Publicat: 12 Ianuarie, 2018 - 14:25

COMUNICAT privind competenţele psihologului din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, precum şi ale psihologului clinician în procesul de diagnosticare a unei tulburări mintale

Colegiul Psihologilor din România, instituţie înfiinţată şi organizată prin Legea nr. 213/2004, având ca atribuţie principală organizarea exercitării profesiei de psiholog în România, este singura organizaţie profesională a psihologilor români recunoscută prin lege.

Având în vedere informaţiile vehiculate în spaţiul public, precum şi solicitarea expresă a Serviciului de psihosociologie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, prin prezenta aducem câteva precizări referitoare la competenţele profesionale ale psihologului din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, precum şi cu privire la rolul psihologului clinician în procesul de diagnosticare a unei tulburări mintale.

Astfel, precizăm faptul că psihologii din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care realizează activitatea de evaluare psihologică a personalului din cadrul instituţiei, trebuie să deţină atestat de liberă practică în specialitatea psihologie militară - securitate naţională (psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale).

Potrivit Standardelor de calitate în serviciile psihologice - Partea generală, Cartea I, aprobate prin Hotărârea CD a CPR nr. 5/2015, modificată prin Hotărârea CD a CPR nr. 3/2016, publicate în Monitorul Oficial al României, nr. 161 din data de 2 martie 2016, competenţele generale ale psihologului atestat în specialitatea psihologie militară - securitate naţională (psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale) constau în evaluarea psihologică a personalului, respectiv, evaluarea caracteristicilor psihologice şi a factorilor de stres specifici pregătirii psihologice şi controlul stresului ocupaţional, a caracteristicilor mediului organizaţional, a factorilor psihologici care influenţează participarea şi performanţa în desfăşurarea acţiunilor specifice, evaluarea psihologică a personalului pentru instruirea, deţinerea şi utilizarea armelor, muniţiilor şi explozibililor, precum şi acordarea feedback-ului psihologic. Evaluarea psihologică a personalului (evaluarea psihoaptitudinală), inclusiv a funcţionarului public cu statut special - poliţist, relevă aptitudinea acestuia în raport cu cerinţele funcţiei, respectiv, în raport cu profilul psihoaptitudinal al funcţiei prevăzute în organigrama Ministerului Afacerilor Interne, fără a implica o evaluare psihologică clinică/un psihodiagnostic clinic, capabilă să identifice factorii psihologici relevanţi pentru sănătate şi boală mintală, inclusiv tulburări psihice, care reprezintă o competenţă profesională a psihologilor atestaţi în specialitatea psihologie clinică.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2004, psihologii îşi desfăşoară activitatea profesională pe baza principiului independenţei profesionale, având dreptul de iniţiativă şi decizie în exercitarea actului profesional, aceştia realizându-şi activitatea de evaluare psihologică potrivit dispoziţiilor legale în vigoare privind exercitarea profesiei de psiholog şi a regulamentelor şi normelor interne, utilizând doar metode şi tehnici de evaluare şi asistenţă psihologică adaptată, validată şi etalonată pe populaţia specifică din cadrul instituţiei.

De asemenea, evaluarea psihoaptitudinală (psihologia muncii/evaluarea psihologică a personalului) şi evaluarea psihologică clinică (psihodiagnostic clinic), pe de o parte sau evaluarea psihologică (examinare complexă) şi testarea psihologică (examinare standard/mecanisme/elemente/factori psihologici), pe de altă parte, nu pot fi echivalate/echivalente, nici sub aspectul obiectului (aptitudine/tulburare mintală, patologie)/subiecţilor (beneficiar salariat/pacient), dar nici din perspectivă metodologică. Totodată, evaluarea psihologică a personalului nu poate fi redusă la testarea psihologică a acestuia.

În ceea ce priveşte competenţele profesionale ale psihologilor atestaţi în specialitatea psihologie clinică, precizăm faptul că între stabilirea unui diagnostic de patologie/tulburare mintală, potrivit DSM 5 (SUA) sau ICD (OMS), atribuţie a medicului psihiatru şi identificarea unor factori psihologici, inclusiv a intensităţii critice a unor pulsiuni sau tendinţe, există o diferenţă de competenţă profesională.

Menţionăm faptul că diagnosticul etiopatogenetic al tulburărilor mintale implică determinarea manifestărilor patologice, a cauzelor şi reacţiilor, pe baza unor indicatori psihici măsurabili, dar şi a unor semne şi simptome. Prin urmare, pentru stabilirea unui diagnostic de tulburare mintală este nevoie de un examen complex, care constă în evaluarea mecanismelor biomedicale (medicul psihiatru), dar şi a celor psihosociale (medicul psihiatru/psiholog).

Diagnosticul unei tulburări mintale este un proces complex, plecând de la un diagnostic nosologic, prin care se încadrează pacientul într-o categorie nosologică ipotetică şi se particularizează pe subiect, identificând anumiţi factori ipotetici declanşatori, predispozanţi şi de menţinere a simptomatologiei. Acesta este urmat de investigarea detaliată a comportamentului şi funcţiilor psihice, inclusiv prin efectuarea unei examinări psihologice clinice de către un psiholog clinician, pe baza unei solicitări exprese, care să permită formularea unui psihodiagnostic clinic, rezultat prin măsurarea unor parametri psihologici relevanţi pentru sănătate şi boală/tulburare mintală.

Investigaţia psihologică este o investigaţie obiectivă care constă, de cele mai multe ori şi în aplicarea unor teste psihologice adaptate, validate şi etalonate pe populaţia specifică. Investigarea detaliată a structurii şi dinamicii individuale a pacientului este necesară deoarece, în final, diagnosticul trebuie să conţină atât o dimensiune nosologică, dar mai ales particularizarea acesteia prin surprinderea caracteristicilor dinamicii individuale ale pacientului.

În prezent, chiar dacă uneori percepţia publică poate fi diferită, diagnosticarea cu o tulburare psihică nu mai reprezintă un caz izolat, deoarece se apreciază că aproximativ o treime din populaţia totală a lumii suferă de o tulburare psihică, factorii declanşatori fiind diverşi, de la vulnerabilitatea sau predispoziţia genetică, accentuate de stresul cotidian, până la influenţa oricărui factor social.

Este necesar să precizăm faptul că nu toate tulburările pot fi considerate în mod automat boli. De exemplu, tulburările de personalitate nu sunt considerate boli, acestea mai sunt denumite şi structuri de personalitate dizarmonică, fiind situate între normalitate şi patologie. În acest context, precizăm că trebuie să se evalueze şi factorii de sanogeneză (individuali/de grup, exogeni/endogeni), dar şi factorii de protecţie individuală ai pacientului, respectiv, constituţia biopsihică, temperamentul, tipul caracterial, ereditatea sau capacitatea de adaptare la mediu.

În concluzie, pentru a evita confuziile, trebuie să precizăm faptul că pentru a se adopta o măsură restrictivă cu privire la drepturile unei persoane nu este suficient un aviz psihologic, ci este necesar un diagnostic şi chiar a o decizie administrativă/judiciară, rezultate în urma evaluării complexe a impactului afecţiunii psihice, funcţionalităţii individului şi capacităţii de adaptare a acestuia în viaţa familială, socială şi/sau profesională, iar în cazul în care acestea sunt sever afectate să se se adopte măsurile judiciare, medicale şi sociale adecvate.

Director general al Colegiului Psihologilor din România Iulian-Laurenţiu Ştefan

 

Tag-uri Nume: