Publicat: 6 Februarie, 2017 - 08:03

Într-un recent comentariu (Razboiul Partid - Securitate) Petru Romoșan face o observație pertinentă asupra identității protestatarilor din piața Victoriei: cine sunt cei care, manifestând de o săptămână, nu au - caz unic - vreo revendicare de ordin social, dintre cele care pun în mișcare, de regulă, masele revoltate? Pornind de la aspectul exterior general - persoane de regulă bine echipate, cu aspect civilizat, modern chiar, și cu resurse intelectuale ce pun în evidență un parcurs educational consistent, dar animate de intoleranța specifică celor fără nevoi materiale - până la lista de revendicări, totul ne spune că nu ne aflăm defel în prezența unui eșantion reprezentativ pentru starea de fond a societății. Nu sunt nici pensionarii cărora creșterea punctului de pensie le aduce niște bani în plus pentru medicamentele necompensate, nici angajații pe salariul minim care trudesc în cele mai dure activități, nici micii întreprinzători care rezistă controalelor de toate felurile. Sunt, dacă vreți, cei care reprezintă clasa de mijloc, în cea mai interesantă formulă a sa: oameni pe care părinți cu instinctul supraviețuirii, care au preluat creator de la statul falimentar pârghiile beneficiilor private, odată cu ștafeta activităților rentabile, sau care au fost plasați în structurile statului în poziții privilegiate, urmașii direcți ai foștilor activiști și securiști care, blocați politic, au făcut din afaceri motorul noii lor prosperități. Simplificând, aș spune că în Piața Victoriei avem de-aface cu o ediție revăzută și adăugită a Pieței Universității din 90, unde cântau și protestau, alături de naivi, foștii comuniști și securiști care rataseră cursa înșfăcării pîrghiilor puterii la Revoluție. Fără a generaliza inutil, trebuie să recunoaștem că printre inevitabilii naivi și visători care au populat și populează cele două piețe se află eșalonul consistent al celor care, realizați material și social, doresc să-și legitimeze politic pozițiile actuale. Sunt cei care în ciuda potenței materiale, au pierdut competiția cu mai numeroasele categorii umile de votanți, și încearcă acum, sub pretextul generos al luptei împotriva hoției și necinstei unor politicieni care nu au apucat încă să se manifeste plenar pe aceste coordonate (o vor face, cu siguranță și ei, dacă vor avea prilejul, cum au făcut-o toți cei dinaintea lor), să încline balanța în favoarea lor. Contestatarii de azi fac parte, conștient sau nu, din categoria beneficiarilor direcți ai suitei de hoții politice comise de mai toți guvernanții anteriori, cele care le-au creat condițiile despărțirii brutale de masa celor mereu perdanți - cei care acum încearcă să reacționeze, timid și tardiv, în fața Palatului Cotroceni. Unde se află adevăratul sediu al puterii oculte a SISTEMULUI neosecurist, reprezentat de componentele „statului de drept” constituit de Băsescu pentru a-și consolida puterea și moștenit, aproape intact, de Iohannis. În ciuda eficienței sale în planul luptei directe cu adversarii declarați, sistemul nu reușește ca, în ciuda valorii reziduale a celor care îl reprezintă la vîrf (în rezumat: un securist cu instinctul controlării pârghiilor de putere, o procuroare propulsată din baschet pe criterii de ereditate, o judecătoare incultă dar obedientă, un procuror general cam prostănac, dar vocal - ați recunoscut, desigur coloana vertebrală a neosecurismului mediocru dar eficient) să fie cel adecvat și în operațiunea înlocuirii unei categorii de politicieni cu aceea pe care o susține. Asta, în ciuda suportului practic al mafiei diplomatice, dedicată susținerii necondiționate a companiilor internaționale care au găsit în România terenul ideal pentru o colonizare discreționară. Ce altă „marcă” putea să poarte o asemenea combinație decât aceea a unui dascăl de provincie trezit aproape fără voia lui la vârful unei societăți de la care nu așteaptă decât beneficiile privilegiilor? 
Bref: ce vrea, de fapt, minoritatea activă din Piață? Nimic altceva decât legitimarea politică pe care nu a reușit să o obțină altfel. Transferul de putere prin presiunea străzii - soluție care, în mod de neconceput într-o democrație, a mai funcționat odată, sub privirile nepăsătoare ale unei comunități internaționale dezinteresată de procesele care nu o afectează direct. E drept că în piață nu se strigă „Sus Iohannis!”. Mesajul, însă, se subînțelege, subliminal,   din „Jos Grindeanu!”. Toată această manevră beneficiază, într-o măsură nemaiîntâlnită din timpul dictaturii comuniste, de suportul unui „sistem” mediatic în care sljitorii condeiului și ai microfoanelor par să-și fi regăsit prețioasele reflexe ale devotamentului necondiționat. Fără transmisiile directe non-stop, fără mesajele frizând devoțiunea aproape religioasă, fără invocarea emoțională a dimensiunilor apocaliptice ale participării, semnificația acestui protest ar fi fost, poate, una mai apropiată de normalul unui astfel de eveniment, mai puțin convingătoare chiar pentru cei care abia așteptau să fie convinși.
 Nu vreau ca, în obișnuita manieră totalitară (cine nu e cu noi...) să se înțeleagă că aș contesta în vreun fel dreptul democratic la protest. Indiferent pentru ce. Protestul este o marcă a democrației și unul dintre cele mai prețioase drepturi pe care ni le-am câștigat printr-o revoluție. Imi displace însă profund ideea de manipulare - grosolană sau subtilă - iar cea la care asistăm mi se pare a fi una dintre cele mai perfide. Guvernul acesta a comis o eroare impardonabilă, a fos sancționat drastic prin umilința de a retrage un document în care pretindea că crede și pentru care va plăti, cu siguranță, prin perderea unui important coeficient de încredere. Dar mă gândesc, cu ingrijorarea pe care o manifestă comentatorii neînregimentați în Sistem, pe care o împărtășesc, că în ciuda semnalelor date ne îndreptăm spre ceva ce istoria a mai cunoscut: un totalitarism subtil, de mileniul trei, drapat într-un simulacru de veșmânt democratic. Activat cu premeditare, chiar cu riscul unei rupturi irevocabile a societății.

Topic: 

Format: 

Rubrici: