Publicat: 25 Decembrie, 2018 - 00:07

Această aniversare a Revoluţiei Române a fost, iată, mai puţin agitată decît au sperat unii sau decât s-au temut alţii. Până acum, fiecare sfârşit de an marca, aproape dramatic, creşterea tensiunilor sociale şi politice până la un punct de fierbere ce ameninţa să repete, cu consecinţe neclare, experienţa din '89. Motivul principal: revendicarea moştenirii Revoluţiei române.

Patrimoniul Revoluţiei este unic. Valoarea sa reală este greu de estimat şi pluteşte pe undeva între absolut şi zero. Între eveniment epocal şi înscenare. Între insurgenţă şi farsă. Dar, în rândul celor care o recunosc şi sunt dispuşi să e evalueze, există mai multe curente, fiecare revendicându-şi, în exclusivitate, beneficiile ei.

Sunt, mai întâi, luptătorii. Cei autentici şi cei care au mimat, cu talent, participarea. Sunt cîteva vârfuri adevărate, care într-un moment în care soarta a ceea ce avea să se numească Revoluţie nu era nici pe departe hotărâtă, n-au stat să pună în calcul ce s-ar întâmpla dacă... Este un Nica Leon - în Piaţa Palatului, un Dan Iosif şi un Dumitru Dincă - în Piaţa Universităţii. Poate şi un Petre Roman, de ce nu? Aceştia s-au aflat acolo, cu pieptul gol, au simţit suflul rece al morţii şi muşcătură fierbinte a glonţului. Ei şi numai ei au primul drept de succesiune la împărţeala moştenirii. A certificatelor. A buticurilor...

Sunt, apoi, nu mai puţin decât primii, miile, zecile de mii de necunoscuţi, de nenumiţi, care, în dimineaţa lui 22, s-au îndreptat ca un val viu strângând în cercul necruţător al numărului lor epicentrul Puterii Răului, silind-o să accepte verdictul istoriei. Şi ei au dreptul la o parte din moştenirea pe care n-au revendicat-o niciodată, pentru care nu s-au înscris pe liste, n-au adus martori, nu s-au bătut cu pumnii în piept. Au rămas ceea ce erau, înfruntând din nou viaţa, nu diferită de cea pe care o duseseră dar cu o brumă de speranţă. La care îşi câşti-gaseră ei înşişi dreptul.

Mai sunt cei care au realizat că vidul de putere trebuie acoperit, pentru ca întregul edificiu să nu se prăbuşească. Un evantai larg: foşti nomenclaturişti, îndepărtaţi de la putere, disidenţi mai mult sau mai puţin „vopsiţi“, conştiinţe autentice (mai puţine), aventurieri, arivişti pentru care intrarea într-un sediu, împinşi de val, însemna suprema confirmare. Dintre aceştia s-a ales, pe principiile clasice ale luptei pentru putere primul nucleu, din care aveau să se dezvolte structurile viitoare. În bucuria si buimăceala generală nimeni nu i-a contestat. Procesul acesta avea să se declanşeze mai târziu.

Vine la rând cea de-a doua categorie de luptători.

Cei care au apărat Revoluţia şi clădirile ei împotriva unui inamic necunoscut. Cei care, cu mâna pe arma, au tras, omorând şi murind fără să ştie prea clar de ce. Care au rămas cu infirmităţi pe viaţă sau cu nostalgia — pe acelaşi termen — a orelor astrale în care au fost Dumnezei şi Diavoli. Intră aici, într-o tragică devălmăşie, eroii în uniforme, care s-au luptat între ei, considerându-se cu toţii eroi şi considerându-i pe toţi ceilalţi inamici. Terorişti.

Şi, iată, la sfârşit, garnitura apărătorilor „revoluţiei furate“. Cei cărora li s-a părut că idealurile revoluţionare au fost trădate şi că lor le revine sarcina de a le restitui color mulţi. „Fenomenul“ Piaţa Universităţii a reunit o densitate atât de mare de "revoluţionari“, din etapa a-II-a, încât multă vreme el a putut fi cu greu catalogat. Intelectuali intransigenţi, disidenţi de profesie, foşti activişti reconvertiţi peste noapte la democraţie: aventurieri, naivi, însetaţi de absolut, manipulatori şi profitori politici — s-au întâlnit cu toţii pe coarda revendicărilor totale. Aici a fost montată borna „kilometrului zero“ al adevăratei revoluţii anticomuniste. Ai cărei exponenţi şi înfăptuitori erau ei. Cât de anticomunistă a fost revoluţia? E greu de stabilit cu exactitate. Prea puţin la început — când era greu de crezut că sistemul, ce părea a fi fost un blestem pentru vecie, ar fi putut fi înlăturat. Revolta populară era în primul rând anticeauşistă şi de aceea, printre primii lideri s-au numărat cei care i se opuseseră, într-un fel sau altul lui Ceauşescu din interior. Adevăratul început al campaniei anticomuniste l-a declanşat, în martie, „punctul 8“ de la Timişoara, şi el devenea vârful de lance al ofensivei celor care pierduseră primul tren în accesul la frâiele puterii. Piaţa Universităţii a fost creuzetul în care s-a dat formă şi impact acestui demers. Disputa dintre cripto-comunism şi anticomunism a fost şi este, mai degrabă, o luptă între două tabere, pentru putere, decât o dispută ideologică, şi faptul că balanţa a înclinat în prima fază în favoarea primilor dovedeşte doar că societatea românească nu era pregătită, la acea oră, pentru schimbările profunde, neaşteptate şi necunoscute pe care le-ar fi necesitat implementarea unui anticomunism esenţial. Că se refuza — instinctiv — un „23 august“ pe dos, cu aceleaşi metode şi cu aceeaşi „eficienţă“, pe care le-a relevat istoria.Lupta pentru putere este o constantă a oricărei evoluţii politice. Şi a oricărei revoluţii. Ea se consumă sub ochii noştri şi opune, deocamdată, pe o parte a moştenitorilor Revoluţiei — cea privilegiată de experimentul urnelor — celorlalte părţi. În arborele genealogic al momentului „22 Decembrie“ există la această oră ramuri puternice, crengi, crenguţe şi frunze în bătaia vântului. Roadele pe care le dă pomul sunt puţine mici şi acre. Le culeg cei care ajung la ele. Feluritele altoiri n-au prins încă, mai ales atât, timp cât solul pe care creşte nu a fost hrănit decât cu sângele celor care au murit fără să  ştie de ce...(27 decembrie 1993)

Topic: 

Format: 

Rubrici: