Un punct de vedere - de Corina CREŢU

La precedenta postare au fost şi reacţii de genul: „cine eşti tu să-ţi dai cu părerea despre PSD?” Nu reacţia în sine mă deranjează: în fond, libertatea de exprimare este unul dintre marile câştiguri ale ultimelor două decenii. Mă deranjează exclusivismul acestei opinii, dar si faptul ca nu este prima data cand sunt luati peste picior oameni care au muncit mult, bine sau rau, pentru acest partid. Sunt un om de stânga, din 89 incoace, intr-un fel, viata, munca si  speranţele mele au fost legate de acest partid.  Nu m-am batut niciodata cu pumnul in piept, dar în diferite momente ale evoluţiei PSD am participat la efortul de afirmare a sa ca un partid social-democrat, ca partid de guvernământ, la luarea deciziilor. Am fost secretar executiv al PDSR in perioada 96-2000, am condus campania media pentru alegerile prezidentiale din 2000, am fost aleasa vicepresedinte al partidului la Congresul din 2005, dupa care am fost obligata sa aleg intre calitatea de vicepresedinte al partidului si cea de parlamentar european, desi altor colegi de-ai mei nu li s-a impus acelasi lucru.
 Sunt profund interesată de starea partidului, cred în el şi în capacitatea lui de a reprezenta interesele multora dintre cetăţenii români, din ţară şi din diaspora. Mie chiar îmi pasă de felul în care va arăta partidul după Congres, îmi pasă de munca depusă de toţi cei care, în ultimii douăzeci de ani, au lucrat pentru afirmarea social-democraţiei româneşti şi pentru succesul partidului. Această analiză este o dovadă, printre multe altele, a faptului că îmi pasă.
 
Şi mai este ceva: PSD, îmi place să cred, va rămâne un partid deschis, democratic, care va şti să asculte toate vocile, nu doar pe cele ale liderilor de moment, să ţină cont de toate opiniile pertinente şi să folosească toate forţele în efortul de a servi interesul public.  
 
PSD este astăzi, in opinia mea, un partid suficient de puternic şi îndeajuns de democratic încât să-şi permită să accepte diversitatea de opinii şi de puncte de vedere şi să nu trăiască dramatic abordările critice ale membrilor săi, indiferent cât de sus sau de jos sunt pe scara ierarhică.
 
Mă bucur să constat că, spre deosebire de alte episoade din trecut, când un insucces era prilej de conflicte în partid, acum lucrurile sunt abordate cu o maturitate şi un calm care ne dau speranţe că, în sfârşit, vom putea face o amplă analiză a stării partidului după un lung ciclu de confruntări electorale, care, din păcate, nu au adus PSD la guvernare şi nici pe candidatul său la Cotroceni.
 
Am citit cu real interes punctul de vedere al domnului Adrian Năstase, publicat pe blogul său. Nu de puţine ori punctele noastre de vedere coincid sau sunt apropiate. Sunt de acord şi cu opiniile colegului nostru Cristi Diaconescu, referitoare la nevoia întăririi identităţii de stânga a PSD, cu atât mai mult cu cât partidul are în continuare probleme identitare.
 
Iată care este punctul meu de vedere, cum spuneam, fatalmente subiectiv. Plec de la constatarea că, indiferent de suişurile şi coborâşurile din ultimii ani, PSD a dovedit că rămâne un partid important, capabil încă să determine dinamica politică a României, deşi nu mai este partidul care domina scena politică, prin organizare, disciplină şi competenţă administrativă.
 
De unde vin în principal problemele PSD? Dintr-o iluzie, comună mai tuturor partidelor româneşti: aceea că „reforma” este echivalentă cu schimbarea oamenilor din fruntea partidului, şi se reduce doar la ea. Această iluzie a generat schimbarea din aprilie 20005, de la Congresul PSD, congres urmat de o serie de evenimente, care puteau duce la o evoluţie extrem de nefavorabilă partidului. Cred că ceea ce s-a petrecut la Congresul din 2005 şi imediat după a marcat puternic în rău evoluţia ulterioară a partidului nostru.
  
Rotaţia unor lideri este una, adaptarea partidului la diversele ipostaze - putere, opoziţie, guvernare - este cu totul alta. Adaptarea PSD la noile realităţi ale scenei politice, dar şi la schimbările sociale şi de mentalităţi, de valori morale şi politice, cere mult mai multe: strategii, politici de alianţe, pregătirea şi promovarea de noi lideri, armonizarea diverselor viziuni din sânul partidului, construcţia consensului.
 
Bunele rezultate din alegerile parlamentare şi europene, obţinute de PSD, au o singură explicaţie: reconcilierea din sânul partidului, mobilizarea lui pentru atingerea obiectivelor propuse. Nu idealizez situaţia din PSD: au rămas multe răni nevindecate, multe probleme ne-rezolvate, multe conflicte mocnite. Unele dintre ele au ieşit la suprafaţă după turul doi al alegerilor prezidenţiale.
 
Indiferent ce i se reproşează lui Mircea Geoană în cazul eşecului de la alegerile prezidenţiale, trebuie să apreciem proiectul lui, care a fost proiectul partidului. PSD şi Mircea Geoană au propus României un adevărat proiect de modernizare a României, din perspectivă europeană, concomitent cu o relansare a procesului reconcilierii naţionale.
 
Proiectul Iohannis ar fi fost o mare oportunitate pentru România. Ar fi creat o deschidere spre un spaţiu european care ne este, dacă nu ostil, cel puţin nu prietenos. Ar fi dat o guvernare clară, stabilă, şi mai ales capabilă să introducă acele reforme necesare ieşirii din criză.
 
O decizie nefericită a Curţii Constituţionale a oferit preşedintelui României un privilegiu ne-meritat, şi ne-constituţional, acela de a fi unicul decident al persoanei premierului, indiferent de majoritatea parlamentară.
 
Eu cred că acţiunea de suspendare a preşedintelui, în 2007,  a fost una justă, şi a marcat momentul relansării PSD, ca partid de opoziţie. A fost justă pentru că miza ei a fost democraţia. Era bine ca acţiunea din 2007 să se fi oprit la suspendare, fără să se ajungă la Referendum. Era evident  că lumea nu era pregătită să accepte destituirea unui preşedinte în funcţiune. Traian Băsescu a ieşit întărit din această acţiune, repet, pe deplin legitimă şi justificată.
La doi ani distanţă miza alegerilor prezidenţiale a fost tot democraţia. Din păcate, partidul nu a explicat suficient de clar această miză. Ca partid social-democrat, PSD ar fi trebuit să fie port-drapelul luptei pentru democraţie, pentru prezervarea şi consolidarea ei.
Aşa cum am mai spus, cred că intrarea PSD la guvernare alături de PDL a fost o eroare. Era clar că PDL nu va juca loial, că va folosi PSD drept ţap ispăşitor pentru eşecurile guvernării. Cred şi acum că o alianţă PSD-PNL la guvernare ar fi fost una care ar fi redus foarte mult costurile economice şi sociale ale crizei, ar fi gestionat-o mai bine şi mai eficient.
 
A existat o presiune din teritoriu pentru intrarea la guvernare, dintr-un motiv pe care îl cunoaştem cu toţii: controlul pe care guvernul îl exercită asupra aleşilor locali prin intermediul fondurilor bugetare. Acest control, care se va intensifica în anii ce vin, cu PDL la guvernare, este instrumentul prin care România va reveni, practic, la regimul partidului unic.
 
Unde este PSD acum? În primul rând, în faţa unei alegeri cruciale pentru viitorul lui. Trebuie să aleagă dacă rămâne consecvent în opoziţie până la alegerile locale şi legislative din 2012, şi atunci se reorganizează ca atare, la viitorul Congres, sau lasă deschisă uşa unei participări la guvernare, alături de PDL.
 
Nu-mi fac iluzii că actualul guvern va rezista aşa până în 2012. Singura fereastră de oportunitate pentru alegeri anticipate este 2010. Doar că 2010 este şi anul de maxim al crizei, iar PDL o va deconta, indiferent de ce cred Traian Băsescu, Emil Boc şi ceilalţi. Nu vor mai avea pe cine da vina: nu mogulii, nu comuniştii, nici altcineva nu guvernează, ci PDL. Şi Traian Băsescu.
 
De aceea va fi nevoie de o majoritate parlamentară mai largă, mai ales în condiţiile unei creşteri alarmante a neliniştii sociale. Noua majoritate parlamentară nu se va putea face în afara PDL, pentru că Traian Băsescu vrea să aibă permanent PDL la guvernare. Şi nu va accepta nici o altă formulă de guvernare, care să excludă partidul său. De aceea nu a admis candidatura lui Iohannis pentru funcţia de premier şi nu a recunoscut noua majoritate parlamentară formată după aprobarea moţiunii de cenzură.
 
La Congresul din acest an, PSD trebuie să decidă nu doar în privinţa liderilor, a programului său politic viitor, ci şi în alte domenii, chiar mai importante şi mai sensibile: atitudinea faţă de guvernare, şi mai ales politica de alianţe. Cu alte cuvinte, intrăm sau nu la guvernare înainte de alegerile din 2012 şi, mai ales, mai putem guverna alături de PDL, după felul incalificabil în care s-a purtat şi se poartă atât partidul, cât mai ales Traian Băsescu?
 
PSD mai are o problemă, şi ea este comună şi PNL.  După modelul Sarkozy,  un instrument de distrugere a opoziţiei politice îl reprezintă oferirea de portofolii guvernamentale unor lideri ai PSD şi PNL, vezi cazurile Călin Popescu Tăriceanu şi Marian Sârbu.  Aceste oferte se vor repeta.
 
Doar coeziunea internă, solidaritatea şi obligaţia PSD de a apăra democraţia pot face partidul să reziste în opoziţie, fără pierderi majore şi fără reducerea importanţei sale pe scena politică.
 
Aşa cum s-a mai spus, trebuie să ne afirmam mai pregnant în legătură cu identitatea noastră politică şi ideologică. Adversarul nostru principal este şi va rămâne PDL, un partid populist - extremist, care spune fiecăruia ce vrea să audă, dar care aplică măsuri economice şi sociale de dreapta extremă. Din păcate, discursul lor populist este mai puternic, mai limpede şi mai uşor de receptat de alegători decât discursul nostru sau decât discursul liberalilor. Nu cred că este cazul să răspundem discursului agresiv, pur şi simplu trebuie să ne adresam problemelor oamenilor şi nevoilor lor. Toţi cei cu care am stat de vorba în ultima perioadă, colegi din străinătate şi oameni din ţară, remarca nivelul foarte jos al dezbaterilor politice din România.
 
Nu cred că stânga politică îşi pierde relevanţa în România şi în lume. Avem des această discuţie în Grupul Socialiştilor Europeni şi spunem mereu în dezbaterile şi şedinţele noastre de la Bruxelles că trebuie să ne afirmam mai pregnant pe fondul crizei economice globale şi să explicam lumii că dreapta este cea care a pregătit, intelectual şi politic, prin deciziile luate în actul de guvernare, această criză economica şi socială fără precedent. Cred că şi noi, ca partid, trebuie să ne aplecăm  asupra acestei probleme la Congres.
 
Mai este o temă, care nu a fost în atenţia PSD în ultima vreme: politica sa externă.
PSD face parte din Partidul Socialiştilor Europeni, apartenenţă pe care, cred eu, a folosit-o superficial şi nu a exploatat suficient această afiliere, inclusiv în timpul alegerilor prezidenţiale. Din păcate, unii dintre noi s-au retras şi i-au lăsat pe cei care pretind că sunt singurii care deţin monopolul politicii externe în acest partid şi în Grupul de la Bruxelles. Dar fiecare din cei 11 parlamentari europeni ai PSD la Bruxelles şi-a făcut un nume şi un statut care ar fi putut fi exploatat mai mult. Numai că majoritatea dintre noi nu considerăm că este nevoie să ne batem cu pumnul în piept în ceea ce priveşte realizările noastre, ci ne facem treaba cu decenţă şi responsabilitate, fără a ne lansa într-o competiţie absurdă pentru a intra în gratiile mai marilor de la Bucureşti.

Recunosc că noi, Grupul de la Bruxelles, puteam acţiona pentru a-i implica mai mult pe socialiştii europeni în această campanie electorală. Ar fi trebuit  să avem însă o strategie comună. Cei de la PD-L sunt foarte activi şi reuşesc să internaţionalizeze probleme interne, ducând un adevărat război împotriva partidului nostru în PE, iar noi nu ripostăm în nici un fel şi aceasta este, intr-adevăr, slăbiciunea noastră acolo. Şi totul porneşte de la greşeala că am acceptat ca în numele întregului Grup de la Bruxelles să vorbească doar doi oameni. 
 
Eu cred PSD poate să fie promotorul unei dezbateri privitoare la viitorul stângii atât în PSE, cât şi în Internaţionala Socialistă. Trebuie să fim mai activi în acest plan, pentru că renaşterea stângii europene va veni din Estul ei, cel care suferă cel mai mult de pe urma crizei. 
 
Şi în relaţiile noastre cu românii din străinătate am eşuat, într-un fel. Puteam, folosind şi ajutorul, şi infrastructura partidelor socialiste din ţări precum Italia şi Spania, să ne creăm o bază de activişti, implicaţi şi în viaţa politică din ţările de adopţie, care să ne ajute şi în astfel de ocazii. Cred că este o direcţie pe care am exploatat-o prea puţin, şi acum plătim preţul ne-implicării unora dintre colegii noştri.
 
Cred că trebuie să facem o analiză foarte atentă acţiunii în plan extern a PSD, inclusiv a activităţii în Parlamentul European, pentru a fi mai activi şi mai vizibili şi pentru a aduce problemele noastre în atenţia partenerilor noştri şi pentru a ne promova mai bine interesele.
 
O ultimă observaţie: indiferent de poziţiile noastre, avem obligaţia de a pregăti cu mare atenţie acest Congres, care nu mai poate fi o simplă acţiune formală, prilej de a „unge” un nou lider şi atât. Noul lider este ultima sarcină a Congresului. Singura mea preocupare in acest sens este ca acest lider, vechi sau nou, sa fie ales în Congres, nu pe coridoare şi prin alte locuri ferite. Celelalte subiecte despre care am vorbit aici, privitoare la analiza activităţii, la definirea identităţii, la proiectul politic, la politica de alianţe, la participarea sau nu la guvernare sunt cele care contează în primul rând.

Aş vrea, în final, să le transmit tuturor colegilor şi prietenilor mei din partid, de la centru şi din teritoriu, toate gândurile mele bune şi încă o dată „La Mulţi Ani”!"