza insa mai clar dupa decantarea experientelor creatoare si clarificarea raportului lor cu ceea ce intr-o formulare comuna este sintetizat de expresia vaga “timpul trait”. Raman in continuare convins de corectitudinea opiniei mele conform careia calitatea remarcabila a sculpturii romanesti din secolul al XX-lea confera acesteia o pozitie de prestigiu pe plan international, in circuitul de valori culturale pozitive si innoitoare ale unei civilizatii in miscare.

Timp de aproape o jumatate de secol, pana in 1989, eforturile artistice ale celor mai sinceri, talentati si originali sculptori din Romania s-au indreptat in directia construirii si mentinerii identitatii limbajului artistic propriu in conditiile confruntarii cu presiuni ideologice in stare – in cazul in care nu au fost depasite, cu eforturi si chiar sacrificii – a altera mesajul personal si reflectia asupra continutului comunicarii prin imagine. Cele mai interesante realizari ale sculpturii din Romania din perioada cuprinsa intre deceniul al VI-lea si al IX-lea al secolului trecut sta adeseori sub semnul expresivitatii dramatice, alteori sub semnul formelor incantatoare, elegante; multe altele sunt generate de febra cautarii modalitatilor cele mai potrivite pentru comunicarea intensitatii raportului creatorului cu un univers interioriorizat, cu lumea devenita obiect de dezbatere si de framantare; altele sunt racordate la experiente stilistice innoitoare, derivate, in multiple cazuri, si de studiul si intelegerea simbolisticii artei populare. Pe un asemenea fundal stimulator se proiecteaza opera lui Gheza Vida, o personalitate artistica de prim rang, autor al unei opere purtatoare de tensiuni existentiale ce sunt ecoul unor tensiuni existentiale colective, opera ce nu poate fi caracterizata de acele aprecieri critice “notariale” specifice istoriei descriptive a istoriei artei si criticii de arta si nici de divagatii retorice. Opera lui GhezaVida stimuleaza consideratii asupra pozitiei artistului in societate, asupra relatiei acesteia cu demersul artistic, asupra simbiozei, de loc abstracte, intre om si artist. Prima impresie degajata de opera lui Geza Vida este aceea de sinceritate expresiva. Era fiu de miner si primele “chipuri cioplite” ale sale, elaborate in vremea uceniciei pe langa Alexandru Ziffer, apartin unui cadru familiar. La expozitia organizata in 1937 de Noua Societate a pictorilor baimareni Vida a expus sculpturi realiste, in lemn, cu forme robuste, pline de energie vitala, printre care Miner (opera reluata mai tarziu in alte variante) si Taran legat de stalp.

Miner
Miner

De lumea simpla a Maramuresului sculptorul va fi legat de altfel tot timpul vietii. Radacinile sale erau puternic implantate in pamantul de bastina pe care l-a parasit, pentru mai multi ani, doar pentru a participa, in randurile voluntarilor din Brigazile Internationale, la razboiul civil din Spania, intre 1937-1939. S-a aflat de partea republicanilor in mijlocu unei epopei tragice pe care generatia mea a trait-o indirect prin lectura nemuritoarei carti a lui Hemingway, Pentru cine bat clopotele. Refugiat in Franta si internat in lagar maramuresanul republican continua sa sculpteze: realizeaza bustrile lui Horea, Closca si Crisan. Dusese cu sine, inscrise in lemne, chipurile dragi motilor, transilvanenilor si patriei sale. Intoarcerea in tara a fost aventuroasa: dupa Dictatul de la Viena din august 1940 Baia Mare si intreg Maramuresul intrase sub dominatia hortysta. Cand imprejurarile i-au permis s-a inrolat voluntar in Armata Romana si a luptat impotriva ocupantilor cu aceeasi generozitate sincera cu care luptase impotriva franchismului. In anii dificili ai ocupatiei si imediat dupa incheierea Marelui Razboi sculptorul si-a perfectionat instrumentele artistice de lucru. In 1946 a participat la Expozitia de arta de la Cluj al carui organizator principal a fost Raoul Sorban, autor, multi ani mai tarziu, in 1981, al principalei carti (aparuta la editura Meridiane) scrise despre Maestru. Gheza Vida a participat ulterior la Salonul de pictura si sculptura al Transilvaniei ingrijit, in 1947, de acelasi Sorban, de Virgil Vatasianu, Sandor Szolnay si Laszlo Gyula. Consacrarea definitiva a lui Gheza Vida a venit insa odata cu prilejul Expozitiei de arta plastica regionala de Stat a Transilvaniei din 1948, unde artistul a expus un ciclu de lucrari incarcate cu o energie debordanta, extrem de sugestive, cu tente realist-expresioniste: printre ele se evidentiau sculpturile Dans osenesc si Buciumasul.

Buciumasul
Buciumasul

Nu pot sa nu-l evoc, ajuns la acest capitol al vietii lui Gheza Vida, pe profesorul Raoul Sorban (1912-2006), om de bine, intelectual cosmopolit si patriot, “constructor al socialismului”, in calitate de detinut politic (1952-1956), pe santierul hidrocentralei de la Bicaz, recunoscut, cu mare intarziere, Drept intre Natiuni. Acestuia cultura romana ii datoreaza, printre altele, numeroase scrieri, unele reevaluand figurile de referinta artistice ale artei din Transilvania antebelica si postbelica, precum si si figurile insuficient cunoscute ale maestrilor asa numitei Scoli de la Baia Mare, creatoarea climatului artistic in care s-a format, in anii ’30, tanarul sculptor Gheza Vida. Prietenia intre Vida si Sorban a ramas nealterata pe tot parcursul vietii, marcata de sinceritatea idelurilor democratice impartasite de amandoi inca din anii tineretii. Paginile scrise de Sorban in 1981 despre Vida raman valabile. Valabile raman si cele cateva consideratii facute de Dan Haulica pe marginea lucrarilor expuse de Vida la Sala Dalles in 1958, an in care sculptorul din Baia Mare a expus si la Bienala din Venezia, marcand, prin particparea sa, reluarea raporturilor artistilor si artei Romaniei cu aceasta venerabila institutie. Haulica – al carui text din “Gazeta literara” a fost reprodus recent de Marius Porumb - a considerat lucrarea monumentala in lemn Cap de taran de o “coplesitoare tarie”, un chip “aspru si grav, de titan superb” si a sugerat ca ar fi trebuit sa se cheme Cap de erou.


Cap de taran

Intuitia criticului a fost fericita. In anii urmatori si in deceniile urmatoare – care au coincis cu periada deplinatatii creatoare a artistului, invitat la numeroase expozitii internationale – in arta lui Gheza Vida au fost incorporate elemente figurative arhaice si reprezentari trimitand la mitologia autohtona. Simbolismul mitologic, legat de faptul contingent, a caracterizat multe din lucrarile lui Vida din anii ’50 – ’60 si ulterior. Chiar si titlurile lucrarilor sunt ilustrative in acest sens: Omul noptii, Priculiciul minei etc. Peste timp arta lui Vida s-a intalnit cu simbolistica realist-goticizanta a lui Ernst Barlach si cu tendinta de simplificare volumetrica a simbolurilor potential figurative ale lui Fritz Wotruba. In perioada cea mai fertila a artei sale, in operele lui Gheza Vida monumentalismul eroic si-a dat mana cu real-expresionismul, rezultatele fiinnnd remarcabile, precum in admirabilul Monument al Ostasului Roman de la Carei, orasul-poarta a Romaniei spre Vest si a carui eliberare a marcat eliberarea Transilvaniei.


Monumentul Ostasului Roman de la Carei

Sculptorul, in colaborare cu arhitectul Anton Damboianu, au elaborat un monument celebrativ de o forta impresionanta. Volumetrii majestuoase ale ansamblului, dinamismul reliefurilor si energica reprezentare a figurii umane creaza o aura legendara in jurul Monumentului, una din cele mai reusite opere celebrative pe care le cunosc. O atmosfera de legenda, tragica insa, degaja si Monumentul taranilor martiri de la Moisei, initial sculptat in lemn si ulterior transpus, dat fiind actiunea agentilor atmosferici, in piatra.


Monumentul Taranilor Martiri de la Moisei

Stalpii de piatra, la extemitatile superioare ale carora se afla 12 figuri de localnici si masti maramuresene, sunt obiecte in care simboluri istorice diferite se suprapun, astfel incat sa poata fi evocate prezente ancestrale, pierdute in negura vremurilor, asezate peste megaliti intruchipand stalpi miliari, care la randul lor par a fi herme, pilastrii pe care in antica grecie se asezau busturile zeului-vestitor Hermes. Vestea de la Moisei era o prevestire: uciderea barbara de catre hortysti a 42 de nevinovati maramureseni locuitori ai Moiseiului. Tot o prevestire este aceea ce se degaja din atitudinile ganditoare ale sculpturiloor ce compun ansamblul Sfatul batranilor, realizat mai intai in lemn si prezentat la Bienala de la Venezia din 1972, pentru a fi transpus in piatra in anul urmator.


Sfatul batranilor

Emotia pe care am avut-o in fata Monumentului taranilor martiri de la Moisei nu a fost egalata, in ce ma priveste, decat de emotia avuta in fata monumentului de la Erevan dedicat victimelor genocidului caruia i-au fost victime sute de mii de armeni in Imperiul Otoman. Este situat pe cea mai inalta dintre cele 7 coline ale Erevanului. M-am apropiat de el intr-o seara de vara senina, cu multi ani in urma. Din vale se auzea o invaluitoare si trista muzica ce cutremura fiinta odata ajuns pe platoul unde bratele multiple ale monumentului se strangeau in arc spre cer, lasand un spatiu printre ele si altul circular deasupra lor, astfel incat sunetele vrajite ale simfoniei lui Rahmaninov si flacara eterna din ceentrul compozitiei, vizibila din departare, sa se intalneasca cu lumina si muzica stelelor. De pe colina de la Moisei am vazut la picioarele mele, probabil ca si Maestrul Vida, satul, valea, tot Maramuresul, amintirile sale, retraite in imaginarul meu pe o colina din care am auzit candva, noaptea, o muzica divina coborand din munti intr-o alta vale indurerata.

Centenarul lui Gheza Vida este o buna ocazie pentru a ne cunoaste mai bine artistii de seama, a caror umanitate se recunoaste in opere cu semnificatii nelaterate de timp si evenimente.  

Topic: 

Format: