Publicat: 4 Mai, 2018 - 12:49

Preşedintele Klaus Iohannis a trimis Curţii Constituţionale a României (CCR), vineri, o sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, se arată într-un comunicat al Administraţiei Prezidenţiale.

Vă prezentăm textul integral al sesizării:

Bucureşti, 4 mai 2018

Domnului Valer DORNEANU

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, formulez următoarea

SESIZARE DE NECONSTITUŢIONALITATE

asupra

Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în forma ajunsă la promulgare după deferirea ei de trei ori Curţii Constituţionale şi reexaminarea de către Parlament pentru a fi pusă de acord cu deciziile de neconstituţionalitate adoptate de jurisdicţia constituţională, încă mai conţine unele prevederi neconstituţionale. Astfel, prin conţinutul normativ, unele dintre prevederile legii menţionate încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi alin. (5), ale art. 11, ale art. 16 alin. (1), ale art. 26, ale 61 alin. (1), ale art. 69, ale art. 124 alin. (3), ale art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), ale art. 132 alin. (1), ale art. 134 alin. (2) şi alin. (4), precum şi pe cele ale art. 147 alin. (2) din Constituţie, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

1. Art. I pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Primul punct din legea dedusă controlului de constituţionalitate modifică art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 stabilind că "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege."

Această dispoziţie nou introdusă este o reproducere ad litteram a art. 126 alin. (1) din Constituţie, ceea ce reprezintă un paralelism legislativ. Normele de tehnică legislativă, la art. 16 din Legea nr. 24/2000, menţionează următoarele:"(1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere. (...) (4) Într-un act normativ emis pe baza şi în executarea altui act normativ de nivel superior nu se utilizează reproducerea unor dispoziţii din actul superior, fiind recomandabilă numai indicarea textelor de referinţă. În asemenea cazuri preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută numai pentru dezvoltarea ori detalierea soluţiilor din actul de bază."

Curtea Constituţională a stabilit în jurisprudenţa sa că respectarea normelor de tehnică legislativă reprezintă o exigenţă care priveşte calitatea legii, motiv pentru care încălcarea acestora contravine art. 1 alin. (5 ) din Constituţia României.

2. Art. I pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie

La art. I pct. 3 din legea criticată se introduce un nou alineat la art. 7 din Legea nr. 304/2004, cu următorul cuprins: "(3) Configuraţia sălii de judecată trebuie să reflecte principiul egalităţii de arme în ceea ce priveşte aşezarea judecătorului, procurorilor şi avocaţilor."

În primul rând, dispoziţia nou introdusă este una neclară şi lipsită de previzibilitate, contrar cerinţelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Din formularea textului, nu este clar în ce măsură poziţia fizică a participanţilor în sala de judecată afectează principiul egalităţii de arme, iar din formularea generală nu se deduce cu exactitate care este conţinutul sintagmei "configuraţia sălii de judecată" şi ce presupune o reconfigurare a sălilor de judecată folosite în prezent de instanţele din România, astfel încât acestea să respecte principiul egalităţii de arme.

Principiul egalităţii de arme este o componentă a dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar acesta nu se referă la poziţiile fizice pe care judecătorii, procurorii, avocaţii, părţile şi ceilalţi participanţi la procedurile judiciare le ocupă în sălile de judecată, ci la justul echilibru procedural între părţi, care trebuie să existe atât în procesele civile, cât şi în cele penale.

Acest lucru a fost reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În decizia pronunţată în cauza Trăilescu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că locul ocupat de procuror în sala de judecată nu încalcă prevederile art. 6 par. 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În această decizie, Curtea a reamintit că imparţialitatea în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie se defineşte prin absenţa prejudecăţilor ori a părerilor preconcepute. Existenţa acestora se analizează printr-un dublu demers: primul dintre acestea constă în încercarea de a determina care a fost convingerea interioară a judecătorului cauzei ori interesul său personal în cauza respectivă; cel de-al doilea demers constă în luarea măsurilor necesare asigurării garanţiilor pentru excluderea oricărui dubiu legitim asupra imparţialităţii instanţei. În consecinţă, Curtea a statuat faptul că "situaţia expusă referitoare la locul procurorului în sala de judecată nu este suficientă prin ea însăşi pentru a pune în discuţie principiul egalităţii armelor ori lipsa de imparţialitate şi independenţă a judecătorului", în măsura în care, chiar dacă reprezentantul Ministerului Public avea o poziţie fizică privilegiată în sala de judecată, acest lucru nu plasa acuzatul într-o situaţie concretă dezavantajoasă pentru apărarea intereselor sale.

În consecinţă, apreciem că formularea art. 7 alin. (3) din legea criticată este neclară şi imprecisă, neputându-se deduce în ce măsură aşezarea participanţilor la proces în sala de judecată influenţează posibilitatea părţilor de a-şi prezenta cauza sau probele şi nici configuraţia potrivită care ar asigura respectarea principiului egalităţii de arme, contrar exigenţelor de calitate a legii prevăzut de art. 1 alin. 5 din Constituţie.

În al doilea rând, jurisprudenţa CEDO se referă strict la părţi, nu şi la avocaţii acestora. După cum putem observa, textul art. 7 alin. (3) din legea dedusă controlului de constituţionalitate se referă la "aşezarea judecătorului, procurorilor şi avocaţilor", neexistând nicio trimitere la aşezarea părţilor. Astfel, reglementarea acordă drepturi suplimentare persoanelor asistate de avocaţi faţă de cele care nu beneficiază de această asistenţă, realizându-se un regim juridic diferenţiat pentru părţile din proces.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că "principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite" (Decizia nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, "situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional" (Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011).

Dat fiind faptul că reglementarea creează un regim juridic diferit pentru cele două categorii de părţi anterior amintite, în lipsa unui criteriu obiectiv şi raţional, dispoziţiile art. 7 alin. 3 încalcă şi art. 16 alin. (1) din Constituţie cu privire la principiul egalităţii în drepturi.

3. Art. I pct. 4 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

În urma punerii în acord a dispoziţiilor cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 33/2018, forma adoptată pentru art. 9 din Legea nr. 303/2004 - art. I pct. 4 din legea criticată - este următoarea "Hotărârile Secţiei pentru judecători, respectiv ale Secţiei pentru procurori ale Consiliului Superior al Magistraturii, în orice alte situaţii decât cele prevăzute la art. 134 alin. 3 din Constituţia României, republicată, în care Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, pot fi atacate la secţia de contencios administrativ a Curţii de apel competente, conform dreptului comun".

Prin Decizia nr. 250/2018 pronunţată ca urmare a respingerii sesizării unui număr de 89 de parlamentari cu privire la modul în care Parlamentul României a pus de acord legea de modificare a Legii nr. 304/2004 cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 33/2018, Curtea menţionează că "în îndeplinirea atribuţiilor stabilite prin legea organică de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei, Secţiile pentru judecători şi procurori pronunţă şi hotărâri cu caracter administrativ. Cu privire la aceste hotărâri, legea supusă controlului de constituţionalitate vine şi complineşte vidul legislativ, statuând expres că ele pot fi atacate la secţia de contencios administrativ a Curţii de apel competente", legea stabilind caracterul administrativ al acestor hotărâri.

Cu toate acestea, textul de la art. I pct. 4 din lege este în contradicţie cu art. I pct. 5 din legea de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii adoptată de Parlamentul României. Astfel, conform acelui punct care introduce alin. 9 la art. 7 din Legea nr. 317/2004, "Hotărârea secţiei corespunzătoare a CSM prevăzută la alin. 8, poate fi contestată de către persoanele prevăzute la alin. (7), la Secţia I civilă a ÎCCJ. Contestaţia se soluţionează în termen de 7 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor. Întâmpinarea nu este obligatorie, iar dispoziţiile art. 200 şi 201 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, nu sunt aplicabile. Hotărârea pronunţată este definitivă".

Chiar dacă textul art. I pct. 5 din legea de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004 nu este un text aflat în vigoare, răspunzând unor critici similare de neconstituţionalitate, Curtea a statuat chiar recent, prin Decizia nr. 250/2018, că trimiterea la o normă care nu este aflată în vigoare "a fost generată de faptul că procedura de modificare a celor două legi a fost declanşată simultan", iar obiectul Comisiei speciale care a analizat aceste legi a fost cel de a sistematiza şi "trata în mod unitar soluţiile legislative în domeniul dat în competenţă". În această situaţie, trimiterile nu se limitează la dispoziţii aflate în vigoare, fiind evitată situaţia ca în etapa ulterioară a publicării şi intrării în vigoare a legii să se opereze o nouă modificare a acesteia pentru înlăturarea paralelismelor, necorelărilor sau erorilor din cuprinsul său. Curtea a apreciat astfel că legiuitorul a dat expresie "principiului legalităţii, în componenta sa privind claritatea şi previzibilitatea normei".

Aşadar, necorelarea art. I pct. 4 din legea aflată la promulgare cu dispoziţiile art. I pct. 5 din Legea de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004 generează o confuzie a aplicării normei. Astfel, sunt stabilite două reguli diferite cu privire la instanţa competentă de a judeca contestaţia asupra unor hotărâri ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, altele decât cele în materie disciplinară, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind claritatea, precizia şi predictibilitatea normei.

4. Art. I pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Prin art. I pct. 5 se introduce un nou alineat, alin. (3) la art. 16 din Legea nr. 304/2004, cu următorul cuprins: "Hotărârile judecătoreşti trebuie redactate în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării. În cazuri temeinic motivate, termenul poate fi prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori."

Norma nou introdusă este lipsită de previzibilitate întrucât nu se corelează cu dispoziţiile art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală şi cu cele ale art. 426 alin. (5) din Codul de procedură civilă. Astfel, potrivit art. 406 alin. (1) şi (2) Cod procedură penală:"(1) Hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunţare. (2) Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunţare, şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier.()"

Potrivit art. 426 alin. (5) Cod procedură civilă: " (5) Hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunţare. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum şi, când este cazul, opinia concurentă se redactează şi se semnează în acelaşi termen."

Necorelarea dintre norma criticată şi două texte menţionate sub aspectul posibilităţii prelungirii termenului de redactare a hotărârii judecătoreşti, este de natură să creeze incertitudine în aplicare, aspect ce contravine prevederilor art. 1 alin.(5) din Constituţie.

5. Art. I pct. 11 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), art. 134 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie

Art. I pct. 11 din lege stabileşte că atât propunerile privind judecătorii care fac parte din comisiile de concurs pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi propunerile privind numirea, promovarea, transferul, suspendarea şi încetarea din funcţie a magistraţilor-asistenţi se înaintează Secţiei pentru judecători a CSM şi nu plenului acestuia.

Art. 125 alin. (2) din Constituţie stabileşte că "Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice." Aşadar, legiuitorul constituant a prevăzut competenţa Consiliului Superior al Magistraturii în componenţa sa plenară, doar condiţiile fiind cele stabilite prin legea sa organică. Sintagma "în condiţiile legii" presupune faptul că legea fundamentală lasă posibilitatea legiuitorului organic să detalieze procedurile în vederea realizării acestor atribuţii, nu să transfere înseşi atribuţiile privind cariera magistraţilor din competenţa CSM ca organism colegial în competenţa secţiilor CSM.

Conform art. 134 alin. (2) din Constituţie, cu excepţia atribuţiei referitoare la îndeplinirea rolului de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor care se realizează prin secţiile sale, CSM acţionează ca un întreg, respectiv în plenul său de 19 membri, în ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor în general, atât pentru propunerea către Preşedintele României a numirii în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari, cât şi pentru alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei. Este de menţionat faptul că dispoziţiile referitoare la componenţa plenului CSM care nu cuprinde doar membri aleşi din rândul magistraţilor, ci şi membri de drept sau reprezentanţi ai societăţii civile sunt de natură să întărească acest argument, componenţa plenului CSM fiind o garanţie în plus pentru exercitarea atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii în realizarea misiunii sale de garant al independenţei justiţiei.

Art. I pct. 11 din legea aflată la promulgare menţionează ca destinatar al propunerilor Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia pentru judecători în ambele cazuri mai sus enunţate, contrar rolului constituţional al CSM prevăzut de art. 133 alin. (1).

Conform celor expuse, prin lege organică nu se pot modifica rolul şi atribuţiile stabilite de Constituţie pentru CSM ca organism colegial, respectiv pentru secţiile CSM, ca structuri cu atribuţii în domeniul răspunderii disciplinare. Cel mult, se pot stabili doar pentru CSM ca organism colegial alte atribuţii pentru realizarea rolului de garant al independenţei justiţiei. Rearanjarea rolurilor şi atribuţiilor între Plenul CSM şi Secţiile CSM conduce la afectarea rolului constituţional al CSM şi la depăşirea atribuţiilor constituţionale specifice Secţiilor, contrar art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), art. 134 alin. (2) şi (4) din Constituţie.

6. Art. I pct. 13 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 26 din Constituţie

Completarea realizată la art. 301 alin. (2) menţionează că "Raportul întocmit cu ocazia verificărilor va fi făcut public, prin afişare pe site-ul oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."

Dispoziţia introdusă obligă la publicarea unui astfel de raport în mod integral, fără a face o distincţie între categoriile de informaţii conţinute de un astfel de raport. Din coroborarea dispoziţiilor art. 92 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale art. 8 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii şi ale art. 301 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară rezultă că aceste verificări vizează chiar modul de punere în aplicare în cadrul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală.

Publicarea în mod automat a informaţiilor din respectivele procese-verbale califică, de fapt, respectivele informaţii (constatările, măsurile şi autorităţile sau instituţiile sesizate) drept informaţii de interes public. Cu toate acestea, informaţiile respective vizează proceduri judiciare aflate în curs sau finalizate.

În Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituţională a reţinut că o calificare "tale quale drept informaţii de interes public a informaţiilor care privesc procedurile judiciare, cu excepţia celor pentru care Codul de procedură penală prevede caracterul nepublic, încalcă art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 26 alin. (1) din Constituţie referitor la obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată". Mai mult, art. 12 alin. (1) lit. e) exceptează de la liberul acces la informaţii de interes public "informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare".

Conform Titlului IV, Capitolul IV a Codului de procedură penală, supravegherea tehnică reprezintă o metodă specială de supraveghere sau cercetare dispusă în baza unei proceduri reglementate de lege, în cursul urmăririi penale, iar înregistrările rezultate pot constitui mijloace de probă. Aşadar, informaţiile care vizează punerea în aplicare a acestor măsuri şi constatările verificării acestui lucru fac parte tot din categoria informaţiilor privind procedura derulată în timpul anchetei penale, motiv pentru care acestea sunt exceptate de la regimul informaţiilor de interes public.

Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 45/2018, conferirea regimului de informaţii de interes public procedurilor judiciare, "fragilizează regimul de protecţie acordat atât informaţiilor/datelor clasificate/private, cât şi unor categorii de persoane, drept care încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 26 alin. (1) referitor la obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată". În consecinţă, şi în situaţia de faţă publicarea de informaţii judiciare este contrară art. 1 alin. (3) şi art. 26 alin. (1) din Constituţia României.

În plus, contradicţia dintre această prevedere şi cea a art. 12 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţii generează o confuzie în aplicarea dispoziţiilor, contrar exigenţelor art. 1 alin. 5 din Constituţia României.

7. Art. I pct. 21 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) şi (4) din Constituţie

Art. I pct. 21 din legea criticată transferă competenţa de înfiinţare a secţiilor curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia acestora de la plenul Consiliului Superior al Magistraturii la secţia pentru judecători a CSM.

Această măsură este una de ordin organizatoric, care vizează buna funcţionare a justiţiei şi garantarea independenţei sistemului judiciar, referindu-se la componenta instituţională a independenţei justiţiei, în sensul existenţei unor condiţii de muncă adecvate şi a existenţei unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv.

Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 33/2018, din coroborarea normelor constituţionale rezultă că independenţa justiţiei, principiu fundamental consacrat de Constituţie, care, potrivit art. 152 alin. (1), "constituie una dintre limitele materiale ale revizuirii Legii fundamentale, are două componente: componenta instituţională, care se referă la autoritatea care înfăptuieşte justiţia - instanţa judecătorească şi componenta individuală, care se referă la persoana care este învestită cu puterea de a spune dreptul, jurisdictio, respectiv judecătorul. Ambele componente implică existenţa unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ decât instanţele nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerare proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor etc. (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010)."

Astfel, înfiinţarea de secţii ale curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia acestora sunt măsuri care vizează componenta instituţională a independenţei justiţiei, aşa cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Transferul acestei atribuţii de la plenul CSM la secţia pentru judecători a CSM încalcă chiar rolul dat de legiuitorul constituant Consiliului Superior al Magistraturii potrivit art. 133 alin. 1 din Constituţie, de garant al independenţei justiţiei. O astfel de soluţie este contrară şi art. 134 alin. (2) şi (4) din Constituţie cu privire la rolul constituţional al secţiilor CSM şi la faptul că numai CSM în ansamblul său poate îndeplini şi alte atribuţii prevăzute de lege.

8. Art. I pct. 25 şi 26 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) şi (4) din Constituţie

Cele două intervenţii legislative instituie posibilitatea secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii de a convoca adunările generale ale instanţei, respectiv posibilitatea secţiilor CSM de a solicita puncte de vedere adunărilor generale ale judecătorilor. Conform argumentelor de mai sus, atribuirea unor alte atribuţii secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii suplimentar faţă de cele strict prevăzute de art. 134 alin. 2 din Constituţie încalcă rolul CSM prevăzut de art. 133 alin. (1) şi atribuţiile acestuia.

În plus, în forma adoptată de legiuitor, atât art. I pct. 25, cât şi art. I pct. 26 creează o dublare de competenţă, făcând dificilă aplicarea dispoziţiilor legale. Instituirea competenţei Secţiei pentru judecători de a convoca adunările generale a judecătorilor, în timp ce competenţa plenului CSM este păstrată în textul legii nu face altceva decât să diminueze rolul plenului CSM şi să creeze confuzie în aplicarea acestei norme. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că, "de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (Decizia nr. 447/2013). Aşadar, această dublare de competenţă afectează claritatea normei, fiind contrară principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii.

Art. I pct. 26, care prevede formularea punctelor de vedere de către adunările judecătorilor la solicitarea CSM, introduce sintagma "sau, după caz, a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii". În această redactare, s-ar permite, spre exemplu, Secţiei pentru procurori să solicite puncte de vedere adunărilor generale ale judecătorilor, acestea din urmă fiind obligate să dea curs solicitărilor, conform dispoziţiilor legale. Modul în care norma este formulată conduce la depăşirea rolului constituţional al Secţiilor CSM, aşa cum acesta este prevăzut de art. 134 alin. (2) şi (4) din Constituţie.

9. Art. I pct. 28 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Textul art. I pct. 28 face trimitere la art. 23 alin. 11 din Legea nr. 303/2004, un alineat care nu se regăseşte în forma aflată în vigoare la acest moment, ci numai în proiectul legii de modificare a Legii nr. 303/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Recent, prin Decizia nr. 250/2018 Curtea a arătat că trimiterea la o normă care nu este aflată în vigoare este generată de împrejurarea că "procedura de modificare a celor două legi a fost declanşată simultan", iar obiectul Comisiei speciale care a analizat aceste legi a fost cel de a sistematiza şi "trata în mod unitar soluţiile legislative în domeniul dat în competenţă". În această situaţie, trimiterile nu se limitează la dispoziţii aflate în vigoare, fiind evitată situaţia ca în etapa ulterioară a publicării şi intrării în vigoare a legii să se opereze o nouă modificare a acesteia pentru înlăturarea paralelismelor, necorelărilor sau erorilor din cuprinsul său.

Având în vedere că în data de 19.04.2018, Curtea Constituţională a respins obiecţia de neconstituţionalitate privind legea de modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a admis, în aceeaşi zi, obiecţia de neconstituţionalitate care viza legea de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, parcursul celor două legi nu mai este unul simultan. Aşadar, chiar dacă procedura de modificare a celor două legi a fost declanşată simultan, numai publicarea lor în aceeaşi zi şi intrarea lor în vigoare concomitent ar putea fi varianta în care principiul legalităţii este respectat.

Dat fiind faptul că în urma deciziei de admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate în privinţa legii de modificare a Legii nr. 303/2004, legea se va întoarce în Parlamentul României pentru reluarea procedurii de punere în acord, în timp ce Legea nr. 304/2004 se află într-un alt stadiu procedural, trimiterea la o dispoziţie al cărei orizont de intrare în vigoare este unul incert încalcă în mod evident principiul legalităţii consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituţie, aşa cum acesta a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

În virtutea rolului său constituţional de garant al supremaţiei Constituţiei, un astfel de viciu de neconstituţionalitate nu poate fi constatat decât de Curtea Constituţională, iar controlul a priori are chiar rolul de a identifica încălcările legii fundamentale, înainte ca legea să producă efecte. În baza acestor considerente, solicităm Curţii constatarea faptului că art. I pct. 28 încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii.

10. Art. I pct. 35 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 11 alin. (1), art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. 1 din Constituţie

Art. I pct. 35 din legea criticată transferă competenţa de soluţionare a contestaţiilor referitoare la intervenţia procurorilor ierarhici superiori în activitatea procurorilor de caz de la plenul Consiliului Superior al Magistraturii la Secţia pentru procurori a acestuia. În plus, se introduce posibilitatea infirmării soluţiilor date de către procurorul ierarhic superior nu doar pentru nelegalitate, ci şi pentru netemeinicie. Potrivit art. 132 alin. 1 din Constituţie referitor la statutul procurorilor, "Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiţiei".

Încălcarea art. 11 alin. (1) din Constituţie
Potrivit art. 6 pct.2 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004 "Fiecare stat parte acordă organismului sau organismelor menţionate la paragraful 1 al prezentului articol independenţa necesară, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, pentru a permite exercitarea eficientă a funcţiilor lor la adăpost de orice influenţă nedorită."

În cazul activităţii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, organism însărcinat cu prevenirea şi combaterea corupţiei în sensul art. 6 pct. 1 din Convenţia Naţiunilor Unite anterior menţionată, prin transferarea competenţei de soluţionare a contestaţiilor referitoare la intervenţia procurorilor ierarhici superiori în activitatea procurilor de caz, de la plenul CSM (format nu doar din membri aleşi ai corpului magistraţilor, ci şi din membri de drept sau din reprezentanţi ai societăţii civile) la Secţia pentru procurori a CSM se diminuează o garanţie pentru funcţionarea independentă a acestei structuri, "pentru exercitarea funcţiilor lor la adăpost de orice influenţă nedorită". În acest fel, este încălcat art. 11 alin. (1) prin care Statul român se obligă să îşi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

Încălcarea art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, ca o garanţie a respectării principiilor legalităţii şi imparţialităţii, Constituţia a consacrat şi principiul unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, sub forma controlului ierarhic. "Prin aplicarea principiului controlului ierarhic, se asigură îndeplinirea de către toţi procurorii din sistemul Ministerului Public a funcţiei lor de reprezentare a intereselor întregii societăţi, altfel spus, exercitarea atribuţiilor de autoritate publică de către acesta, fără discriminare şi fără părtinire. În virtutea acestui principiu, Ministerul Public este conceput ca un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, ceea ce conferă substanţialitate principiului exercitării ierarhice a controlului în cadrul acestei autorităţi publice" (Decizia nr. 345/2006).

Posibilitatea prevăzută pentru procurori de a contesta la Consiliul Superior al Magistraturii o infirmare realizată de către un procuror ierarhic superior reprezintă, de fapt, expresia principiilor statuate de art. 132 alin. (1) din Constituţie. Curtea a statuat în jurisprudenţa sa, că în forma actuală, "principiul subordonării ierarhice, specific Ministerului Public, nu contravine principiului constituţional al imparţialităţii" în cazul în care procurorul participă la judecarea plângerilor formulate împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor date de superiorul său ierarhic (Decizia nr. 1273/2010).

Cu toate acestea, introducerea unui nou caz de infirmare a soluţiei procurorului, pentru netemeinicie, presupune o apreciere asupra unor aspecte de oportunitate din partea procurorului ierarhic superior, evaluare contrară normelor constituţionale. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională, principiul unităţii de acţiune şi subordonarea ierarhică reprezintă o garanţie a respectării celorlalte două principii care guvernează activitatea procurorilor, cel al legalităţii şi al imparţialităţii.

În continuare, în Raportul cu privire la Standardele Europene referitoare la sistemul judiciar adoptat de Comisia de la Veneţia în anul 2010, la pct. 31 se arată că în sistemul ierarhic al organizării activităţii procurorilor, independenţa acestora se traduce prin faptul că în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, aceştia nu trebuie să obţină o aprobare a superiorului, nici o confirmare a acestuia. Lipsa unei interferenţe din partea procurorului ierarhic superior reprezintă o garanţie pentru îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor prevăzute de lege pentru procurorul de caz, aşa cum şi Comisia de la Veneţia afirmă în documentul anterior amintit. În paragraful 32 din acelaşi raport, Comisia de la Veneţia arată că "lipsa oricărei interferenţe în activitatea procurorului pe toată durata procedurilor implică o absenţă a oricărei presiuni externe, cât şi a presiunilor venite chiar din interiorul Ministerului Public". Se apreciază că astfel de garanţii includ şi aspectele privind managementul cauzelor sau procesul de luare a deciziilor. Prin urmare, pentru consolidarea independenţei funcţionale a procurorilor şi a progresului făcut de România, prin prisma angajamentelor sale internaţionale cu privire la independenţa justiţiei considerăm că principiul subordonării ierarhice nu poate fi dezvoltat în contra spiritului legii şi a intenţiei legiuitorului constituant, prin stabilirea posibilităţii infirmării soluţiilor pentru motive de netemeinicie, fără a aduce atingere art. 132 alin. (1) şi art. 131 alin. (1) referitor la statutul procurorilor şi la rolul Ministerului Public.

11. Art. I pct. 38 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţia României

În primul rând, art. I pct. 38 transferă competenţa CSM de a solicita ministrului justiţiei exercitarea controlului asupra procurorilor, de la plenul acestuia la Secţia pentru procurori. Aşa cum am subliniat anterior, solicitarea de exercitare a controlului asupra procurorilor este strâns legată de rolul de garant al independenţei justiţiei conferit organului colectiv CSM.

În acelaşi timp, prin acordarea posibilităţii Ministrului Justiţiei, care este membru al Guvernului, numit şi susţinut de un partid politic, de a da îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate "pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii" (art. 69 alin. 3 teza finală), dar în special prin punerea procurorilor sub controlul Ministrul Justiţiei (art. 69 alin. 1), fără a defini în niciun fel aceste atribuţii, se creează posibilitatea intervenirii în activitatea judiciară a procurorilor într-o manieră care să aducă atingere independenţei funcţionale a acestora. Acest efect este unul susţinut şi de introducerea posibilităţii ca soluţiile procurorului de caz să fie infirmate de către procurorul ierarhic superior pentru netemeinicie.

Aceste dispoziţii vin în contradicţie cu dispoziţiile art. 64 din proiectul de modificare a Legii nr. 304/2004 care arată că "în soluţiile date, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege". Aşadar, "condiţiile prevăzute de lege" nu pot să anuleze această independenţă funcţională a procurorului. Dat fiind faptul că legea nu detaliază ce fel de dispoziţii poate da ori ce măsuri poate lua, în concret, ministrul justiţiei cu privire la procurori şi în lipsa unei reglementări precise a limitelor puterii conferite ministrului justiţiei, norma în cauză conferă o marjă largă de apreciere a sferei actelor pe care acesta le poate dispune în exerciţiul autorităţii sale, contrar rolului constituţional al Ministerului Public.

12. Art. I pct. 40 şi pct. 43 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie
Astfel, la pct. 40 se modifică alin. (3) al art. 791 din Legea nr. 304/2004 în sensul: "Pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, procurorii trebuie să nu fi fost sancţionaţi disciplinar, să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 8 ani în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma interviului organizat de comisia constituită în acest scop." Totodată, la pct. 43 se modifică alin. (2) al art. 87 din Legea nr. 304/2004 în sensul: "Pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, procurorii trebuie să nu fi fost sancţionaţi disciplinar, să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, cel puţin 8 ani vechime în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma unui concurs susţinut în faţa Secţiei de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii."

Sintagma "conduită morală ireproşabilă" este neclară şi implică o apreciere subiectivă, lipsind criteriile obiective de selecţie. De asemenea, lipsa unei sancţiuni disciplinare nu este circumstanţiată în timp, astfel cum legiuitorul a înţeles să procedeze în cazul selecţiei procurorilor ce vor face parte din Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie (art. 885 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 304/2004). În acest mod, norma este lipsită de previzibilitate, aspect ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie.

13. Art. I pct. 45 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 124 alin. (3) şi art. 131 alin. (1) din Constituţie

Art. I pct. 45 introduce după articolul 88 o nouă secţiune dedicată Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie - cuprinzând art. 881-889. Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate, prin Decizia nr. 33/2018, criticile de neconstituţionalitate referitoare la: (i) efectele pe care instituirea acestei noi structuri de parchet o are asupra competenţelor altor structuri deja existente, (ii) reglementarea unor norme care ţin de statutul procurorului, (iii) creării unui regim discriminatoriu, neîntemeiat pe criterii obiective şi raţionale, (iv) modul de reglementare a instituţiei procurorului şef al acestei secţii sau (v) competenţa procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona conflictele de competenţă ivite între structurile Ministerului Public.

Curtea Constituţională a arătat că legiuitorul a instituit o serie de dispoziţii derogatorii de la statutul judecătorilor şi procurorilor prevăzut de Legea nr. 303/2004, iar normele de drept care prezintă caracter de specificitate "nu afectează constituţionalitatea acestei din urmă legi, care este, deopotrivă, o lege organică, deci cu aceeaşi forţă juridică cu legea care constituie dreptul comun în materie".

Încălcarea art. 133 alin. (1) din Constituţie
Articolul 133 alin. 1 din Constituţie a consacrat rolul Ministerului Public, menţionând că acesta "reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, rolul Ministerului Public implică un rol esenţial al procurorului în activitatea judiciară, cel de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

În Decizia nr. 76/2015, Curtea a detaliat formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general şi public, arătând că acestea "constau, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare, precum şi conducerea şi controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii, acţionarea pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventive, precum şi în exercitarea oricăror altor atribuţii prevăzute de lege".

Dată fiind competenţa Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, pentru atingerea acestor obiective de ordine publică şi respectarea rolului Ministerului Public, este necesar ca legiuitorul să creeze condiţiile optime pentru ca structurile de parchet din cadrul Ministerului Public să fie funcţionale şi să poată îndeplini această misiune. O situaţie în care, deşi formal, structurile de parchet există, dar ele nu ar dispune de resursele necesare pentru a-şi îndeplini misiunea constituţională ar încălca în mod evident rolul pe care legiuitorul constituant l-a prevăzut pentru acestea, cu consecinţe directe ce ţin de drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

În situaţia de faţă, limitarea numărului de procurori la 15, prin lege, contravine chiar rolului Ministerului Public, legiuitorul creând o structură deosebit de suplă prin raportare la competenţele atribuite şi prin raportare la importanţa cauzelor pe care le instrumentează. Limitarea, prin lege, a numărului de posturi la 15 procurori fragilizează chiar de la început buna funcţionare şi chiar independenţa funcţională a Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie.

Chiar dacă potrivit art. 882 alin. 4 numărul de posturi poate fi modificat, "în funcţie de volumul de activitate, prin ordin al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", adoptarea legii în această formă contravine posibilităţii acestei structuri de a îndeplini rolul constituţional al Ministerului Public.

În prezent, conform art. 134 din Legea nr. 304/2004, "Numărul maxim de posturi pentru instanţe şi parchete se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii". Avizul Consiliului Superior al Magistraturii în cazul stabilirii numărului maxim de posturi pentru instanţe şi parchete prin hotărâre a Guvernului reprezintă o garanţie de asigurare a unor condiţii optime şi a unui număr suficient de posturi pentru ca instanţele sau parchetele să îşi poată desfăşura în mod optim activitatea, conform dispoziţiilor constituţionale. O consecinţă a acestui aspect o reprezintă faptul că se ajunge la imposibilitatea procurorilor de a se specializa în fiecare categorie de infracţiuni reglementate de legislaţia în vigoare. Specializarea presupune experienţă profesională, pe lângă o cunoaştere amănunţită a unei materii la nivel teoretic.

De asemenea, având în vedere numărul de ordinul miilor de sesizări împotriva magistraţilor, în care organele de cercetare penală trebuie să efectueze minime cercetări, chiar şi în cazul celor nefondate şi faptul că în prezent aceste sesizări sunt cercetate de către un număr de peste 150 de procurori din cadrul a 19 unităţi de parchet (Parchetele de pe lângă Curţile de Apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT şi DNA), este evident că va fi afectată calitatea activităţii de urmărire penală a procurorilor din cadrul Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie şi rolul Ministerului Public.

Încălcarea art. 124 alin. (3) din Constituţia României
Competenţa Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie este una personală, vizând atât magistraţii, cât şi alte persoane cercetate alături de aceştia în respectivele cauze. În plus, procurorii din această secţie vor trebui să instrumenteze orice tip de infracţiune, atât timp cât aceasta este săvârşită de o persoană având calitatea menţionată de lege.

Dispunerea structurii unice în Municipiul Bucureşti, unde cei 15 procurori îşi vor desfăşura activitatea, presupune obligarea magistraţilor cercetaţi la un efort mult mai mare faţă de alte categorii de persoane: deplasarea pe distanţe mari la audieri în timpul programului de lucru, în altă localitate, suportarea de cheltuieli excesive, aspecte de natură să afecteze chiar buna organizare a apărării de către respectivul magistrat. Mai mult, modalitatea de numire a procurorului-şef, dar şi cea a celorlalţi 14 procurori, pentru care proba interviului are o pondere de 60%, nu prezintă suficiente garanţii ale unui proces de selecţie derulat într-un mod imparţial şi este de natură să se reflecte şi în derularea activităţii acestei secţii.

Prin crearea unei secţii cu misiunea de a combate fenomenul infracţionalităţii în rândul magistraţilor şi prin modul în care sunt reglementate aspectele referitoare la organizarea şi funcţionarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie este afectat principiul independenţei justiţiei, creându-se premisele ca magistraţii să poată fi anchetaţi de o structură fragilă, cu un deficit major de resurse care să îi asigure buna funcţionare şi care să garanteze o activitate de urmărire penală calitativă şi imparţială, contrar art. 124 alin. 3 din Constituţia României.

14. Art. I pct. 52 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 147 alin. (2) din Constituţie

Astfel, intervenţia legislativă de la pct. 52, în sensul eliminării art. 1132 ce prevedea că: "Sancţiunile aplicate asistenţilor judiciari şi eliberarea din funcţie a acestora se comunică Consiliului Economic şi Social de ministrul justiţiei." nu a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională, şi, în consecinţă, Parlamentul nu avea deschisă calea reexaminării cu privire la aceste dispoziţii. Prin urmare, ca efect al depăşirii de către Parlament a limitelor de reexaminare legea criticată încalcă dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie.

15. Art. I pct. 59 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 133 alin. (1) din Constituţie

La art. I pct. 59 din legea criticată se menţionează faptul că Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii avizează Hotărârea de Guvern de stabilire a numărului maxim de posturi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative "(1) În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării".

Dispoziţiile art. 38 alin. 3 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prevăd că "Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti", iar conform art. 32 alin. 1 din lege "(1) În cazurile în care legea prevede avizul conform, aprobarea sau acordul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta este obligatoriu. Dacă legea prevede consultarea sau avizul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu."

Aşadar, atât normele de tehnică legislativă, cât şi dispoziţiile Legii nr. 317/2004 prevăd faptul că avizul este solicitat autorităţilor competente, în funcţie de obiectul reglementării. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că "această competenţă a Consiliului Superior al Magistraturii este una legală, acordată prin voinţa Parlamentului în temeiul textului constituţional al art. 134 alin. (4), potrivit căruia "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei" (Decizia nr. 3/2014). În aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a arătat că "indiferent că este vorba de o competenţă acordată prin lege sau direct prin textul Constituţiei, autorităţile sunt obligate să o aplice şi să o respecte în virtutea art. 1 alin. (5) din Constituţie."

Curtea Constituţională a clarificat şi sfera de cuprindere a sintagmei "acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti", aceasta vizând numai "actele normative care privesc în mod direct organizarea şi funcţionarea autorităţii judecătoreşti, precum şi modul de funcţionare al instanţelor, cariera magistraţilor, drepturile şi obligaţiile acestora etc" (Decizia nr. 901/2009).

Aşadar, atât timp cât Consiliul Superior al Magistraturii, prin plenul său, are competenţa legală ca în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei să avizeze actele normative care vizează domeniul său de competenţă, reglementarea acestei competenţe pentru Secţia pentru judecători în cazul Hotărârii de Guvern care stabileşte numărul maxim de posturi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu numai că dublează această competenţă, dar încalcă şi rolul Consiliului Superior al Magistraturii prevăzut de art. 133 alin. (1) din Constituţie.

Totodată, sunt încălcate şi normele de tehnică legislativă şi, implicit, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii.

16. Art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 61 alin. (1) şi ale art. 69 din Constituţie

Astfel, la art. II din legea supusă controlului de constituţionalitate se prevede: "Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative urmează a fi modificată în vederea punerii de acord cu prevederile din Secţiunea 21 - Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie - din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin prezenta lege."

Norma dispune imperativ cu privire la conţinutul normativ al unei viitoare reglementări. Or, în ceea ce priveşte legiferarea, Parlamentul dispune de o deplină competenţă, care nu poate poate fi îngrădită nici măcar printr-un act normativ propriu. În măsura în care intervenţiile legislative necesare punerii de acord a altor alte normative cu legea criticată nu au fost realizate chiar în conţinutul acesteia, Parlamentul nu poate să stabilească imperativ cu privire la conţinutul unei legi viitoare fără ca în acest mod să aducă atingere art. 61 şi art. 69 din Constituţie.

În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteţi sesizarea de neconstituţionalitate şi să constataţi că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară este neconstituţională.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
KLAUS-WERNER IOHANNIS

Tag-uri Nume: