Iarna vrajbelor noastre… - de Octavian ANDRONIC

1984 a fost anul de vârf al plăţii datoriei externe. Confruntat cu “dictatura” SMI-ului, Ceauşescu a hotărat să achite tot ceea ce împrumutase până atunci de la capitaliştii veroşi, pentru a-şi recâştiga independenţa deciziilor politice. Şi nu doar atât: visa chiar să devină unul dintre creditorii lumii a 3-a. Pentru asta a decis că România trebuie să producă pentru export, cu orice preţ – chiar cu acela al sacrificării propriului popor. La lipsurile cronice din zona alimentaţiei şi a bunurilor de consum, în acea iarnă s-a adăugat, pentru prima oară la un asemenea nivel, absenţa căldurii din case.

Temperaturile scăzute au făcut ca gazul destinat consumul casnic (cca 8% din total) să nu mai ajungă prin ţevi până la sobele oamenilor, din cauza lipsei de presiune. Industria energofagă avea prioritate absolută! Termoficarea a fost supusă şi ea unor restricţii drastice – consuma preţioasa motorină necesară şi ea industriei, iar electricitatea a fost drastic raţionalizată, economiile realizându-se prin întreruperi frecvente şi de tot mai lungă durată a alimentării abonaţilor.

Cea mai dramatică a fost însă lipsa alternativelor în asigurarea unei temperaturi decente în case: nici gaze, nici electricitate, nici termoficare. Mai mult, cum economiile făcute fără cap se răzbună şi fac pagube incomparabil mai mari, întreruperea încălzirii în şcoli pe perioada vacanţei de iarnă a provocat un adevărat dezastru, majoritatea instalaţiilor crăpând. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi într-o mulţime de instituţii publice în care s-au aplicat ordinele aberante ale “conducerii de partid”. Luni de zile după aceea, remedierea defecţiunilor a costat infinit mai mult decât asigurarea unui minim de funcţionare.

Iarna aceea a rămas în amintirea multora dintre cei care au trăit-o ca expresie a cinismului absolut al sistemului. Ceauşescu ne îndemna atunci “să mai punem o haină” şi să rezolvăm problema. Lipsiţi de posibilitatea de a compensa în vreun fel criza (visul aproape oricărui român de la oraş era atunci să-şi poată procura o sobiţă cu gaze ce părea nepreţuită, deşi nici butelii nu se mai găseau) i-a exasperat pe români. Frigul le-a pătruns în suflete şi n-a mai ieşit decât odată cu dispariţia din viaţa lor a “celui mai iubit fiu”. Mi –amintesc chiar că una dintre invenţiile disperate ale timpului consta în acoperirea patului din dormitor cu un cort, pentru a nu se pierde nici măcar căldura respiraţiei!

Ceea ce s-a întâmplat în acea iarnă s-a reflectat şi în cele care au urmat. Încurajat de rezultatul experimentului, Ceauşescu a dus mai departe această politică iresponsabilă chiar şi după ce a reuşit să achite datoria externă, din dorinţa de a-şi procura şi nişte rezerve. Nu conta că din acest proces economia ieşea practic zdrobită, că anularea oricăror importuri şi înlocuirea lor cu improvizaţii făcea din producţia  industrială un eşec spectaculos, că hrana luată de la gura românilor era vândută pe mai nimic, pe aiurea... Aceste acumulări brutale de frică, foame şi frig au dus, inevitabil, la explozia din 1989.
Ştiu că nu e cazul, dar nu pot să nu mă întreb dacă nereţinând nimic din istorie nu facem altceva decât să-i repetăm erorile.