Publicat: 3 August, 2018 - 18:00

La 1 iunie guvernul spaniol condus de Mariano Rajoy a fost defenestrat de reuşita moţiunii de cenzură promovată în Parlamentul Spaniei de Pedro Sanchez, liderul PSOE (Partido Socialista Obrero Español - Partidul Socialist Muncitoresc).
Moţiunea a fost sprijinită de voturile venite din partea reprezentantilor Podemos, ai ERC (Esquerra Republicana de Catalunya ( Stanga Republicană a Cataloniei), ai PDeCAT (Partit Demòcrata Europeu Catala -Partidul Democratic European Catalan), de nationalistii basci din PNV (Partido Nacionalista Vasco) şi EH BILDU (Euskal Herria Bildu - Ţinuturile Bascilor Unite).

Mecanismul constituţional spaniol prevede (art. 114 al Constitutiei) ca în asemenea cazuri, după prezentarea demisiei de către seful guvernului şi ministrii săi, Regele sa numească precum prim ministru pe liderul partidului de referintă al grupărilor ce au prezentat motiunea de neincredere.

Guvernul popularului Rajoy a căzut din cauza unui mega-scandal de coruptie în care primul ministru nu a fost chemat în cauză ca persoană cu responsabilităti personale deoarece nu avea legătură cu cele imputate partidului său.
Frânele guvernului spaniol - ţinute de Rajoy de la 21 decembrie 2011 pană la 2 iunie 2018 - au fost preluate de tanărul şi dinamicul Perez Sanchez (n. 1972) aflat la carma Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol din iunie 2017.

Sanchez este profesor universitar de Structură Economică şi Istoria Gandirii Economice la Facultatea de Drept şi comert a Universităţii Camilo José Cela di Madrid. Moţiunea “neincrederii constructive” prezentată de el în Parlament a intrunit adeziunea a 180 de membri ai acestuia, voturile contrare fiind 169, cu o singură abtinere.

Se închidea astfel un parcurs al guvernării popularilor marcat de situatii de criză gravă precum aceea a proclamării independentei Cataloniei (27 octombrie 2017) în urma referendului (1 octombrie 2017) considerat neconstituţional de guvern şi considerat ca atare şi de Curtea Constituţională de la Madrid care a anulat a posteriori (17 oct. 2017) legea ce instituia referendul.

Rajoy nu a pierdut majoritatea în parlamentul Spaniei datorită şi fermitatătii de care a dat dovadă în fata perspectivei secesiunii Cataloniei.

Motiunea de neincredere, care iniţial nu părea a avea sanse, a fost prezentată după condamările din “cazul Gürtel”, enormul scandal de corupţie în care au fost implicati pe langă unii oameni de afaceri şi exponenti ai Partidului Popular al lui Rajoy.

Condamnările care au privit delicte de coruptie, spălarea de bani şi evaziune fiscală - au pus în evidentă activităţi criminale legate la metode de finanţare ilegală a activitătilor PP, în special în comunitătile autonome din Madrid şi Valencia.

La 19 iunie 2018 Mariano Rajoy, după ce renuntase (5 iunie) la toate activitătile în PP, reluase cu simplitate slujba de inalt angajat cu grad de conducere la biroul Proprietăti ce functionează în cadrul serviciului cadastral din Santa Pola, localitate balneară cu 30 de mii de locuitori situată pe tărmul Mediteranei, în provincia Alicante.

Avea asigurat un loc de prestigiu în Consiliul de Stat al Spaniei.

Ar fi putut să facă ceea ce au făcut şi alti sefi de guverne europeni după ce au iesit din viata politică: să devină presedintele unui mare grup industrial spaniol sau străin (precum ex cancelarul Schroder) sau să fie un conferenţiar international ultraplătit precum Tony Blair.

A preferat sa revină, cu simplitate, în functia din care a plecat pentru a-si urma cariera parcursă pană în varful ierarhiei politice a tării sale.

 

Toate partidele din gruparea care au contribuit alături de PSOE la iesirea de la putere a lui Rajoy şi cu el a popularilor au conotatii nationalist populiste.

Partidul Podemos, născut foarte recent (2014), are o orientare de inspiratie generică social-democată, este anti-globalist, pune accent pe consecintele deteriorării mediului inconjurător, este impotriva politicilor de austeritate promovate în cadrul UE de Comisia de la Bruxelles sub presiunea Germaniei, promovează democratia directă urmand în acest sens o linie politică asemănătoare cu Miscarea 5 Stele din Italia, cu care se inrudeste şi prin atitudinea anti-sistem.

De la intemeierea sa în 2014 Podemos il are ca Secretar General pe Pablo Iglesias Trurriòn (n. 1978), personalitate complexă şi dinamică, cu o clară orientare politică de stanga, asemănătoarea aceleia a grecului Alexis Tsipras, liderul Syriza. Pablo Iglesias a fost membru al Uniunii Tineretului Comunist din Spania şi aderent la miscarea non-globalistă, a studiat miscările politice de stanga din America latină şi este un admirator al lui Hugo Chavez, a fost printre animatorii principali ai miscării anticonformiste a indignados (indignatilor) şi a parcurs rapid o respectabilă carieră academică de profesor de Stiinte politice la Universitatea Complutense din Madrid (intre 2008-2014).

Împreună cu Partidul Stangii Unite şi cu partidele minore de stangă din Galitia şi Comunitatea Valenciană el şi partidul său au format în 2016 coalitia Unidos Podemos.

La alegerile pentru Parlamentul Spaniei din 2016 aceasta a obtinut 21,6% din voturile exprimate (71 deputati şi senatori) situandu-se astfel pe locul trei în “clasamentul” ponderei electorale a partidelor nationale şi devenind fortă de conditionare a formării oricărei majorităti parlamentare, indispensabilă, la randul său, pentru formarea oricărui guvern.

În urma alegerilor administrative din 2015 Podemos a putut instala reprezentanti ai săi ca primari în orase importante: Madrid (Manuela Carmena), Barcellona (Ada Colau), dar şi la Saragozza, La Coruña, Pamplona, Cadix sau Santiago de Compostela.

In geografia tentatiilor secesioniste ce contribuie, impreună cu alte cauze (de care în aceste insemnări nu ne ocupăm), la erodarea aparentei stabilităti a constructiei europene, cazul Catalonia este poate exemplul cel mai convingător al ridicării la grad de ideologie suveranistă a intereselor unor grupuri locale de putere care si-au organizat colegiile electorale după bunul plac, astfel incat din calibrarea lor demografică în teritoriu sa poată trage avantaje de durată.

 

Urmarea referendului din 1 octombrie 2017, la care 92% din votanti s-au exprimat pentru independentă în conditiile în care la urne s-au prezentat doar 42% din cetătenii cu drept de vot, a fost proclamarea Republicii Catalonia la 27 octombrie, urmată în automat de măsurile conforme Constitutiei adoptate de Guvernul de la Madrid (30 octombrie): suspendarea autonomiei Cataloniei şi punerea sub acuzare a ex-presdintelui catalan Puigdemont pentru rebeliune, răsculare şi deturnare de fonduri.

La 3 noiembrie impotriva lui Puigdemont şi principalilor colaboratori (refugiati intre timp în Belgia) au fost emise mandate de arestare. La aceste evenimente şi la urmările lor pe plan legal ne-am referit pe larg intr-un alt articol, accesibil şi on-line (cf. - http://www.amosnews.ro/y-viva-espana-ultimele-stiri-din-tabarnia-2018-01-05).

În Catalonia comisariată de guvernul central de la Madrid s-au refăcut la 21 decembrie alegerile pentru Parlamentul care ar fi trebuit să aleagă noul presedinte al Generalitat de Catalunya.

După refugierea în Belgia, unde nu s-a dat curs acuzatiilor pe care se baza mandatul de arestare european lansat de procura din Madrid, Puigdemont şi grupul de colaboratori aflat cu el în străinătate si-au continuat activitatea politică de promovare a independentei Cataloniei şi de sfidare a guvernului de la Madrid.

În fata zidului autoritătilor belgiene spaniolii au renuntat la mandatul de arestare la o lună după lansarea acestuia.

La 22 ianuarie 2018 Puigdemont, aflat la o dezbatere la Universitatea din Copenhaga a lansat o sfidare violentă impotriva gvernului de la Madrid. Referindu-se la ex vice-presedintele Generalitat, Oriol Junqueras, aflat în inchisoare la Madrid şi la alti trei lideri independentisti în aceeasi situatie i-a definit precum “detinuti politici” şi a polemizat dur cu guvernul de la Madrid: “Umbra lui Francisco Franco este incă acolo (la Madrid - n.n.).

Evident “Marele Catalan” a pierdut sensul proportiilor.

Spania este o democratie autentică şi matură.

Larga margine de autonomie lăsată regiunilor cu o bază lingvistică diferită şi cu traditii proprii, inrădăcinate intr-un Ev Mediu mitologizat în special în regiunile rurale, acelea care în Catalonia sunt capcanele în care se captează voturile (a se vedea articolul nostru citat mai sus - n. n.), este o mărturie directă în acest sens.

Fig. 1. Ambrogio Lorenzetti. Alegoria c. 1338-1339

Până una alta Constitutia garantează unitatea Spaniei şi pentru “desprinderi” este necesar acordul ei, care se poate obtine printr-un consens al Parlamentului statului, formalizat în modificările Cărţii Fundamentale. Uniunea Europeană de altfel a trata de la bun inceput problema independentei Cataloniei precum o problemă internă a Spaniei.

După afirmatiile făcute de “auto-exilatul” Puigdemont la Copenhaga fusese reactivat impotriva sa şi a celorlalti “auto-exilati” mandatul de arestare internatională cu respectivele motivatii.

Ceea ce nu l-a impiedicat pe Puigdemont să-si continue campania pentru independenta Cataloniei în Europa şi să apară la Helsinki unde, la invitatia unui deputat, a tinut vineri 23 martie o conferintă în clădirea Parlamentului.

La intoarcere în automobil spre Bruxelles, unde dorea a se reintoarce pentru ca cererea de extrădare formulată în Spania să fie examinată în Belgia, a cărei legislatie se arătase a-i fi favorabilă pentru a putea rămane în stare de libertate, noul maestru Houdini a fost arestat (duminică 25 martie 2018) de politia germană în landul Schleswig-Holstein, în apropiere de frontiera dintre Danemarca şi Germania

Fireste, în jurul disparitiei din Finlanda, reaparitiei în Germania şi arestării s-a creat imediat efectul mediatic al stirii de senzatie.

Problema Puigdemont s-a internationalizat şi odată cu ea s-au repus în media în discutie posibilitătile de rezolvare pe cale amiabilă a divergentelor intre Madrid şi fortele politice ce au impins Catalonia spre pasul fatal al declarării Republicii.

Arestarea lui Puigdemont în Germania a avut loc aproape simultan cu momentul în care în Parlamentul catalana ar fi trebuit sa se efectueze a doua votare pentru postul de Presedinte al Generalitat la care candida Jordi Turull, ex-purtătorul de cuvant al lui Puigdemont. Turull, care nu avusese majotitatea în prima mansă, în sedinta din 22 martie 2018 ( 65 voturi contra şi 64 favorabile) nu s-a mai putut prezenta la a doua (24 martie) deoarece a fost arestat. În zilele următoare în Germania judecătorii din Schleswig-Holstein au stabilit (5 aprilie) că la Barcellona nu avusese nicio lovitură de stat violentă în timpul referendului pentru independentă şi că actele de fortă pentru deschiderea ilegală a sediilor pentru votare sau rezistenta faţă de reprezentantul autoritătii publice în scopul organizării votului secesionait nu reprezentau un santaj armat impotriva guvernului de la Madrid, motiv pentru care cererea de extrădare a lui Puigdemont a fost refuzată.

În Catalonia, pe de altă parte, alegerea presedintelui Generalitat de Catalunya a rămas în stand-by şi a fost generatoare de tensiuni interne şi ingrijorate internatională pană la 15 mai (termenul limită pentru alegere era 22 mai), cand cu 66 de voturi pentru, 65 impotrivă şi 4 abtineri a fost ales El Molt Honorable Senyor Quim Torra (n. 1962), jurnalist şi avocat, neinscris în niciun partid dar ales în 21 decembrie 2017 pe lista JuntsxCat (lista candidaturilor “transversale” pentru Parlamentul Cataloniei formată în marea ei majoritate din independenti). Candidatura la alegerea ca Presedinte al Generalitat şi victoria “pe muchie de cutit” a lui Torra, persoană fără experientă politică şi cunoscut doar ca frecventator al cercurilor nationaliste, a fost incurajată în ultimă instantă de Puigdemont, în timpul vizitei pe care acelasi Torra i-a făcut-o la Berlin, unde “auto-exilatul” (in Belgia) astepta rezutatul instruirii dosarului privind extrădarea sa în Spania.

Acelasi Puigdemont a precizat de la bun inceput limitele viitorului mandat al lui Torra: rolul său ar fi fost doar CELA de a se ocupa de “guvernarea internă”: un fel de interfată la Barcelona a “guvernului din exil”.

Evident că derulările evenimentelor la care ne-am referit au creat insă în Spania şi în UE unele ingrijorări privind stabilitatea politică a Cataloniei şi viitoarele ei raporturi cu Uniunea Europeană.

Aceste probleme fuseseră de altfel abordate deja în octombrie 2017 de Jean-Claude Juncker, Presedintele Comisiei UE, dintr-o perspectivă legalistă şi pragmatică. “Dacă am permite Cataloniei - declarase - să se separe, ceea ce oricum nu este treaba noastră, altii vor face acelasi lucru. Nu as vrea sa se intample asa ceva. Nu mi-ar place ca peste 15 ani să avem o Uniune Europeană cu 98 de state”.
Juncker se referea la macroregiunile din care este compusă UE. Pentru institutiile UE un dialog cu secesionistii catalani ar fi insemnat să sară peste capul guvernului de la Madrid, legitimandu-i astfel politic pe acestia. Un asemenea scenariu - cum au subliniat cam toti comentatorii politici - nu era dorit practic de către nici un guvern european, mai ales de acele guverne ce se confruntă cu tentatiile autonomiste şi secesioniste manifestate intre propriile hotare, cum este cazul Regatului, Belgiei, Romaniei.

În acest din urmă Stat deja notiunile de autonomie administrativă şi autonomie culturală, a devenit, cu stirea guvernului şi parlamentului, o caricaturală mască a dictaturii unei minorităti nationale, majoritară compact intr-un judet şi bine condimentată cu “romanii mei” în alte două.

După arestarea lui Puigdemmont în Germania cateva organe de presă europene s-au lansat în comparatii deplasate în privinta Spaniei: au comparat-o cu Turcia, unde presedintele Erdogan nu prea glumeste cand este vorba despre autonomia sau independenta zonelor locuite de minorităti (in specific cea curdă). Comparatia Spania-Turcia este oricum hazardată.

Tentativa de a tranforma Catalonia intr-un stat independent ar insemna atât pentru Spania cat şi pentru viitorii cetăteni catalani şi pentru UE deschiderea unei veritabile cutii a Pandorei cu corolarul firesc: destabilizarea economică şi politică şi fracturarea echilibrurilor interne şi a celor din UE, abia pe cale de reparat după brexit.

Repunerea în ordine a celor două procese paralele presupune timp, incertitudini, sacrificii, factori pe care în avanturile lor aventurierii politici nu le-au luat niciand în consideratie.

Deja efectele economice ale nesigurantei s-au făcut vizibile în Catalonia în mediul economic.

Pană la sfarsitul lui decembrie 2017 un număr de 3188 societăti industriale şi financiare părăsiseră Catalonia; pană la inceputul lui martie a.c. 44 multinationale de dimensiuni remarcabile au făcut acelasi lucru.

Valoarea în bursă a capitalurilor “fugite” peste hotare se ridica la inceputul lui aprilie 2018 la 70 miliarde de euro.

Cifrele sunt cifre: ele au dat “apă la moară” avanturilor polemice ale “unionistilor” din Catalonia şi au alimentat o corectie a punctelor de vedere din tările interesate la indulcirea raporturilor intre autoritatea centrală de la Madrid şi Generalitat de Catalunya, în scopul netezirii căii către un fel de “ despărtire soft” de Spania, de tipul aceleia cultivată (se pare zadarnic) de doamna Theresa May în raporturile cu Uniunea Europeană.

Uniune pe care, probabil vrea s-o vadă moartă (politic vorbind), ca şi presedintele Trump, nu atât de moartă insă incat sa nu poate a se tine pe picioare ca o “piată comună”, în care mărfurile englezesti să circule cu aceeasi lejeritate (si cu aceleasi avantaje) cu care circulau inainte de referendul pentru Brexit.

In timp ce Puigdemont se plimba, fiind incă ”sub control judiciar”, pe Unter der Linden, la Madrid s-a desfăsurat (20-21 iulie) congresul extraordinar al Partidului Popular spaniol care trebuia sa-l aleagă pe succesorul lui Rajoy la presedintie.

La alegerile primare preliminare congresului doamna Soraya Sáenz de Santamaría (n.1971), ex Vice-presedinte al guvernului Rajoy (22 decembrie 2011-7 iunie 2018) şi Comisar extraordinar al Generalitat de Catalunya (28 oct. 2017-17 mai 2018), a avut intaietate depăsindu-l pe Pablo Casado Blanco (n. 1981). Acesta din urmă în schimb a castigat prima pozitie în partid prin primirea a 57% dun voturile exprimate la Congres. Casado se situează politic mult mai la dreapta decat doamna Santamaria. A fost sustinut printre altele şi de fostul premier Josè Maria Aznar, care insă nu a fost invitat la Congres.

La cateva zile după alegerea lui Casado “auto-exilatului” Puigdemont i s-a permis, după arhivarea procedurii de extrădare, să părăsească Berlinul şi să se reintoarcă în Belgia.

Inainte de plecare a promis că noua miscare de el creată Crida Nacional per la Republica (Chemarea natională pentru Republică, inaugurată oficial la Barcellona luni 16 iulie, cu participarea sa în legătură video) va intra în actiune foarte repede. Intentia lui Puigdemont este de a-i amesteca intr-o unică miscare pe toti secesionistii catalani . Operatiunea “Crida Nacional” tehnic va fi condusă de el, Quim Torra şi Jordi Sanchez.

Abia reajuns în Belgia Puigdemont i-a transmis un mesaj limpede, în acest sens, primului ministru Pedro Sanchez: "Se termină perioada de gratie”, " trebuie sa treceti de la vorbe la fapte, aveti teme de făcut în această vară”. L-a tratat ca pe un scolar neascultător. Puigdemont a invitat governul de la Madrid să explice solutia în legătură cu “chestiunea politică a dreptului la autoderminare al Cataloniei”.

“Baza de lucru” a Cataloniei independente pe care Puigdemont visează s-o conducă a fost fixată intr-o vilă de la Waterloo, localitate al cărui nume are rezonata istorică a ultimei bătălii pierdute de Napoleon Bonaparte.

Nu sunt singurul probabil care nu reuseste sa-si dea seama în ce scenariu de reconstituire istorică se imaginează Puigdemont la Waterloo: în rolul lui Napoleon, sau al Ducelui de Wellington.

Fapt este că primul gest al lui Puigdemont după sosirea în vila de la Waterloo - rebotezată cu această ocazie “Casa Republicii” şi pe al cărui gard era atarnată o pancardă galbenă cu inscriptia “Welcome President” - locatarul a tinut un discurs în fata simpatizantilor adunati pentru sărbătorirea reintrării în scenă, în care a invitat autoritătile spaniole să elibereze “prizionierii politici”.

După care pe două catarge din curte au fost inăltate drapelele Uniunii Europene şi s-a intonat imnul catalan (cf. http://lapresse.it/catalogna-puigdemont-torna-in-belgio-sanchez-indichi-soluzione.html).

Se va ajunge probabil la o tratativă intre guvernul central şi guvernul Cataloniei în care se va angaja personal Pedro Sanchez. Este de retinut insă faptul că marginea constituţională de manevră a acestuia este redusă şi că disponibilitatea Uniunii Europene pentru acceptarea secesiunii şi primirii unui nou membru este limitată de pericolul unor alte secesiuni (Scotia) şi renegocieri de pozitii (circulatia mărfurilor şi oamenilor intre Republica Irlanda (membră UE) şi Irlanda de Nord (parte a Regatului Unit, amenintat cu disolutia de Brexit).

Asupra viitorului roz a unei eventuale tratative intre Madrid şi “guvernul catalan din exil” planează fragilitatea extremă a guvernului Sanchez.

Acesta stă în picioare datorită partidelor reprezentand nationalismul bascilor.
Ele pot profita de ocazia pulverizării conceptului de coeziune natiolală pentru a reveni, după o lungă pauză, la obiectivul lor initial: independenţa.

 

Păstrand proportiile în ce priveste forta economică, ponderea demografică şi capacitătile cultural-politice ale păturilor conducătoare ale ipoteticilor entităti suverane am putea spune că în cazul reusitei la nivel international a actiunii de “dezagregare reconstructivă a Europei”, Republica de la Bilbao s-ar putea intalni la Bruxelles cu Republica de la Harghita, aceasta din urmă preparată şi fezandată cu consimtămantul autoritătilor de Stat şi Parlamentului Romaniei.

 

În cazul în care UE va mai exista, cel putin în forma pe care o cunoastem acum: o agregare de state de diferite dimensiuni, inhămate la o căruţă la care unele să tragă “hăis“ şi altele “cea”, impinsă tot mai inainte de de necesitatea apropierii de “obiectivul final” a rachetelor balistice ale NATO.

 

Format: