Social-democraţii - între practicieni şi teoreticieni - de Octavian ANDRONIC

În timp ce "aripa pragmatică" se recrea la Poiana Braşov, punând la cale viitorul partidului, "aripa teoretică" se dădea în simpozioane la Bucureşti, îngrijorându-se nu atât de prezentul, cât de viitorul stângii. În general şi în particular. Sub drapelul ştiinţific al lui Adrian Severin, Iliescu, Năstase, Diaconescu, Mitrea, Darabonţ, Ştireanu, Elena Dumitru, Marian Sârbu, dădeau de înţeles că sunt de altă părere.

La acelaşi simpozion, Mitrea îşi anunţa intenţia de a candida, ca răspuns la ezitările lui Cristian Diaconescu, în timp ce Năstase se arăta dispus să mai aştepte, pentru a vedea cum curg lucrurile. Cert este că ziua de vineri, 22 ianuarie, a marcat declanşarea oficială a unei noi campanii electorale. Una destul de confuză, atâta timp cât nu se prea ştie care va fi nivelul de reprezentare la Congres şi cum se va vota. Dar - după cum s-a văzut şi în 2005 - nu cum se votează este important, ci cine numără voturile, fie ele şi neexprimate încă.

Aşa încât asigurarea dată de Marian Vanghelie nu este una suficient de liniştitoare pentru Geoană. PSD-ul este un partid în care funcţia de preşedinte nu se obţine nici prin sufragiul universal şi nici prin unul de reprezentativitate. Formula e undeva pe la mijloc - aşa încât angajamentul liderilor judeţeni este mai mult unul de formă, atâta timp cât aceştia nu pot controla votul tuturor delegaţilor. Pe asta mizează, de fapt, contracandidaţii lui Geoană: pe capacitatea de a înfluenţa opţiunile electorilor, printr-o companie susţinută şi convingătoare.

Care ar fi argumentele unei astfel de campanii? În primul rând eşecul, pe linie, al lui Mircea Geoană, de a readuce partidul la nivelul de influenţă şi putere avut înaintea lui. Cu Geoană în frunte, partidul nu numai că nu s-a reformat, dar a şi pierdut toate "războaiele" în care s-a angajat. Iar erorile acestei strategii pot fi uşor puse în evidenţă: lipsa unei reacţii adecvate la momentul în care Băsescu a forţat Constituţia, impunând Guvernul Tăriceanu, acţiunea pripită de suspendare a preşedintelui neurmată de o coordonare corespunzătoare la referendum, intrarea pripită la guvernare în 2009 şi ieşirea neinspirată din acelaşi an - toate pe fondul unor aproximaţii şi stângăcii ale unui lider aflat în mod evident sub control.

Care ar fi argumentele campaniei în favoarea contracandidaţilor lui Geoana? Cel mai des invocat este pericolul scăderii continue a ponderii şi influenţei partidului - până la stadiul de a nu mai reprezenta o alternativă la guvernare. Apoi, pierderea continuă de lideri şi de parlamentari şi slăbirea influenţei Centrului în favoarea liderilor locali. Teme pe care le vom auzi din ce în ce mai des în perioada următoare.