Publicat: 29 Iulie, 2018 - 00:00
Apărut sub egida Fundației AlegRO, cu o prefață de Corneliu VLAD

A văzut lumina tiparului, în editura SEMNE, cel de-al nouălea volum al seriei „Cronologia Comentată a mileniului III”. ”FLACĂRA VIOLET” și-a intitulat jurnalistul Octavian Andronic acest volum în care au fost reunite editorialele publicate zi de zi pe parcursul celui de-al nouălea an al mileniului, în care a comentat și analizat evenimentele unui timp agitat - cel în care Traian Băsescu obținea cel de-al doilea mandat de președinte, deschizînd acolada celui mai agitat și mai controversat deceniu al istoriei noastre recente. Vă oferim, în premieră, prefața semnată de reputatul comentator politic Corneliu Vlad și deslușirea autorului referitoare la celebra „flacără violet”, bănuită că ar fi contribuit la  succesul paranormal al președintelui.

Efemeride, dar şi pentru istorie

Octavian Andronic (Ando) a scris - şi scrie în continuare – despre vremea în care traieşte/trăim de câteva zeci de ani, dar zilnic. El consemnează şi comentează tot ce i se pare că trebuie să rămână undeva pentru viitorime şi o face cu aceeaşi egală competenţă şi conştiinciozitate indiferent de dificultuozitatea, încâlceala, absurditatea sau delicateţea subiectului, pe care-l tratează „la cald”, de cum s-a produs ori abia pe cale să... Şi o face în viziune şi după apreciere proprie, fără să aştepte ce va mai spune mai întâi unul sau altul. Ando deapană o cronică a lumii care e doar a sa (cronica, nu lumea), indiferent la ce zice gura lumii, pe un tot mereu egal, foarte aproape de imperturbabil, insinuant şi totul înfăşurat parcă într-un fel de aură de imanenţă, de parcă ar fi vorba de buletinul de ştiri de dimineaţă al Destinului. Aşa ajungi să te obişnuieşti cu această litanie de dimineaţă, utilă, deconectantă, deloc plicticoasă, care te lasă cu senzaţia că lumea prin care trecem, chiar dacă nu e ea atât uşor de înţeles (sau chiar deloc, de atâtea ori sau în atâtea împrejurări), poate fi măcar povestită mai pe înţelesul tuturor, fără ură şi patimă. OA are o limpiditate şi precizie în expunere ca puţini alţii,    iar dacă din text rămân totuşi nelămuriri, ţi se livrează pentru o mai bu-nă edificare şi o caricatură în materie, după consacratul principiu Saint Exupery-ian „Desenează-mi o oaie!”. E un personaj, acest Tavi Andronic în ceaţa presei românesti.

În primul rând, cred eu, pentru că este cel mai ordonat, mai riguros şi mai fără greş monitor al mersului evenimentelor. Dacă ar trebui să reconstituim deceniile pe care le-a/le-am parcurs ca viaţă, şi am fi constrânşi, ca bibliografie, la un singur autor din florilegiul de nume ale gazetariei noastre, cel mai aproape de exhaustiv (deci alegerea) ar fi Octavian Andronic. „Grefier al secolului (secolelor)” prin care a trecut şi trece, ca să-l parafrazăm pe Balzac, el deapănă zilnic, precum un cronicar tihnit din vechime, firul nesfârşit al poveştii româneşti pre şi post decembriste, atent la fiecare detaliu care are vreo noimă, ca un artist al vizualului „care - şi - este” de fapt, mereu cu opinie şi atitudine, dar nu pătimaş, nu intolerant şi cu o dezinvoltură dezarmantă în atacarea oricărui subiect, din orice domeniu demn de interes.         

            Nu mă pot reţine să nu înşirui măcar aşa, aleatoriu, cam ce zone de „realitate imediată” cutreieră, pentru a da sama în scris, harnicul, conştiinciosul şi neobositul gazetar, mereu pe fază: dezmăţul de bugetar al guverului, „ţigăniile” de la Primăria Capitalei, iarna fără gaze destule, „băieţii deştepţi” din energetică, ninsoarea care surprinde mereu edilii şi chinurile deszăpezirii, prăbuşirea ministrului Oprea, lăsarea de izbelişte a unui centru pentru bolnavi neuropsihici, pensia sau leafa, (ne)promovarea produselor românesti, urechi indiscrete în convorbirile telefonice, interceptări ilegale ale serviciilor secrete, baroni locali – baroni centrali, penibila ministreasă a Turismului, „comprimarea” bugetarilor, anacronismele sindicalismului dâmboviţean, „finanţatorii” penali din fotbal, promisiuni de mărirea pensiilor şi salariiilor, procesele lui Stănculescu şi Chiţac, băncile şi Banca Naţională, Craiova interlopă, Dragnea-13 zile ministru, ascensiunea şi prăbuşirea lui Vanghelie, distrugerea sistematică a pădurilor, salariaţii de lux ai statului, aberaţiile din justiţie, declinul partidului liberal, politica de cumetrie, „coliba unchiului Boc”, cancerul generalizat al corupţiei, spectrul crizei, ascultări neautorizate, fabrici de diplome, scandaluri „Doi ş-un sfert”, structura parazitară a DNA etc. etc. Prea lungă enumerarea ? Poate - dar sunt doar o parte din temele atacate zi de zi de necruţătorul cronicar într-un răstimp de numai trei luni (iar el se îndeletniceşte cu aşa ceva de nişte zeci de ani). Şi fiecare din aceste tablete e documentată beton, relatată cât mai obiectiv cu putinţă, judecată nepărtinitor (dar cu patos şi chiar indignare, când e cazul), asezonată fie cu ceva anecdotică în plus, fie cu umor. Iar acest joc zilnic cu actualitatea al gazetarului durează de la întemeierea primului cotidian post-decembrist, „Libertatea” (de către… fatalitate! … Octavian Andronic) şi până în zilele noastre, prin Agenţia de ştiri şi comentarii Amos News, ctitorită şi susţinută de acelaşi de neoprit gazetar Ando. Matty avea la ziarul „România liberă” rubrica de caricatura „Una pe zi”. Andronic are, de ani de zile, în „Libertatea” şi „ Amos News”, cam câte „două pe zi”: un comentariu şi o caricatură.

 Efemeride, am zice. Da, dar şi din ele se alcătuieşte istoria şi Ando o ştie prea bine. Este de stăruit asupra vocaţiei certe – dar şi misiunii asumate – de cronicar (fie şi al clipei) a acestui gazetar, care, şi astfel, se individualizează în breaslă. El este un împătimit al detaliului cotidian, fie acesta spectaculos ori (doar aparent) insignifiant şi le trece la raboj atent şi cu acribie, fiind convins că or să trebuiască ele odată şi odată („Pac la Răsboiul!”), cândva şi cumva, pentru a reconstitui, peste timp, vremurile de azi.     

            Citeam, zilele trecute, pe facebook-ul atât de instructiv (pentru cine ştie cum trebuie – sau nu – folosit), uimirea sinceră a unui mai tânăr contemporan care mărturisea cu deplină candoare că el nu-şi poate imagina cum se trăia, de fapt, în România, înainte de 1989.   

            Ei, ne-am putea spune, dacă ar fi fost şi atunci consemnări gazetăreşti asemenea celor ale lui Octavian Andronic, omul nostru – şi nu doar el – ar putea să-şi facă o idee mai clară şi mai nuanţată în chestiune. Iată de ce greşesc aceia care îşi închipuie, poate, că de „cronici” cum sunt cele consacrate de autorul aici în discuţie n-ar fi neapărată nevoie acum când avem „atâtea clăile de fire stângi”, cum ar fi zis poetul Ion Barbu, gen internet, arhive, colecţii de ziare, înregistrări audio şi video etc etc.   

            Nu e deloc aşa. Cronicile în cauză sunt 1- selective şi 2- redactate „la cald”, sub presiunea evenimentului, uneori încă în plină desfăşurare. A lua pulsul clipei şi a consemna imediat devine, cu timpul, aur pentru cel ce se documentează despre. Într-unul din puţinele texte în care se adresează la persoana întâi (adică aşa cum ar trebui să o facă în general gazetarul), Octavian Andronic explică şi crezul lui gazetaresc, şi proiectul „de a reţine în depozitarul memoriei vorbe şi fapte care, altminteri, s-ar pierde în noianul de informaţii de care suntem copleşiţi cotidian”. Gazetarul nu ezită să respingă ideea „obiectivităţii” fără cusur a ziaristului-cronicar (şi, prin acesta, a mass-media) pentru că, spune el, „obiectivitatea este atributul maşinilor – de orice fel, inclusiv cele de scris – nu al oamenilor cu in-sensibilităţi diverse”. E drept, obiectivitate absolută, în stare pură, genuină, nu poate exista, dar pondere şi cumpătare, echilibru, luciditate şi raţionalitate – toate acestea sunt atribute salutare şi benefice presei şi cititorilor ei, iar Octavian Andronic profită copios de ele, în viziunea şi scrisul său, sub raportul credibilităţii. Cronicar al realităţii „în timp real”, (cum însuşi remarca), el crede în utilitatea neperisabilă a înscrisurilor sale, care – spune el – sunt „evaluările din care istoricii perioadei vor putea trage concluziile atunci când pasiunile şi tensiunile se vor fi stins iar obiectivitatea analizei îşi va putea pune amprenta pe opera lor. Acest lucru se va întâmpla, desigur nu mâine, ci peste un număr de ani, când presiunea contemporanilor nu se va mai putea exercita”. Altfel spus, lucrarea lui Octavian Andronic este dintr-un material care încă “lucrează”. Oricum, nu orice gazetar prin excelenţă al actualităţii are curajul să se mai prezinte după un timp cu texte scrise de el sub presiune în trecut.

Corneliu Vlad                                                           

.

   P.S. I-am solicitat reputatului gazetar cu excepţionale state de serviciu la vârf, în două epoci complet diferite, Corneliu Vlad prefaţarea acestui penultim op al seriei, cu convingerea că relativa sa detaşare de fenomenul intern, datorată analizei aprofundate a celui extern, îi oferă prilejul de a vedea mai bine şi mai corect ceea ce s-a petrecut în acest an complex care a fost 2009. Îi mulţumesc cu respect şi îndatorare pentru bunăvoinţă.

                                               

Incendiul secret al „flăcării violet”

Culmea este că, după alegeri şi până la finele anului 2009, nu s-a vorbit deloc despre implicaţiile paranormale ale votului care i-a adus lui Traian Băsescu cel de-al doilea mandat. Abia după anul nou, într-o emisiune de televiziune la care era invitat în calitatea sa de fost şef al campaniei lui Geoană, Viorel Hrebenciuc a pomenit despre „flacăra violet” - subiect despre care se discutase intens în interiorul analizelor dezbaterii dintre cei doi candidaţi, care a şi decis, practic, câştigătorul. Ca dovadă, respectiva culoare apărea nu doar în garderoba susţinătorilor preşedintelui în exerciţiu, ci şi în cea a outsiderului.

            A fost, dealtfel, şi prima dată când a fost inclusă în preparativele unui scrutin ideea de recuzită sau de servicii paranormale. Cei care au cercetat mai atent tabloul echipei de susţinători ai lui Băsescu au reperat un personaj complet necunoscut marelui public: psihoterapeutul Aliodor Manolea. Acesta avea deja un stagiu în staff-ul prezidenţial, asistându-l pe fostul şef al statului şi în cursul evenimentelor de la suspendarea sa  din 2007, şi beneficia de voga  pe care bioenergetismul de sorginte basarabeană o avea în cercurile interesate. Înainte de a-l avea ca „pacient” pe Băsescu, Manolea servise şi pentru Mircea Geoană în campania pentru europarlamentare din 2007.

            Dar să revin la cel care a desfăcut dopul clondirului cu paranormal. „Viorică” - cum îl alinta omologul său democrat de campanie, Videanu - aflat încă sub şocul dezamăgirii provocate de o înfrângere neaşteptată (el continuând să se considere „făcătorul de minuni” din 1992 şi 2000) a invocat faptul că folosirea culorii violet, inclusiv pe cravata lui Băsescu, jucase un rol important în manipularea  episodului electoral prin dinamizarea prestaţiei băsesciene şi prin supunerea la „atacuri energetice” a lui Geoană. Subiectul odată deschis a dat naştere unui adevărat tsunami de dezbateri pe tema „meditaţiei cu flacăra violetă” - o tehnică folosită în medicina alternativă şi complementară, cu scopul de a lucra asupra câmpurilor energetice armonizându-le. O variantă de lucru a acestei tehnici a fost creată de psihologul Teodor Vasile în 1999, ca terapie complementară integrativ holistică. Nu se ştie prea bine în ce au constat demersurile de specialitate ale lui Aliodor Manolea, dar este cert că, după alegeri, Băsescu le-a luat în serios, procedând chiar la înlocuirea culorii albastre de pe stema României de la pupitrul Palatului Cotroceni, de la care cuvânta, cu violetul ca culoare de fond - ceea ce a generat chiar o avertizare penală din partea Monei Pivniceru. Manolea nu a supravieţuit alegerilor în tabăra prezidenţială, el făcând, în 2012, campanie pentru suspendarea preşedintelui, dar cu mai puţin succes decât la alegere.

            Dintr-un subiect intens întors pe toate feţele, „flacăra violet” a ajuns un subiect de băşcălie politică, fiind invocată atunci când se dorea să se evidenţieze derizoriul unor demersuri lipsite de substanţă.

            Cu sau fără „flacăra violet” Băsescu a câştigat, la fel de pe muchie de cuţit ca şi primul, al doilea mandat (dar şi a doua suspendare) instalându-se pentru zece ani, regretabili din toate punctele de vedere, în capul unei ţări ai cărei politicieni bâjbâiau orbeşte  într-o realitate pe care erau incapabili să o înţeleagă şi să o admnistreze corect.

                                                                                    Octavian Andonic