Birul pe avere - de Octavian ANDRONIC

E genul de petardă care se aruncă în public atunci când acesta se apropie periculos de temele grave ale actualităţii. Cea mai gravă temă a actualităţii este criza şi consecinţa sa directă – şomajul în creştere şi sărăcirea celor mai săraci. A le flutura acestora pe la nas o propunere populistă de acest gen constituie un gest de lipsă de responsibilitate şi de onestitate. De ce?

Pentru că ideea are o grămadă de vicii, care o fac din capul locului inaplicabilă. În primul rând, pragul acesta de 500 000 de euro. Ce se întâmplă dacă cursul euro scade sau creşte brusc? Cum se tratează averile care trec dintr-o parte în alta a graniţei? Apoi: ce înseamnă această limită de 500 000? Cum se defineşte bogăţia în România? În funcţie de ce repere? Pe baza căror statistici? Apoi, ce înseamnă „familia”? De la a câta până la a câta spiţă? Intră în ea şi verii sau rudele prin alianţă? Cum se tratează problema în caz de divorţ? Şi cum se diferenţiază familiile mai numeroase de cele mai sumare? Apoi: ce înseamnă „averea”? Cum se calculează ea? În funcţie de ce? Ca să nu mai punem la socoteală tertipurile de fentare a unei asemenea reglementări care vor înflori, în spiritul locului.

Este limpede, deci, că propunerea dlui Mugurel este doar o temă de dezbatere, să ne mai înviorăm niţel şi să mai schimbăm diapazonul „flăcării violet”.

În fond, chestiunea poate fi rezolvată într-un mod foarte simplu: prin instituirea unui sisem de taxare fiscală a bunurilor, indiferent dacă aparţin unor persoane, unor familii sau unor societăţi. Averea e avere, indiferent de forma de proprietate. O casă care depăşeşte nevoile unui trai decent se poate identifica lesne prin anumite criterii. De asemenea, o maşină de mare litraj sau „ de fiţe”. Sau colecţiile de artă. Sau chiar bijuteriile. Nu este nevoie de alte artificii. E nevoie doar de o evidenţă clară pe bază de criterii verificate şi verificabile.

Impozitarea averilor este o chestiune de etică socială. Până acum, statul s-a jenat să intre în detalii, pornindu-se de la principiul că toţi am plecat de jos, de la subzistenţa de tip comunist – colectivist. Unii au ajuns mai departe, alţii au rămas pe loc – nu din motive întotdeauna imputabile lor. Ei bine, cei care au avut şansă, care au fost înzestraţi cu mai mult spirit de iniţiativă, au datoria să demonstreze solidaritate cu cei defavorizaţi. Iar solidaritatea asta o asigură statul – prin instituţiile sale specializate.

Desigur, discuţia s-ar putea prelungi în sensul corectitudinii care a stat la baza acumulărilor multor oameni bogaţi. A modului în care le pot justifica. Dar asta este o discuţie chiar mai complexă. Chiar dacă un instrument de măsură a existat şi – cu doar câteva corecturi – s-ar putea dovedi funcţional şi astăzi. „Odioasa” lege 18 a lui Ceauşescu şi-ar putea găsi un rost.