Publicat: 21 Iunie, 2016 - 12:49
Share

Viața ne rezervă de foarte multe ori surprise dintre cele mai variate. Unele au darul să te transforme, fiind adevărate lecții de viață. Un astfel de caz l-am întâlnit în urma unei propuneri făcute de către o jurnalistă din Hunedoara. Am aflat cu emoție și cu bucurie în același timp despre modul în care Daniel Solonca a ajuns professor metodist și doctor în filozofie fără să vadă lumina zilei vreodată. Pentru semnatarul acestor rânduri este greu de imaginat viața în întuneric, este mai degrabă o condamnare, dar iată că vine un om fantastic care îmi demontează întregul eșafodaj logic și dovedește lumii că pentru a vedea limpede, clar și sănătos e nevoie în primul rând de suflet și de minte așezată.
 
Daniel Solonca s-a născut în Hunedoara în anul 1975, a absolvit ca şef de promoţie Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere din Cluj-Napoca în 1994 şi Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din acelaşi oraş în 1998, promovând examenele de licenţă cu media generală 10. În anul 2007 a obţinut titlul ştiinţific de doctor în filosofie în cadrul aceleiaşi universităţi, cu teza „Influenţa lui Nietzsche asupra filosofiei franceze recente", avându-l drept conducător ştiinţific pe prof. univ. dr. Andrei Marga. Întrucât a absolvit în timpul studenţiei modulul pedagogic, a fost angajat ca profesor metodist la Casa Corpului Didactic, unde îşi desfăşoară activitatea şi în prezent. A publicat referate în unele volume colective editate sub egida şcolii doctorale şi o serie de articole pe teme filosofice şi pedagogice în unele reviste de specialitate („Didactica nova" şi „Şcoala hunedoreană").
 
„Mă bucură faptul că sunt integrat, în bună măsură, social şi profesional, că am reuşit să câştig respectul celor din jur, după ce, la rândul meu, l-am acordat. Sigur, am şi eu bucuriile mărunte, pe care orice om le are. În timpul liber urmăresc emisiunile informative, programele informative…” Şi, totuşi, de la un om care şi-a îngenuncheat neputinţa, care e reţeta de a nu dispera, de a nu cădea în deznădejde? „Nu ştiu dacă există o reţetă sau un panaceu, dar important este ca, acea energie pe care am folosi-o plângându-ne sau gândind negativ, să o folosim, mai degrabă, pentru depăşirea obstacolelor respective. Nu doar noi, nevăzătorii, avem probleme. Toată lumea are. Pentru a depăşi greutăţile, întotdeauna trebuie să căutăm energiile interioare.”
 
„Pentru oamenii care citesc povestea mea şi care au copii cu deficienţe, am un îndemn. Să încerce să îi şcolarizeze în funcţie de posibilităţile psihice şi intelectuale, pentru că numai prin educaţie se poate ajunge la dezvoltarea personalităţii umane. Reuşita absolvirii unei şcoli nu garantează reuşita în viaţă, dar a nu urma deloc o şcoală, te împiedică să faci ceea ce îţi doreşti. Indiferent de situaţia în care se află un copil cu dizabilităţi, dacă este posibil este foarte bine să fie integrat în societate şi să aibă posibilitatea să studieze”, este de părere prof. dr.  Daniel Solonca.
 
A avut şi el – spune Ada Beraru în săptămânalul Replica – momente de cădere, de depresie, când a simţit că nu mai poate continua, când s-a întrebat de ce trebuia să i se întâmple tocmai lui, a suferit din cauza handicapului său în copilărie. „Copiii, la vârste fragede, nu au atitudini ostile sau rezervate, aşa cum avem noi, adulţii. Asta mi-a permis să nu resimt în mod acut starea mea specială de sănătate. Sigur, erau jocuri la care nu puteam să iau parte, dar… nu le jucam şi atât. Apoi, după ce am mers la şcoală, obstacolele au fost numeroase, nu neg acest lucru, dar, pe de altă parte am luat lucrurile aşa cum sunt şi am căutat să-mi mobilizez energiile fizice şi mai ales pshihice pentru a depăşi obstacolele cu care m-am confruntat. În astfel de momente familia mi-a fost de mare ajutor: în învăţământul primar şi gimnazial şi liceal, pe care l-am urmat la Cluj am fost ajutat de bunica mea, care a venit la Cluj, pentru a-mi fi alături în permanenţă. În învăţământul superior, când erau multe cărţi care trebuiau citite, bunica nu a mai putut să facă faţă unei astfel de provocări, pentru că înaintase în vârstă, aşa că s-a mutat mama la Cluj, ca să-mi fie alături”. Unul dintre momentele grele a fost în vara anului 1998, după absolvirea facultăţii şi încheierea studiilor de licenţă. Venise momentul angajării şi al alegerii unui loc de muncă. Ce să facă? Încotro să se îndrepte. Din fericire, hunedoreanul Daniel Solonca spune că a beneficiat de sprijinul  şi înţelegerea unor persoane, care, dincolo de handicapul tânărului, au văzut marele său potenţial.
 
Pentru exemplul oferit, pentru întreaga strădanie a acestui om de a se desăvârși frumos și de a se dedica, din poziția de dascăl, construirii celor aflați în formare vă propunem să ne întâlnim cu el și să-i spunem că-i mulțumim pentru ceea ce ne oferă. Sâmbătă, 25 iunie 2016, ora 11.00, domnul prof. dr. Daniel Solonca vine să-l cunoaștem. Aveți ocazia să îl priviți în ochi, să-i spuneți o vorbă caldă și să fiți parte dintre cei care îi vor mulțumi oficial printr-o diplomă și un buchet de flori venind în fața statuii lui Decebal din centrul Devei.
 
Despre proiectul „Premianții fără premii”
E vremea să facem ceva.
A trecut sau ar fi trebuit să apună perioada lui „să se facă”. Dintr-un singur şi banal motiv pentru că se face. Societatea a mers înainte până acum, poate uneori destul de încet faţă de cum ne-am fi dorit, şi merge în continuare. Proiectul social „Premianţii fără premii” se vrea o modestă răsplată din partea societăţii pentru valorile noastre, cele autentice.
Ei sunt oamenii a căror muncă este de folos tuturor. Ei sunt cei care ne fac viața mai frumoasă prin munca lor. Artiști, inventatori, meșteșugari și alții care ne arată că frumosul și utilul sunt aici, lângă noi.
Astfel, proiectul vă invită să ieşim în stradă, de data asta nu pentru a protesta, ci pentru a mulţumi celor care, prin munca lor, prin ceea ce fac, prin preocupările lor, ne dau motive de mândrie. Propunerea este ca în fiecare sâmbătă să ne vedem în centrul Devei, la statuia ecvestră a lui Decebal. Vom invita de fiecare dată un om valoros, care prin munca lui, strădaniile lui, face ca România să existe. Vom merge acolo să-l cunoaştem, să-i mulţumim că există şi să-i strângem mâna în semn de preţuire şi respect.