Publicat: 1 Octombrie, 2017 - 18:51

Disperarea cu care președintele Iohannis și tutorele său, ambasadorul Klemm, încearcă să oprească drumul proiectului de modificare a Codului de Procedură penală spre dezbaterea democratică din Parlament are o explicație simplă. Nu proiectul, în întregul său nu este pe placul celor doi ( și al celor care le cântă în strună și în strană). Ci doar două prevederi, considerate esențiale: eliminarea președintelui din procedura de numire a șefilor de parchete  și scoaterea Inspecției judiciare de sub controlul CSM. Restul propunerilor ministrului Toader sunt perfect compatibile cu noțiunea de reformă și este semnificativ faptul că magistrații-judecători sunt în principiu de acord cu ele. Opoziția vine din partea magistraților-procurori care își văd amenințate privilegiile obținute prin asimilarea lor forțată în această categorie careia nu-i aparțin în nici un fel.
Este aproape firesc ca președintele  să găsească „anormală” sărirea sa din procedura de numire. Pentru simplul fapt că în felul acesta este  lipsit de unul dintre instrumentele esențiale ale puterii sale. Alături de numirea ( și controlul) șefilor de servicii secrete, numirea procurorilor îi asigură predominanța în competiția cu celelalte puteri  - cea executivă și cea legislativă. Pentru un președinte care și-a exprimat de la bun început (după neașteptata câștigare a alegerilor) dorința de a avea un partid puternic, al său, este frustrant să constate, după aproape trei ani, că așa ceva nu există. Și este nevoit să facă uz de cu totul alte instrumente  pentru a-și marca prezența în câmpul politicii. Iar aceste instrumente nu sunt altele decât justiția - mai exact, acea parte a ei din care Băsescu și-a creat „garda pretoriană” de care s-a servit pentru a-și atinge obiectivele și pe care Iohannis a preluat-o la pachet cu serviciile deja incluse în binomuri și trinomuri. El este, în fapt, produsul aestei gărzi, fără de care nu ar fi putut fi validat ca președinte, dacă „vârful de lance” Livia Stanciu nu i-ar fi teleportat termenul procesului său de incompatibilitate după depunerea jurământului care l-a făcut imun. Preluând sloganul anticorupției, Iohannis a preluat și sarcina ghidonării Codruței Kovesi spre ținte de la vârful puterii, într-o formulă perfecționată față de rudimentarele procedee prin care Morar l-a executat pe Năstase. Codruța merge la esență și se autosesizează  anchetând de la ordonanțe de urgență până la proiecte de legi, indiferentă la atenționările Curții Constituționale.
De ce ?  Foarte simpu: are în spate un sponsor superputernic: ambasadorul Klemm. Care nu și-a ascuns nici un moment susținerea  până dincolo de cutumele diplomatice  a unui înalt funcționar  român. Ambasadorul este la fel de neliniștit ca Iohannis (pentru el scoaterea Inspecției judiciare de sub controlul CSM reprezentînd un pericol mortal pentru favorita sa) de posibilitatea ca amenințarea lui Toader să rămână o realitate și Iohannis să se transforme într-un simplu spectator al mersului justiției. Așa ceva este practic de neconceput pentru emisarul celei mai mari puteri mondiale, care a adoptat, fără jenă, metodele și măsurile comisarilor sovietici dintr-o epocă asemănătoare sub raportul relațiilor de putere. În linia predecesorilor săi Taubmann și Gitenstein, Klemm face un trafic de influență fără perdea, conștient fiind că influența sa și a patronilor săi este indisolubil legată de controlul președintelui și, prin acesta, al justiției. Băsescu a fost de două ori salvat de la suspendare grație intervenției americanilor. Klemm realizează că fără controlul parchetelor, Iohannis devine de prisos și joacă totul pe cartea „anticorupției” Codruței și a pericolului regresiunii democrației prin adoptarea proiectului lui Toader. Americanii sunt conștienți că le va fi mult mai mai dificil să-și atingă obiectivele  în condițiile unor Executiv și Parlament cu adevărat independente  și că ar fi deja prea multe butoane pe care ar trebui să apese (vezi cazul Țuțuianu). Deocamdată unul singur este suficient și acest lucru s-a văzut foarte clar când Iohannis  a luat decizia sacrificării a 2% din PIB pentru înarmarea promisă lui Trump, fără a consulta pe nimeni și punând celelalte puteri ale statului în fața unui fapt împlinit. O schimbare a mecanismelor de control ar putea pune parteneriatul „strategic” în situații delicate.
 Justiția - acea parte a ei din componența „dictaturii sub acoperire” - este esențială pentru controlul democrației românești în varianta Iohannis-Klemm. Pentru că, de fapt, nu despre democrație este vorba, ci despre putere. Este motivul pentru care nu cred că odată cu decizia coaliției, de la Sucevița, lucrurile sunt tranșate. Ba din contră...(Punctul pe Y)

Topic: 

Format: