Publicat: 13 Februarie, 2017 - 11:56

Maratonul protestelor nu rămâne fără urmări. Prima dintre acestea a fost demisia lui Iordache - una previzibilă și chiar (îndrăznesc să cred) asumată. Fostul ministru al Justiției a fost pionul de sacrificiu cu care PSD a încercat să înfrunte ofensiva lui Iohannis, pe principiul „dacă ține - bine, dacă nu - nu!”. Nu a ținut și toți filosofii din studiourile TV încearcă să găsească cele mai potrivite explicații. Mirărilor de tot felul referitoare la modalitatea intempestivă și neprotejată, li se poate răspunde într-un singur fel: PSD era cu Sabia lui Damocles deasupra capului. Dacă nu se încerca o manevră - iar aceasta  a părut a fi cea mai potrivită, dacă nu singura, la acel moment - soarta lui Dragnea - cu implicații majore asupra partidului - era pecetluită. Ordonanța 13 a avut, de fapt, o unică dedicație: președintele partidului. În rest nu ar fi fost vorba decât de beneficii colaterale, din ambele tabere (deși nimeni nu a insistat asupra acestei particularități). Existența condamnării cu suspendare din dosarul Referendumului (despre care aproape toată lumea este de acord că a fost mânărit de Sistem, pentru a-l scoate din joc pe cel mai dinamic reprezentant al stângii) va genera, în cazul unei noi condamnări în dosarul „Bombonica”, transformarea acesteia în „executare” și scoaterea definitivă din circulație a reprezentantului cel mai autorizat al taberei câștigătoare a alegerilor. Scenariul eliminării lui Dragnea a apărut imediat după 11 decembrie, iar toate gesturile și manevrele ulterioare ale lui Iohannis au urmărit acest obiectiv. Și refuzul numirii luyi Shaaideh, și amânarea numirii lui Grindeanu și chiar atacul frontal asupra Guvernului în absența lui Dragnea. Iohannis a știut, pas cu pas, ce are de făcut, în timp ce Alianța a fost prinsă de fiecare dată pe picior greșit. Aceste manevre au fost blindate de cosmetizarea mesajului generat de Ordonanța 13 (Ordonanța 14 a avut doar rolul de momeală) simplificat până la formula  eficientă de „salvare a penalilor de pușcărie”. Campania care a scos lumea în stradă a fost susținută și alimentată de ofensiva procurorilor care - așa cum bine observa colegul Octavian Știreanu în lucidele sale analize - au dat, practic, o lovitură de stat ...de drept, prin implicarea lor, dincolo de orice regulă democratică. Practic, se poate spune că Augustin Lazăr și Codruța Kovesi au încălcat cea mai elementară regulă a justiției ieșind public la atac cu armamentul din dotare, dând interviuri mincinoase (cum le caracterizează însuși inventatorul lor - al...binomilor!)presei străine și ascunzând o realitate de care nimeni nu s-a mai împiedicat: cea remarcată în analiza influentului cotidian The Times - anticorupția în România a devenit o armă politică pusă în slujba unui stat neosecurist care și-a subordonat instituțiile de forță! Odată lucrurile inflamate prin chiar neconstituționala prezență incitantă a președintelui în stradă la o manifestație neautorizată ( argument suficient pentru o suspendare, dacă adversarii săi ar fi avut conștiința curată), tăvălugul din piețe nu a mai putut fi oprit, iar argumentele de bun simț nu au mai avut nici o valoare - cu atât mai mult cu cât ele au fost desconsiderate chiar de membrii corpului diplomatic implicați partizan  în această veritabilă tentativă de puci...democratic.
Va fi foarte greu de modificat, de la acest punct, opinia observatorilor internaționali, convinși deja că scopul ordonanțelor a fost de a îngenunchea curajoasa luptă a apostolilor  combaterii corupției - categorie cu care chiar președintele identifică întreaga clasă politică(cu excepția sa ) - și nu acela de a corecta abuzurile legislative promovate de Sistem, prin care represiunea nu mai ține cont de drepturile fundamentale ale omului. Principalele instrumente care conferă o eficiență ieșită din comun unor structuri tot mai abuzive rămân - atâta timp cât va fi respectat apelul străzii ca nimeni să nu se atingă de Codul Penal - noțiunea dereglementată de abuz în serviciu (acuzație polivalentă) și lejeritatea totală a denunțului, a căror dispariție ar fi condamnat, într-adevăr, parchetul la șomaj - procurorii săi dezobișnuindu-se să opună infractorilor competența profesională.
Revin la observațiile lui Știreanu: trăim într-o republică a procurorilor (unii dintre ei - cei mai egali decât alții...) și vom fi condamnați să suportăm consecințele unui astfel de regim atâta timp cât protestul din stradă va fi manipulat exclusiv în direcția intereselor de tip totalitar, și nu se va referi explicit și la asigurarea unui tratament corect, în deplinul spirit al legii, însoțit de deplina responsabilitate a actelor magistraților, a celor investigați.
P.S. Cred și eu, ca dl Iohannis,  că demisia lui Iordache nu este suficientă pentru a da o minimă satisfacție străzii. Schimbarea lui Grindeanu - împreună cu o bună parte a miniștrilor despre care este deja evident că nu au ce căuta unde se află - ar fi un pas spre restabilirea echilibrului și încrederii între populație și administrație. După care ar trebui să urmeze alții.

Topic: 

Format: 

Rubrici: