Publicat: 11 Mai, 2018 - 00:00

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2017.

Finala Ciorbea - Năstase din 1996, vârful de audiență absolut al TVR (2016) Cum făceau 5000 lei pe zi taxatorii de la Podul Fetești (2015) Ungureanu s-a vrut eurodeputat dar nu a avut cum (2013) Cine merge la Bruxelles: un scaun pentru doi (2012) Efectele internaționale ale crizei de la Izvorani (2011) Populismul primitiv și indecent al lui Flutur (2010) Alegeri la bloc (2009) Modelul „Napoli” și prețul corect al gunoiului bucureștean (2008) O distracție electorală de 20 milioane de euro (2007) Istorica partidă de vânătoare de la Bolovani (2005) Cum și de ce a candidat Geoană la primărie (2004) Fenomenul „Agenda” la șapte ani (2003) Coroana liberală pentru defuncta economie depusă de Nini (2002) Banala realitate a serviciilor secrete (2001) Afacerea „Costea” și mecanismele corupției politice (2000) Caritasul ideal inventat de Guvern (1995)

 

Publicat: 13 Mai, 2016 - 14:50
Punctul pe Y. Turneele candidaţilor
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
A început campania electorală pentru locale. Sunt sigur că puţini sunt aceia care au sesizat acest lucru. Au observat, probabil, dispariţia bannerelor pre-electorale, retrase la somaţia BEC. Şi au mai observat, poate, că programul TVR1 a devenit impracticabil la orele serii când se perindă pe ecran fel de fel de feţe anonime.

Pot să declar cu mâna pe inimă că este (şi va fi) cea mai anostă campanie dintre toate cele 6 care s-au petrecut până acum în câmpia democraţiei elective.

Primele alegeri locale s-au desfăşurat în 1992, după adoptarea Constituţiei. În Capitală au intrat în competiţie – pentru Primăria Mare – trei candidaţi consideraţi importanţi: Cazimir Ionescu pentru FSN, Crin Halaicu pentru Convenţia Democratică şi Călin Popescu Tăriceanu pentru PNL AT. Ceilalţi 32 n-au contat. A câştigat lejer necunoscutul Crin Halaicu, iar televiziunea n-a contat în campanie.

Cu totul altfel aveau să stea lucrurile peste patru ani, în 1996, când pe lângă TVR, intraseră în competiţie Antena 1, Tele7abc şi PRO TV, iar proaspătul CNA elaborase criteriile de desfăşurare a campaniei pe micile ecrane. A fost cea mai intensă campanie electorală, iar pentru scaunul lui Halaicu, repudiat de ai lui, se băteau 47 de candidaţi dintre care se distingeau deja câteva figuri cu impact public.  Convenţia îl arunca în foc pe Victor Ciorbea, cel călit în bătăliile sindicale, iar PDSR opta pentru notorietatea lui Ilie Năstase, capacitat spre politică de Viorel Hrebenciuc, proaspăta eminenţă cenuşie a partidului. Mai erau în bloc-starturi Anton Vătăşescu (FSN), Dinu Patriciu (PL ‘93), Doru Viorel Ursu (independent), Alexandru Athanasiu (PAC), Mihai Erbaşu (PSM), Sorin Botnaru (PLC), Ion I. Brătianu (ULB), Nica Leon (PLD), Dumitru Dincă (O.D.).

O premieră a rundei a fost organizarea unui “Turneu al Candidaţilor” care aducea în faţa telespectatorilor, în mai multe etape tematice, capacitatea candidaţilor de a răspunde exigenţelor de edil şef al Bucureştilor. Ilie Năstase a refuzat orice confruntare publică înaintea primului tur. Pentru al doilea tur s-au calificat Ciorbea (cu 39,6%) şi Ilie Năstase (cu 30,3%). Staff-ul candidatului social-democrat a realizat că evitarea unei confruntări cu Ciorbea ar putea fi contraproductivă şi a acceptat o întâlnire faţă în faţă, în finala “Turneului Candidaţilor” pe care am avut privilegiul să-l organizez şi să-l moderez la Antena 1.

Finala a constituit, la vremea respectivă, vârful absolut al audienţei TV, în condiţiile în care, în premieră, un program realizat de o televiziune privată a fost preluat (la presiunea publicului) de postul naţional de televiziune. Schimbul de replici acide, presărat cu calificative de genul “comunistule“ sau “procurorule“ a făcut deliciul publicului spectator, dialogul candidaţilor depăşind prin “vioiciune” tot ce se mai văzuse până atunci pe televiziune. Nu ştiu cât de mult a contat prestaţia celor doi (a lui Năstase, mai voluntară, iar a lui Ciorbea mai cumpănită), cert este că la urne a câştigat Ciorbea. Era o primă reacţie a electoratului faţă de cei patru ani de guvernare social-democrată în care se puneau bazele sistemelor de corupţie ce aveau să înflorească în anii viitori, dar lumea mai credea în capacitatea unui individ de a se opune sistemului. N-a fost cazul lui Ciorbea, al cărui mandat n-a durat decât până la alegerile legislative din iarnă, când a fost propulsat în fruntea următorului guvern.

Am evocat acest moment pentru că am avut sentimentul că a constituit un vârf de adecvare a demersurilor la scopul propus. Dacă mă uit pe lista candidaţilor de acum, încerc sentimentul că atunci s-au bătut nişte titani ai politicii. Ceea ce, evident, nu era cazul. Dar asta este trista realitate şi trista soartă a celor care locuiesc într-un oraş care, pare să nu merite să aibă în fruntea sa valori.    

 

Publicat: 13 Mai, 2015 - 14:54
Punctul pe Y. "Tunul" de la Feteşti
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Este pur şi simplu de neînţeles cum nişte lucruri grave, extrem de grave, pot să treacă prin faţa noastră primind statutul de fapt divers.

Am să mă refer la povestea cu staţiile de taxare de la podul de la Feteşti. Două zile televiziunile au glosat pe tema asta, remarcând însă doar în treacăt, ca pe o curiozitate, faptul că un operator poate să plece într-o zi bună cu 5000 de lei în buzunar, din bilete neeliberate sau neînregistrate. Chiar CNADNR-ul şi-a pus iute cenuşă în cap, promiţând că îi va cerceta şi îi va da afară pe cei pe care-i va prinde.

Nimeni n-a sesizat anomalia: anume că în problema asta nu era vorba de dat afară. Sau nu doar de dat afară. Pentru că staţiile de taxare de la Feteşti funcţionează de ani de zile pe acelaşi principiu, de fabrică de bani negri. Şi nu doar pentru operatori. Nimeni nu are naivitatea să creadă că povestea rămâne la acest nivel. Ea urcă spre cei care fac angajările (care o fi fost bursa neagră a unui astfel de loc de muncă?) şi cei care îi supraveghează pe operatori, trecând cu nonşalanţă peste evidenţa sumelor mici încasate, fără nici o legătură cu intensitatea traficului. După cum bine se ştie din alte domenii – dau de exemplu doar “naşul” de la CFR – există o întreagă organigramă a celor care se înfruptă, în diferite procente, din ce rezultă din fentarea bugetului instituţiei. Dacă aş fi de meserie, aş face un calcul la cât se ridică cifra acestei afaceri şi cu cât a fost păgubit statul de când sistemul nu e deranjat de cei care ştiau foarte bine de existenţa sa. Nu cred că cineva poate să mă convingă că la vârful instituţiei nu se cunoşteau aceste lucruri. Doar că nimeni nu avut interesul să deranjeze un statu-quo cât se poate de convenabil. Aceasta este, poate, şi una dintre explicaţiile faptului că ani la rând nu s-a găsit o soluţie pentru evitarea cozilor din sezonul estival, compania preferând să piardă din “liberalizarea” traficului în zilele critice, în loc să propună o modalitate precum cea găsită acum, în ceasul al-12-lea.

Problema nu este numai a staţiei de la Feteşti, ci şi a celei de la celălalt pod peste Dunăre, unde lucrurile funcţionează după exact acelaşi principiu. Şi oriunde omul va avea liberatatea de a decide, fără a fi controlat, dacă depune bani la casierie sau îi bagă în buzunar. În mod poate imprundent, specialişti ai companiei au demonstrat, când a izbucnit scandalul, cât de simplu se putea verifica diferenţa dintre încasări şi trafic – vizionând doar înregistrările video din staţii.

Cred că afacerea “Feteşti” este un tun de proporţii şi că el merită atenţia DIICOT, pentru că reprezintă o formulă clasică de criminalitate organizată şi – culmea – protejată.   

 

Publicat: 13 Mai, 2013 - 14:22
Punctul pe Y. Lista Dreptei
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Odată încheiată faza de campionat intern a alegerilor, partidele îşi îndreaptă atenţia spre „Liga Campionilor” – alegerile europarlamentare, programate în 2014.

Structura actuală de reprezentativitate a României se va modifica, probabil, drastic. În prezent, la Strasbourg şi Bruxelles, România este reprezentată de 11 europarlamentari din partea PSD, 10 din partea PDL, 5 din partea PNL, 3 de la PRM, 3 de la UDMR şi o independentă. În total 33 de eurodeputaţi. Viitorul Parlament îşi va modifica compoziţia pentru a face loc noilor veniţi, astfel că noi alături de alte 12 state vom pierde câte un loc rămânând cu 32. Algoritmul prezent corespunde rezultatelor obţinute la precedentele alegeri generale, din 2008, în funcţie de care a fost repartizat numărul de locuri, pentru fiecare partid.

Alegerile din 2012 au modificat radical tabloul reprezentativităţii. Chiar dacă vor merge separat, PSD şi PNL vor lua caimacul, cu aproape trei sferturi din locuri, într-un raport de 2-1 între cele două actuale aliate. PDL nu va putea obţine mai mult de 4-5 locuri, iar UDMR-ul între 2 şi 3. Ar mai rămâne la bătaie, pentru restul doritorilor doar vreo 2 mandate, pe care şi le vor disputa PRM-iştii (aflaţi practic în disoluţie) şi o teoretică listă a Dreptei.

Spun „teoretică” deoarece mă îndoiesc că PDL-ul lui Blaga va mai dori să-i ia în cârcă – şi să-şi împartă mandatele cu ei – pe cei pe care i-a mai cărat odată. În faţa perspectivei „zero” este firească agitaţia lui MRU, dublată de iniţiativa liberală a lui Chiliman, de a lansa o Alianţă a Dreptei – unica formulă în care ar putea să spere la ceva. Dar, o astfel de alianţă este din capul locului greu de realizat, dacă nu imposibil, atâta timp cât cei ce o promovează au doar de luat, nu şi de dat. În aceste condiţii, apelul lui Ungureanu şi Moisescu răsună în gol...   

 

Publicat: 14 Mai, 2012 - 13:38
Punctul pe Y. Care pe care – la Bruxelles!
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Cel care a făcut o problemă de nerezolvat din prezenţa la reuniunile la vârf ale Comisiei Europene este Traian Băsescu. În Decembrie 2004, după câştigarea alegerilor, dar înainte de instalarea sa în funcţie, Băsescu a refuzat să călătorească spre Bruxelles cu avionul special pe care îl folosea (încă) preşedintele Iliescu, preferând o cursă de linie, în care s-a îmbarcat împreună cu Teodor Stolojan.

La Bruxelles a susţinut o conferinţă de presă separată de cea a preşedintelui şi premierului, dorind să demonstreze că la Bucureşti s-a produs o schimbare radicală.

De la preluarea mandatului prezidenţial, Traian Băsescu a acaparat pur şi simplu sarcinile de reprezentare externă, în special cele cu Comisia Europeană. Au fost rare cazurile când a fost însoţit de premier – Tăriceanu sau Boc – şi asta doar în situaţiile în care protocolul prevedea în mod expres acest lucru. Tăriceanu, în prima parte a mandatului său, a acceptat acest statut, începând să-şi reclame drepturile – şi să le pună în aplicare – abia după „puciul” din 2007, după eliminarea democraţilor din guvern. Emil Boc, în schimb, n-a manifestat nici cea mai mică dorinţă de a se afirma în acest fel, marcat fiind şi de dificultăţile de exprimare publică. Dealtfel, el a părut mulţumit de faptul că şeful său îşi exercită sistematic acest drept.

Iată că problema se pune pe tapet odată cu noul premier, care nu mai are nici o subordonare formală, pe linie de partid. Ba din contră. Săptămâna trecută Ponta a fost la Bruxelles realizând un program ce fusese rezervat predecesorului său, Ungureanu, dar pe care acesta nu mai apucase să-l efectueze. Ce vor face în continuare ce doi protagonişti ai politicii la vârf?

Problema „coabitării” pe acest palier este mai complicată decât pare la prima vedere. O astfel de formulă, categorică, nu a mai fost înregistrată în cursul guvernărilor precedente. Cu excepţia scurtului interval din 2004, România nu s-a mai aflat în situaţia de a avea, la vârf, personaje cu orientări şi extracţii atât de diferite. Chiar dacă statutul lui Ponta nu survine în urma unui mandat electoral, ci a fost determinat de un „accident” parlamentar – moţiunea de cenzură – situaţia în care se află cei doi lideri este una deosebit de critică. Avem, pe de o parte, poziţia exprimată sistematic de preşedinte, care nu concepea ideea unei coabitări, un mandat de premier pentru Ponta fiind cu desăvârşire exclus în demersurile sale anterioare, iar pe de alta radicalismul opţiunilor alianţei USL, care-l consideră pe preşedinte principalul obstacol în calea acţiunii lor. Cu toate acestea, vreme de şase luni cele două părţi vor fi obligate să găsească o soluţie. Iar această soluţie vizează, în special, relaţia cu Comisia Europeană, pe care Ponta o consideră mai degrabă o chestiune de politică internă decât externă. Tot Ponta crede că cel care merge acolo trebuie să aibă un mandat clar, reproşând faptul că de cele mai multe ori Boc afla din presă ce se întâmpla la Bruxelles.

Lucru pe care el nu este dispus să-l accepte. Rămâne de văzut cât va fi de dispus Băsescu să renunţe sau să transfere premierului aceste sarcini, în responsabilitatea sa urmând să rămână doar relaţiile bilaterale sau organizaţionale.

Pentru asta va fi necesar ca cei doi să aibă disponibilitatea de a discuta la masa verde propriul lor statut de tranziţie.

 

Punctul pe Y
joi 12 mai 2011 Nr: 3286
Criza de la Izvorani
de Octavian Andronic

România postdecembristă parcurge una dintre cele mai grave crize ale ultimilor 20 de ani.
Totul a pornit de lângă Bucureşti, la Izvorani, unde un paşnic şi iscusit om de afaceri, care şi-a început averea cu 100 de dolari primiţi de la nişte francezi ca să-i ajute să pună pe roate o firmă de telecomunicaţii, şi-a constuit o casă în care să-şi ducă în tihnă zilele de după muncă. Şi cum era la o vârstă mai coaptă, singur şi trist, s-a hotărât să facă o faptă bună: a ochit o tânără frumuşică, dar cam sărăcuţă, elevă de liceu, a ajutat-o să absolve şi după aia a făcut o nuntă ca-n poveşti, spunându-şi unul altuia cu căldură “da” în faţa ofiţerului stării civile.

Anii au trecut, au avut şi un copil care creştea pe măsură ce înţelegerile din mariaj începeau să devină neînţelegeri. Căsniciei i-a pus capac o nefericită invitaţie adresată de omul de afaceri unor tinere fără adăpost, de a-i vizita jacuzzi-ul conjugal, într-un moment în care soţia era niţel plecată peste ocean. De aici divorţ şi problema încredinţării copilului, ce a stârnit o tevatură fără precedent pe meleagurile ilfovene. Cert este că disputa juridică s-a încins în aşa hal încât a pus pe jar întreaga societate românească. Nici o televiziune nu şi-a mai început ştirile fără imagini şi veşti de la poarta de fier a vilei din Izvorani. Populaţia a uitat de criză, de tăieri bugetare şi de scutul anti-rachetă şi s-a împărţit în tabere pro-Irinel şi anti-Monica şi invers. Sensibil la pulsul publicului, premierul Boc a decis să ia atitudine şi a introdus pe ordinea de zi a şedinţei de Guvern un proiect de Ordonanţă de Urgenţă prin care să se constituie o comisie specială care să ancheteze cazul şi să iniţieze o propunere legislativă care să facă ordine în acest domeniu răvăşit, proiect pe care specialiştii Ministrului Justiţiei l-au şi scris pe genunchi pentru a putea fi aprobat prin asumarea răspunderii Guvernului.

În Parlament, Opoziţia s-a sesizat rapid şi a condamnat în termeni fermi noul abuz al Puterii care ocoleşte procedurile parlamentare normale, şi a introdus o moţiune de cenzură cu titlul “Un nu hotărât ignorării nevoilor fireşti ale părinţilor aflaţi în divorţ.” PSD şi PNL s-au coalizat pentru a susţine cauza Monicăi, în timp ce PDL, UNPR şi UDMR s-au arătat de partea tatălui, în declaraţiile făcute în talk-show-urile de televiziune. În cazul nerezolvării situaţiei, Opoziţia a ameninţat cu blocarea activităţii parlamentare, situaţie în care preşedintele Băsescu a fost nevoit să solicite o rundă de consultări cu reprezentanţii partidelor. La Cotroceni s-au prezentat însă doar partidele din arcul puterii, în timp ce Ponta şi Antonescu au participat la un mare miting organizat de sindicatele afiliate  în faţa Secretariatului pentru Protecţia Copilului, unde preşedintele Asociaţiei Taţilor Persecutaţi a fost huiduit şi s-a aruncat în el roşii când a început să susţină cu prea multă tărie cauza lui Irinel.

Situaţia tot mai tensionată a atras atenţia mediei internaţionale care a trimis de urgenţă la Bucureşti echipele de reportaj retrase din Libia şi din Egipt, unde situaţia devenea tot mai neinteresantă. Marile agenţii de presă au transmis în flux continuu opinii ale cetăţenilor revoltaţi de incapacitatea autorităţilor de a rezolva cu spirit democratic cauza inocentei Irina, aflată ca o batistă în bătaia vântului de la Snagov, separată prin grilajele de fier ale gardurilor de dragostea individuală a părinţilor săi. “De la sistarea adopţiilor internaţionale nu s-a mai înregistrat o asemenea criză, care pune în discuţie capacitatea liderilor români de a răspunde exigenţelor casei comune în care au păşit odată cu aderarea” – a declarat baroneasa Nicholson, ieşită în public din tihna pensiei pentru a-şi exprima crezurile ce au călăuzit-o dintotdeauna. Extrem  de critic la adresa politicii duse de Bucureşti s-a exprimat şi preşedintele Sarkozy, care a subliniat în stilul său personal: “Acum înţelegeţi de ce nu putem da spaţiul Schengen pe mâna românilor?”       

 

Punctul pe Y
joi 13 mai 2010 Nr: 3040
Parada populismului greţos
de Octavian Andronic

Există un tip de populism acceptabil, necesar, fără de care un lider politic nu poate spera să-şi apropie electoratul, să-i câştige încrederea. Însoţit de decenţă şi de eliminarea oricărui exces, acesta funcţionează şi dă roade. Cum, însă, pentru orice original există copii neinspirate, imitaţii netalentate şi parodii grosiere, cel mai adesea se fac văzute şi simţite manifestările care în loc să te câştige, te dezgustă.

Cel mai primitiv şi mai lipsit de decenţă populism a fost practicat, în vremurile mai recente ale democraţiei, de Gheorghe Flutur. Fostul ministru al Agriculturii, celebru pentru genocidul său printre găini, îşi instala în cabinet câte un răzeş costumat istoric, care să-l sfătuiască, pupa în bot viţei pe la târgurile agricole, dădea la coasă şi trăgea câte o duşcă de ţuică – toate însă doar sub atenta consemnare a reporterilor şi a camerelor de luat vederi. Cu mai puţin aplomb îl imită Boc – tip la care, să te dai peste cap şi nu găseşti nimic original – exersând coasa la câmp sau cioplind buşteni cu toporişca – atunci când nu-l prinde taică-său să-i spargă ouă roşii în cap.

Într-un moment ca cel pe care-l parcurgem acum, populismul n-are practic ce căuta. Situaţia e prea gravă, dramatică chiar, ca să mai fie loc de demonstraţii artistice. Cu toate acestea, tonul sezonului de populism greţos l-a dat chiar preşedintele Băsescu care, după anunţul tăierilor de lefuri şi pensii a oferit naţiei o compensaţie: îşi va dona leafa de preşedinte!

L-au urmat, imediat, discipolii săi cei mai credincioşi: Adriean Videanu şi Elena Udrea. Ambii s-au oferit să finanţeze din leafa lor de miniştri câteva familii nevoiaşe. Gestul în sine este grobian şi nepotrivit. În cazul preşedintelui, cei nevoiaşi (cărora el nu le-ar mai acorda nici un fel de ajutor social, dacă e să-l întrebe cineva), care nu reuşesc să lege nimic pentru a-şi asigura traiul zilnic, s-ar putea întreba cum de un om care a fost toată viaţa bugetar, iar nevasta nu i-a lucrat niciodată, reuşeşte să agonisească atâta încât să  nu-i pese de leafa de preşedinte? Bă să-i mai şi cumpere fiicei un Range Rover de 70.000 euro! Sau de ce are nevoie de leafă o persoană ca doamna Udrea, a cărei geantă Vuitton valorează cât 20.000 de salarii minime pe economie? Sau dl Videanu, care patronează cea mai productivă (pe dedesubt) entitate economică naţională? Oare faptul că Comisia Europeană i-a refuzat finanţarea pentru firma proprie nu-l afectează încât să fie nevoit să-i ceară doamnei Mioriţa bani de ţigări?

Este dezgustător că această penibilă paradă de “solidaritate” o fac tocmai oamenii care   n-au nici în clin nici în mânecă cu traiul zilnic din România. Deşi în posturi publice, aceştia sunt complet rupţi de realitatea pe care acţiunile lor premeditate o fac să fie mai rea. Dacă doamna Udrea ar fi spus: ministerul meu donează 25% din banii pe care i-a alocat, galant, Vlădescu, ca să-i împartă cu oamenii de afaceri care au contribuit la companie, oferindu-le contracte generoase, mai era o chestie. Pe când leafa …De parcă cineva şi-ar imagina că un ministru trăieşte din leafă. Ăsta e mizilicul, articolul populist. În fond, fiecare funcţie publică înaltă este înzestrată cu un număr aproape neprecizat de privilegii şi beneficii – fără a mai socoti ce poate rezulta din anumite decizii frumos îmbrăcate politic, dar cu rădăcini solide în interesul personal.

Stimaţi politicieni populişti: dovediţi că sunteţi cu adevărat patrioţi, că sunteţi capabili de acte de solidaritate! Donaţi 25 % din averea dv! Nu doar din cea de la vedere…

 

Punctul pe Y
miercuri 13 mai 2009 Nr: 2768
Alegeri la bloc
de Octavian Andronic

Fac încercarea de a traduce în limbajul şi mediul comun ceea ce se întâmplă la vârful politicii româneşti.

A fost o căsătorie din interes: ca să poată să intre în apartamentul cel nou, de două camere, nici băiatul Boc şi nici fata Nica (să zicem), nu îndeplineau condiţia: să justifice ocuparea spaţiului prin dimensiunile familiei (hai să facem şi un recurs la legislaţia comunistă în domeniu).

Deşi nu se plăceau, ba chiar îi încerca şi o antipatie puternică, ambii având cu totul alte preferinţe – cei doi becheri au decis - la insistenţele părinţilor (Tata Socru Traian şi Tata Socru Mircea) să-şi unească destinele în numele confortului casnic. Fostul ocupant al apartamentului din Centru, motociclistul Călin, a fost dat afară cu şuturi, lucrurile i-au fost aruncate pe geam şi în locul lui s-au mutat tinerii însurăţei. Care au început să deretice şi să-şi împartă spaţiul: bucătăria o iei tu, debaraua o iau eu, îmi instalez în balcon colivia cu papagali, îţi pui în hol borcanul cu peştişori, şi aşa mai departe. În timpul ăsta s-a dat anunţ că se fac alegeri de preşedinte de asociaţie de locatari. Tata Socru Traian e în funcţie şi n-ar da din mână pleaşca asta, mai ales că o parte din locatari îi sunt îndatoraţi – le ia întreţinerea mai mică, nu-i trece la cheltuieli comune etc. La rândul lui, Tata Socru Mircea vrea şi el şefia blocului. Îl zgândăre faptul că la trecutele alegeri de şef de scară Traian l-a umilit câştigând din primul tur. Între timp şi-a făcut şi el partizani printre locatarii mai scăpătaţi de la mansarde şi de la subsol, care s-au înmulţit mai repede decât „burjuii” de la etaje. Şi cum a început campania, cum au început să se dea în gât unul pe altul, punându-şi în cârcă tot felul de chestii. În cea mai ingrată situaţie se află însă juna familie: ei ce poziţiei iau? Cât de puternică e solidaritatea conjugală? De ce taică-tău şi nu taică-meu? – a fost prima întrebare care le-a stat pe buze. Şi de aici a pornit scandalul. Dacă te mai iei de tata te dau afară din casă! Ba te dau eu pe tine şi-l aduc pe motociclist! Şi aşa mai departe.

Şi acum ce ziceţi: în perspectiva alegerilor astea de „bloc”, ce şanse mai are „familia”?

 

Punctul pe Y
marţi 13 mai 2008 Nr: 2216
Gunoiul: preţul corect!
de Octavian Andronic

Între agenda cetăţeanului şi cea a celor care îl reprezintă, sau aspiră să-l reprezinte prin mandat există o fractură de durată şi de fond. Cu timpul, sub presiunea realităţii, agendele ajung să se apropie, punând în vedere irosirea sistematică de timp şi resurse.

În plină campanie electorală, problematica marilor aşezări urbane, între care Capitala ocupă un loc aparte, a definit câteva priorităţi certe. Prima este aceea a traficului urban, pe cale de a se sufoca şi de a sufoca funcţionalităţile oraşului. Cu mare întârziere, se caută soluţii şi se încep lucrări ce ar fi trebuit demarate cu cel puţin un deceniu în urmă.

Cea de-a doua prioritate care ameninţă să devină în orice moment o provocare acută este salubritatea. Modelul „Napoli” şi precedentele înregistrate la New York ne dau o imagine suficient de limpede asupra perspectivelor crizei pe care o poate declanşa gestionarea deficitară a deşeurilor menajere.

Conform primarului general în exerciţiu, dl Videanu, Bucureştiul produce, zilnic, o cantitate de 4000 tone de deşeuri. Doar 75% dintre acestea sunt colectate şi transportate la rampe. Circa 1000 tone rămân pe loc, se adaugă celor precedente şi se autodezintegrează trasformându-se în praf şi noxe pe care le înghiţim zilnic.

Este consecinţa unui lung proces de abordare deficitară şi de punere în practică după criterii politice a unei activităţi esnţiale pentru supravieţuirea unei colectivităţi. „Redresarea” a plecat cu stângul, printr-un contract poetic încheiat de municipalitate cu societatea germană RWE, în care, ca într-o platformă – program de partid, se enunţau obiective, dar nu se stabileau parametrii concreţi. De la RASUB la REBU progresele n-au fost semnificative. Din simplul motiv că se înlocuia un monopol cu altul. Cum fac românii lucrurile, pe jumătate, monopolul s-a spart, în 1999 doar pentru 3 sectoare. Sistemul concurenţial a fost îngropat de cel al actelor adiţionale în serie, şi până prin 2011 nu sunt şanse să se schimbe mare lucru. Tentativa unor sectoare de a pune activitatea pe baze care să conducă la evidenţierea unui „preţ corect” al gunoiului, se loveşte de atacuri din mai multe direcţii: şi din zona politicului, unde clientela unor partide nu se dă bătută, şi din cea a unei „mafii” în constituire, care blocheză prin tertipuri juridice orice mişcare. Trecerea de la „acte adiţionale” la licitaţii corecte se dovedeşte un procedeu anevoios şi pândit de multe pericole. Între care acela ca contribuabilul să plătească diferit aceleaşi servicii, sau să se vadă în ipostaza de a se experimenta pe pielea sa diverse iniţiative sunt, poate, cele mai mici.

Aştept, de aceea, cu interes, o dezbatere serioasă între candidaţii la funcţia de primar pe această temă: preţul corect al unor servicii publice esenţiale pentru traiul de fiecare zi al alegătorului!

 

Punctul pe Y
sâmbătă 12 mai 2007 Nr: 1948
Taxa pe încredere
de Octavian Andronic

20 de milioane de euro ne costă pe noi, românii, distracţia de la 19 mai. Practic, cotizăm cu câte un euro de căciulă la spectacolul grotesc pe care-l oferă ‚spuma’ ţării – cei aleşi să nu conducă şi să ne administreze pentru a trăi mai bine. Pentru că în asta constă, până la urmă, acţiunea politică: o bună guvernare, care să dea oamenilor mai multe speranţe în viitor şi în drumul ales către acesta.
E mult, e puţin? Greu de spus. Sigur este că ne puteam lipsi de această nouă taxă pe încredere. O taxă care adună, prin varii mijloace, sume de zeci de ori mai mari puse în joc pentru demiterea sau rămânerea lui Traian Băsescu în funcţia de preşedinte. Sume care – paradoxal, poate – fac să ‚duduie’ o economie subterană a sponsorizărilor ilegale şi a cheltuielilor mascate. De departe, campania preşedintelui suspendat, este mai costisitoare decât oricare alta de până acum, ceea ce dovedeşte că în spatele ei stau interese – mi-aş permite să spun ‚oligarhice’ – mai mari decât cele ale competitorilor, care par deja resemnaţi. Miza exerciţiului democratic, căci asta este, de la 19 mai este tot una de încredere: de ce coeficient de încredere dispune fiecare dintre părţi (în general, tipul acesta de încredere nu se bazează pe logică sau pe calcule)? Cum se poziţionează grupările respective pe eşichier, ştiută fiind ‚diversitatea în unitate’ a scenei politice? Dar, mai ales, ce şanse există de a impresiona blocul masiv al nehotărâţilor şi al indiferenţilor? Ca deobicei, aici este miza cea mai mare. Nucleele mai mult sau mai puţin dure, funcţionează dintr-un soi de automatism. Cei care răspund la întrebări prin ‚Nu ştiu/Nu vreau!’ sunt însă tot mai mulţi, pe măsură ce decepţia faţă de nivelul dialogului politic pune stăpânire pe segmentele altă dată active ale societăţii.
Va continua, la 19 mai, fenomenul care s-a făcut simţit, periculos de concret, la trecutul referendum, cel pentru Constituţie, ce a pus sub semnul întrebării valabilitatea întregului demers? Sau vom asista, în mod surprinzător, la revigorarea spiritului civic prin miza neobişnuită a actualului scrutin? O miză ce se va putea răsfrânge şi asupra următorului ciclu de chemări la urne? Vom afla în doar o săptămână. Dar ce săptămână! 

 

Punctul pe Y
vineri 13 mai 2005 Nr: 1571
Politică şi vânătoare
de Octavian Andronic

Fiecare guvernare cu vânătoarea şi vânătorii săi! Dacă în precedentul Executiv, numărul împătimiţilor secerării cu gloanţe şi alice a sălbăticiunilor pădurii era considerabil, corul vânătorilor fiind condus chiar de către solistul ce conducea şi ţara, în cel actual pasiunea pare să domine eşalonul doi, cei din primul fiind încă ocupaţi cu 'vânătoarea de capete'.Chiar şi în aceste condiţii se poate decela o anumită specificitate a raporturilor dintre o anumită doctrină politică şi nobilul sport al vânătorii.Doctrina social-democrată este adepta dictonului 'toţi pentru unul - unul pentru toţi'. Sub această deviză a şi avut loc istorica partidă de la Bolovani, din decembrie 2003, când în jurul premierului-vânător s-au strâns, într-un front unit, şefii serviciilor secrete, consilieri prezidenţiali şi miniştri de resort. Evenimentul a rămas memorabil prin sacrificiul de sine al ministrului Vânătorii, dl Ilie Sârbu, care şi-a sa crificat o parte a unui organ pe cât de intim, pe atât de semnificativ, pe altarul binelui comun. Nu se ştie nici în ziua de astăzi cum s-au petrecut lucrurile, cum s-a descărcat puşca şi de ce s-a descărcat tocmai acolo unde s-a descărcat. Reconstituirea făcută de poliţie s-a bazat exclusiv pe declaraţiile victimei, şi unde nu-i agresor nici caz nu e.Guvernarea actuală vânează, cum spuneam, prin eşalonul 'doi'. Reprezentat prin rudele de sânge ale fruntaşilor democraţi sau liberali. Deocamdată, doar liberali. Fratele domnului primar general şi viitor preşedinte de partid s-a trezit pur şi simplu cu nişte alice în piept şi-n cap, el mergând liniştit pe autostradă, fără intenţii duşmănoase la adresa faunei locale. În mod semnificativ, dânsul - domnul frate - nu-şi dă seama unde s-a întâmplat minunea. Poliţia e nevoită să caute preţ de vreo douăzeci de kilometri de autostradă, urmele agresiunii. O agresiune neprovocată şi - recte - nejustificată: cine ce să aibă cu un frate liniştit de politician constructiv? Să fie mâna lui Vanghelie? Nu, că nu e vânător. Atunci a cui? Ca şi în cazul dlui Sârbu, în cazul dlui Videanu - fratele, poliţia nu se poate baza decât pe declaraţiile victimei, care nici de braconat n-a braconat vreodată şi nici nu are vreun conflict cu vieţuitoarele pădurii.Fie ea, doctrina, social-democrată sau democrată - sadea, în materie de vânătoare declaraţia pe proprie răspundere este cea care contează.

 

Punctul pe Y
joi 13 mai 2004 Nr: 1255
Priorităţi şi realităţi electorale
de Octavian Andronic

Partidul Social Democrat îşi revendică prioritatea ideii de a arunca în luptă, încă din tranşeele localelor, nume cu rezonanţă din ierarhia de partid. A demonstrat-o cu nominalizările lui Mircea Geoană şi Ioan Rus, pentru primăriile din Bucureşti şi Cluj-Napoca. Dacă este, însă, să fim corecţi, trebuie să recunoaştem întâietatea Partidului Democrat în domeniu. Încă din urmă cu mai multe luni, Băsescu a anunţat că va concura pentru primăriile de sector din Bucureşti cu oameni din prima linie a partidului: Anca Boagiu la sectorul 2 şi Liviu Negoiţă la 3. A fost un semnal care arată că fruntaşul democrat este conştient de importanţa pe care o reprezintă aceste pârghii de putere, mai exact cele pe care el nu reuşea să le controleze. Însăşi candidatura lui Băsescu din 2000 a fost cel mai percutant semnal al redeschiderii bătăliei pentru Bucureşti, după ce aproape un deceniu primăria Capitalei părea a fi rezervată liderilor politici de mâna a do ua (Halaicu, în '92) sau chiar a treia (Lis, în '98). Episodul Ciorbea rămâne unul atipic, atât prin premise cât şi prin consecinţe, el trecând prin primărie ca gâsca prin apă, fără a lăsa nici un fel de urme. Este deja limpede că bătălia finală, la vârf, se va da între omul-orchestră Băsescu şi maşina de vot a PSD, care se află în spatele lui Geoană. Meciul este, spuneam, deschis oricărui rezultat, nefiind exclusă o ascensiune spectaculoasă a ministrului de Externe, pus în situaţia de a lua contact cu lumea reală a politicii interne. Balanţa se va echilibra şi prin migraţia de voturi dinspre Băsescu - tot mai mulţi bucureşteni săturându-se de neputinţa acestuia de a face ceva - înspre alţi candidaţi, precum Mitică Dragomir, de exemplu, care are şi el fanii lui din fotbal. Cert este că, trăgând linie şi adunând, vom vedea că ediţia a-IV-a a localelor pare să fie, cel puţin în ceea ce priveşte Capitala, una dintre cele mai îndârjite şi mai ech ilibrate.

 

Punctul pe Y
marţi 13 mai 2003 Nr: 939
Cei 7 ani de-acasă...
de Octavian Andronic

Deşi azi e marţi, şi, pe deasupra şi 13, cred că momentul este cât se poate de potrivit pentru a sărbători izbânda unui lucru care părea, din plecare, mai puţin sortit succesului. Îmi amintesc, perfect, întâlnirea pe care am avut-o, cu şapte ani în urmă, cu prietenul (de acum) Zolly Kovacs. Auzisem de 'fenomenul Agenda', cunoşteam săptămânalul şi formula lui de succes, dar ideea adăugării unui cotidian mi se părea, într-un moment de criză a presei scrise, o întreprindere riscantă. Cât mai poate să înghită o piaţă, şi aşa suprasaturată de tot felul de publicaţii? Interesant mi se părea un lucru şi chiar l-am invidiat pe colegul meu pentru gândirea pragmatică de la care pornea: şi anume, colaborarea cu 'Libertatea', pe chestiunile de politică generală de la 'centru'. Nu ne aflam în concurenţă, şi schimbul de materiale reprezenta o modalitate mai directă şi mai exactă de informare - pe de o parte - şi mult mai economică, pe de alta.

Cert este că ideea s-a dovedit excelentă din toate punctele de vedere, şi 'Agenda 
Zilei' s-a instalat, de 7 ani, în conştiinţa publicului din Vestul ţării, ca un vehicul onest de informaţie obiectivă, diversă şi acoperitoare.

Cum a ajuns să împlinească 2000 de numere - e un 'minister' pe care doar seriozitatea şi devotamentul celor care o fac îl mai poate explica. La fel de bine ca şi fidelitatea celor cu care se întâlneşte zi de zi. Şi cu care, la rândul meu, mă întâlnesc în acest colţ de pagină de nu mai puţin de patru ani...

 

 

Punctul pe Y
luni 13 mai 2002 Nr: 623
Eticheta "Nini"
de Octavian Andronic

Spectaculos gestul liberalilor, de a depune la parlament o coroană întru memoria defunctei economii naţionale, taman când se dezbătea legea impozitului pe profit! Cu banderole negre pe mânecă, domnii Orban şi Săpunaru au parcurs sala, sub privirile mai mult sau mai puţin amuzate ale colegilor, sprijinind coroana de pupitrul preşedintelui.   Apoi, demni, s-au întors la locurile lor pentru a-şi savura victoria împotriva partidului de guvernământ, despre care se presupune că ar fi "asasinul" economiei româneşti. Dacă în locul domnului Săpunaru, alături de domnul Orban, s-ar fi aflat un alt reprezentant al PNL-ului, fără antecedente executive, aş fi zis că bancul este cât se poate de reuşit.   Aşa însă, în condiţiile în care dl Nini a reprezentat un segment important al structurilor de putere de până în 2001- fiind Director General al Vămilor - cred că gestul are în el o doză de insolenţă.   Economia română este grav bolnavă.   Suferă de o boală cronică ale cărei prime simptome s-au manifestat imediat după revoluţie, în procesul întoarcerii sale cu faţa spre piaţă, şi care s-au acutizat taman în intervalul 1996-2000, când regulile le-a făcut Coaliţia în care se găsea şi PNL-ul dlui Nini Săpunaru.   Şi când evaziunea fiscală şi contrabanda s-au înălţat pe culmi aproape de nebănuit sub privirile şi deciziile competente ale fostului jurisconsult vrâncean, adus în Capitală spre a netezi drumul în afaceri al tovarăşilor săi de partid.   Nu vreau să spun că liberalii sau Coaliţia poartă responsabilitatea colapsului economic.   Aceasta se împarte, în proporţii diferite între toţi cei care s-au perindat pe la putere în ultimii 12 ani.   A te deroba, însă, cu cinism, de orice responsabilitate, şi de a arunca vina pe adversarii politici - în condiţiile în care pasarea răspunderilor nu ajută cu nimic economia ca să-şi revină - mi se pare o chestiune de prost gust.   Căreia numai o "etichetă" de tip Nini îi mai lipsea.

 

Punctul pe Y
luni 14 mai 2001 Nr: 315
Banala realitate a serviciilor secrete...
de Octavian Andronic

Într-un recent interviu, aparent fără prea mare legătură cu cazul în discuţie - "confecţionarea" documentelor pe baza cărora Radu Timofte a fost acuzat de colaborare cu KGB-ul - Virgil Măgureanu s-a referit la un şef de judeţ de-al SRI-ului, pe care l-a dat afară pentru că acesta descoperise, chipurile, o reţea de spionaj în oraşul său natal. Evident că dl Măgureanu voia să spună că o asemenea poveste i s-a părut o bazaconie sadea, o enormitate pe care nu o putea permite unui subordonat de-al său cu un astfel de grad şi o astfel de funcţie. Mai dorea să spună dl ex-director că a cam trecut vremea "reţelelor" şi că, în general, activitatea de spionaj  se desfăşoară astăzi pe alte baze şi cu alte mijloace decât clasica relaţie "de la om la om". Ceea ce este perfect adevărat. Este penibil să ne imaginăm că astăzi vreun serviciu secret îşi mai cheltuie timpul şi banii împânzind ţările-ţintă cu agenţi care să tragă cu ochiul şi urechea peste tot pe unde este plasat semnul cu "fotografiatul interzis". Culmea este că în acest episod hazliu pare să rezide, până la urmă, explicaţia întregii afaceri care a inflamat în ultimele zile media şi mediul politic. Într-adevăr, un fost securist devenit sereist şi nimerit pe scaunul de şef în patriarhala urbe a Romanului, a descoperit într-o zi că un personaj de vază din judeţ era însurat, de pe vremea studenţiei, cu o rusoaică care avea înscris în evidenţe faptul că era "rezidentă" în România! Întrucât în vocabularul său omul avea o singură explicaţie pentru acest termen, a considerat-o şefă de… reţea de spionaj! Şi cum femeia lucra ca traducător la o fabrică, a descoperit repede că avea contacte regulate, prin soţ - acesta director fiind - cu o sumedenie de agenţi, care lucrau sub acoperirea de directori sau şefi pe la alte fabrici din judeţ! Mândru de descoperire, omul a trimis iute raportul la centru, anunţând triumfător descoperirea unei reţele de spionaj. Nu se ştie exact cum, în raportul cu pricina ar fi fost adăugat, mai în glumă, mai în serios, şi numele lui Radu Timofte, fiu al aceleiaşi urbe. Cert este că după ce autorul raportului a fost dat afară, raportul a rămas într-o "amorţire" din care a fost scos la momentul oportun, prin '98, când Radu Timofte făcea valuri pe marginea afacerii "Ţigareta". Aşa că, dacă v-aţi închipuit că la SRI au funcţionat nişte comisii oculte care se ocupau cu " fabricarea" de documente compromiţătoare, liniştiţi-vă: niciodată reaua-voinţă nu va realiza performanţele pe care le realizează prostia. Quod erat demonstrandum!

 

Punctul pe Y
vineri 12 mai 2000 Nr: 5
Cu sula-n Costea...
de Octavian Andronic

Iţele afacerii francofone devin tot mai încurcate, protagoniştii se întrec în declaraţii contradictorii, iar cel care prin acţiunile sale a declanşat-o promite să vină în curând cu revelaţii; senzaţionale. De parcă mai senzaţional decât cele de până acum ar fi cu putinţă...

Până atunci, un strat consistent de mâzgă se aşterne pe figurile reprezentanţilor clasei noastre politice făcându-i de nerecunoscut sau făcându-i să semene unul cu altul până la confuzie. Sau confundare. „Afacerea Costea" ne ajută să radiografiem mecanismul uneia dintre cele mai eficiente forme de corupţie politică - maladie de care societatea românească suferă cronic încă din ianuarie '90. Pentru că atunci au început să-şi facă apariţia tot felul de „emisari" ai finanţelor occidentale care doreau să facă, cu orice preţ, ceva pentru România. Argumentul acesta nobil muia rapid inimile celor nimeriţi la cârmele unei ţări dezorientate şi tot mai imună la criterii de valoare. Iar când dorinţele sincere ale binefăcătorilor se însoţeau de o masă copioasă la un restaurant de lux, de o călătorie în străinătate – pentru a vedea pe viu standardele la care aspirăm - ba şi de câte o ,diurnă" neoficială strecurată discret în buzunare, ultimele bariere, de prudenţă erau definitiv înlăturate. N-am să fac aici -îmi propun să o fac cu un alt prilej - o listă a tututor aventurierilor, agenţilor dubli sau tripli, a nerealizaţilor care au reuşit să dea lovitura cumpărând pe nimic conştiinţele celor care nu doreau să-şi vândă ţara. Nu exclud faptul că unii au fost de bună credinţă - şi aici îi includ cu toată convingerea pe cei doi preşedinţi căzuţi în plasa abil întinsă de Costea – dar vinovăţia lor morală este cu atât mai mică cu cât aveau la dispoziţie suficiente mijloace să depisteze aceste gesturi încărcate de dubioşenie.

Rezultatul nefericit este că astăzi un întreg pluton reprezentativ de politicieni de toate culorile se vede în postura incomodă de a i se pune „sula-n Costea" - ca să parafrazez o zicală devenită celebră în februarie '90 - şi de a nu avea explicaţiile corespunzătoare pe care le aşteaptă un electorat tot mai exasperat de incompetenţa şi imoralitatea ce-1 copleşesc.

 

Punctul pe Y
vineri 12 mai 1995 Nr:
CARITASUL IDEAL
de Octavian Andronic

Multe şi diverse au fost căile prin care românul postdecembrist a căutat să-şi aproprie o bunăstare materială la care nici nu îndrăznise să viseze, pe principiul clasic al lui "nici muncă fără pâine", dar nici una nu egalează prin simplitate şi eficienţă "caritasul" pus la cale de guvernul Roman care, printr-o simplă trăsătură de condei, a împroprietărit cu bunurile statului o puzderie de inşi neînstare de altceva decât să trăiască pe spinarea altora. Este vorba despre hotărârea de guvern care a remis spre  veşnică exploatare clădiri şi bunuri unor persoane pe care momentul Ie-a   aflat în capul mesei. De atunci acestea trăiesc împărăteşte din dijma pe care o percep de la cei care vor să facă treabă dar nu au unde. Închirierile, locaţiile de gestiune, asocierile de tot felul permit unor structuri altfel falimentare să continue a exista, şi încă bine, percepând în folos propriu sume impresionante care nu ajung unde ar fi fost normal - în bugetul statului - ci în buzunarele acestor sinecurişti pe viaţă. Număraţi-i doar pe cei care din auzite vă sunt la îndemână si care se descurcă în acest fel si veţi vedea de ce trăim atât de prost cu toţii. Veţi înţelege mai uşor de ce cotinuăm să tragem mâţa de coadă în timp ce cei din jurul nostru decolează spectaculos spre o civilizaţie ce nouă continuă să ne fie inaccesibilă. Şi întrebaţi-vă  - dacă mai este nevoie - de ce, şi în folosul cui, o astfel de stare se perpetuează, în ciuda flagrantei sale inechităţi. Un "caritas" ideal pentru cei care şi-au depus "candidaturile" printre primii, dar teribil de păgubos pentru mulţimea celor care îi suportă cu stoicism consecinţele.

Tag-uri Nume: 

Tag-uri Institutii: