Publicat: 31 Mai, 2018 - 20:50
2 - 3 iunie

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2017. Azi: 2 - 3 iunie.

TVR - Kaput? (2016) Măciuca lui Antonescu (2014) Negocieri dure în familia Șova (2013) Pripeala nediplomatică a lui Marga (2012) Proorocul Isărescu ne mai vestește trei vaci slabe (2011) Vlădescu - un ministru mincinos! (2010) Zodia Paparudei (2009) Las Vegas a devenit pentru cinci zile capitala turismului american (2008) Corespondență din Lisabona (2007) „Înălțarea” lui Copos (2006) De ce n-o să intrăm în UE - ne spune președintele (2005) Cine pierde, cine câștigă (2004) Dezechilibrul puterilor în stat (2003) Morala cu dublă tracțiune (2002) Ruperea pisicii ALRO (2001) Cetățeanul turmentat (2000) Dreapta și dreptul lui Tărăcilă (1995)

 

Publicat: 2 Iunie, 2016 - 12:43

Punctul pe Y. TVR – Kaput?
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Canalul public de televiziune a rămas şi fără ultima emisiune care-i mai aducea ceva rating: Starea Naţiei. La fel ca Moise Guran, Pătraru a migrat la un canal comercial unde speră că lucrurile vor merge mai bine. Cu o excepţie: libertatea de a spune pe post orice îi trece prin cap. La TVR a avut această libertate, dar nu pentru că postul ar fi fost mai democrat decât altele, ci pentru că acolo nu mai funcţiona nici o autoritate. În ultima parte a mandatului său, Stelian Tănase reuşise să impună o structură de program care personaliza canalul şi îi conferea o anumită stabilitate. Plecarea lui, prin respingerea raportului de activitate, a lăsat, practic, un sat fără câini, în care fiecare a înţeles că poate face ce-i trece prin cap. Inclusiv Pătraru, ale cărui derapaje deveniseră o constantă, satira făcând tot mai des loc unui soi de misionarism apostolic. Mă îndoiesc că la Digi va putea să facă acelaşi lucru, chiar dacă, un timp, va părea că e posibil. Acolo interesele patronale sunt clare şi la fel cum s-a mai cuminţit Moise Guran, care la TVR fusese tolerat în săriturile peste cal, la fel va cunoaşte Dragoş Pătraru regula necesităţii înţelese.

Care este statutul actual al TVR? Are un consiliu de administraţie bine conturat pe criterii politice, apt să îngroape orice încercare de reformă. Are şi o conducere ale cărei talente manageriale s-au văzut cu prisosinţă pe perioada interimatului, când s-au comis cele mai spectaculoase gafe posibile. Programul său nu mai are nici un reper memorabil – în afara jurnalului de ştiri care este competitiv, dar bruiat de decalajul orar faţă de principalele posturi care epuizează actualitatea cu o oră mai înainte. Golurile de producţie – aproape că nu se mai poate vorbi despre aşa ceva – sunt acoperite cu filme vechi sau cu emisiuni în reluare. Talk-show-urile rămase nu reuşesc decât să plictisească, iar emisiunile electorale din prime-time au dat audienţei o lovitură aproape mortală. Ultima redută a TVR, care era compusă din transmisiile sportive a căzut şi ea: campionatul european a fost luat de sub nasul TVR de către PRO TV. Iar transmisiile de la o olimpiadă în care interesele noastre sunt mai mici ca oricând, sunt încă sub semnul întrebării, Executivul neştiind prea clar de unde şi cum va scoate banii. Şi, uite-aşa, o companie cu aproape 3000 de angajaţi continuă să funcţioneze fără să producă nimic. Şi nimeni nu pare interesat de o redresare. Cu atât mai puţin Guvernul şi preşedinţia care şi-au găsit alte debuşeuri pentru promovarea intereselor proprii. Dar cel mai grav lucru este acela că o veritabilă sabie a lui Damocles atârnă deasupra conducerii – reprezentată de plăţile stabilite de instanţe pentru neaplicarea unor majorări de salarii prevăzute în contractul colectiv de muncă. Orice bani va primi instituţia, cu ei va trebui să facă mai întâi aceste plăţi.

În faţa acestui tablou sumbru stau şi mă întreb, tot mai des, dacă soluţia grecească nu este cea mai potrivită: desfiinţarea actualei instituţii şi crearea uneia noi, pe baze sănătoase şi realiste. Care ţin, în primul rând, de nivelul forţei de muncă: din cei 3000 de angajaţi n-ar trebui să mai rămână decât maxim vreo 500. Pentru o asemenea măsură este însă nevoie de curaj şi de determinare. Lucruri care lipsesc cu desăvârşire din trusa de soluţii.     

 

 

Publicat: 2 Iunie, 2015 - 12:45
Punctul pe Y. Republica procurorilor
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Declaraţiile de dragoste ale doamnei Livia Stanciu, făcute cu prilejul unei reuniuni festive de la Direcţia Naţională Anticorupţie, spun totul despre mentalitatea care domină sistemul judiciar. “Strâns uniţi”, “obiective comune”, “devotament” – sunt termeni reprezentativi ai limbii de lemn pe care o mânuieşte şefa Înaltei Curţi, în spatele cărora se ascunde o întreagă filosofie: aceea a caracterului represiv al actului de justiţie. Dacă mai era nevoie, doamna Stanciu evocă legăturile de nezdruncinat dintre Justiţie şi Procuratură şi Serviciile Secrete, având ca unic obiectiv sancţionarea corupţiei. Nu se pomeneşte nici un cuvinţel despre prezumţia de nevinovăţie şi despre rolul justiţiei în a face dreptate. Astea sunt lucruri depăşite, de care nu mai trebuie să se ţină cont dacă vrem să curăţăm societatea de tarele corupţiei atotputernice.

Tabloul pe care ni-l sugerează şefa judecătorilor este acela al unui stat poliţienesc, cu nimic diferit de cel pe care am crezut că l-am aruncat la lada de gunoi a istoriei în urmă cu 25 de ani. După un sfert de secol constatăm că cel mai nereformat capitol al societăţii noastre este tocmai cel care ar trebui să facă diferenţa.

S-a vorbit mult în ultima vreme despre ofensiva DNA care a adus în arest şi a transmis către instanţe cel mai mare număr de corupţi înregistrat până acum. Este un lucru pozitiv şi nu cred că există cineva care să nu dorească însănătoşirea climatului public prin sancţiunea legii. Dincolo însă de aparenţe, transpare un fond de abuzuri şi de ilegalităţi care poartă semnătura entităţilor esenţiale: Parchetul şi Justiţia. Nu de puţine ori sunt trimise către instanţe dosare superficiale, trase din  condei spre a justifica declanşarea cercetărilor şi reţinerea suspecţilor. Rolul instanţelor este, tot mai des, acela de a valida dosarele şi de a da sancţiunile legale. Ideea de dreptate dispare complet sub presiunea principiului totalitar potrivit căruia, decât să scape un nevinovat, mai bune sunt pedepsiţi zece nevinovaţi!

Avem deja câteva exemple clasice din care rezultă că nu stabilirea adevărului este obiectivul instanţelor, ci doar justificarea acuzaţiilor. Şi nu doar atât: la vârful justiţiei se practică sistematic manipularea instanţelor şi alcătuirea completelor după bunul plac al şefilor, în aşa fel încât să nu apară surprize. Dosarul “Telepatia” este un caz care merită să fie introdus ca materie de studiu la facultăţile de drept.

Unitatea de nezdruncinat dintre instituţiile represive (unde n-ar avea ce căuta instanţele de judecată) este perfect ilustrată de manevra de-a dreptul odioasă a DNA care solicită anularea achitării celei care ar fi supus-o la perfide şantaje pe Livia Stanciu. Dacă instituţia condusă de Codruţa Kovesi n-a reacţionat, iniţial, la achitarea doamnei Rarinca, a făcut-o doar în momentul în care presa a preluat tema şi a început să o dezbată, relevând abuzul reţinerii în arest a unei persoane constatate ca nevinovată. Abia atunci procurorii au început să răscolească prin dosare pentru a găsi elementele de care se puteau agăţa pentru a compromite judecătorul care a îndrăznit să aducă un astfel de afront judecătorului cel mai înalt în grad.

Dacă această sentinţă va fi anulată, vom avea dovada cea mai clară a modului pervers în care funcţionează, de fapt, republica procurorilor. Căci despre asta este, de fapt, vorba.

P.S. Nu mai este un secret pentru nimeni că nu doar justiţia este dominată – numeric - de procurori. Ei se află la conducerea Guvernului, a Ministerului Justiţiei, a numeroase alte instituţii, nu neapărat servicii secrete, de unde îşi concentrează eforturile de consolidare a stabilităţii propriului lor statut.   

 

 

Publicat: 2 Iunie, 2014 - 11:09
Punctul pe Y. Măciuca lui Antonescu
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Nici denunţarea alianţei USD, nici ţinerea promisiunii de a se retrage de la conducerea partidului în caz de eşec şi nici chiar renunţarea lor apartenenţa la PES în favoarea popularilor împotriva cărora s-a luptat cot la cot cu Ponta, nu au avut efectul pe care-l anunţă ultima renunţare a (încă)liderului liberal: aceea la candidatura pentru preşedinţie.

Deşi ar putea fi considerată ca o consecinţă firească a celorlalte, retragerea lui Antonescu dintr-o cursă pe care se aprecia că a câştigat-o înainte de a se da startul, poate fi interpretată ca o lovitură de măciucă pe care o primeşte în plin Ponta. În cazul în care ar mai fi candidat, Antonescu n-ar fi făcut decât să-i uşureze sarcina liderului social-democrat, pe care pronosticurile de după europarlamentare îl creditau cu o victorie din primul tur. Dealtfel, această victorie rămâne unica speranţă de a schimba palatul Victoria pe cel de la Cotroceni. În absenţa lui Antonescu, oricare dintre candidaţii care se califică în turul doi poate aduna voturile anti-PSD şi obţine victoria, în condiţiile în care partidul de guvernământ rămâne cu un procentaj în jurul celui obţinut la competiţia pentru Parlamentul European. Este o conjucntură care schimbă radical datele problemei, fără a mai impune vreo alianţă a partidelor de dreapta. În acest fel, victoriosul Victor se vede lovit în plex de cel pe care-l ironiza de zor după desfacerea alianţei care l-ar fi trimis direct acolo unde mai fusese ca interimar.

Pentru foarte mulţi – inclusiv pentru mine – comportamentul lui Crin Antonescu a apărut ca inexplicabil. Inexplicabil prin prisma judecăţilor comune care ţin cont doar de valoarea practică a deciziilor. Renunţând benevol la tot, Antonescu comite un act de sinucidere politică. Doar dacă nu...

Dacă nu continuăm  să privim comportamentul politic ca pe unica expresie a lăcomiei, aroganţei şi indiferenţei faţă de principii. Stau deci şi mă întreb dacă nu cumva Crin Antonescu a ales deliberat să iasă dintr-un sistem în care nu se mai simte confortabil, pe care-l percepe ca fiind opus tuturor principiilor şi aspiraţiilor care ar trebui să anime un adevărat om politic şi nu un oportunist sau profitor. Dacă Crin Antonescu a fost şi este de bună credinţă în discursul său anti-sistem? Dacă el speră sincer să deschidă o altă perspectivă, prin sacrificiul său personal? Este – în frazeologia ultimelor zile - ceva care mă pune pe gânduri în acest sens: replica sa calmă şi politicoasă la virulenta etichetă pe care i-a aplicat-o un specialist în domeniu – Ion Iliescu. „Este o lichea” – a spus acesta, pe tonul cu care-i calificase pe „Prostănac” şi pe „Cârlan”. La care Antonescu nu a recurs la clasica trimitere la originile politice, ci i-a acordat circumstanţele atenuante ale „influenţei  anturajului”.

Este lucrul care mă face să cred că Antonescu se pregăteşte pentru o luptă care depăşeşte obiectivele imediate, una de cursă lungă, care doreşte să provoace o schimbare autentică în modul în care electoratul va percepe politica şi pe politicieni.   

 

 

Publicat: 3 Iunie, 2013 - 12:58
Punctul pe Y. Negocieri dure în familia Şova
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
După ce ne-a ameţit cu declaraţii contradictorii de nu mai ştia nici Ponta ce să creadă, micul ministru al marilor proiecte, Dan Şova, şi-a şters sudoarea de pe frunte şi ne-a anunţat că a obţinut o victorie definitivă şi irevocabila: am scăpat de Bechtel! După ce ne-au chinuit aproape zece ani cu autostrăzile lor care costau tot mai mult, pe măsură ce ce scurtau, americanii ne-au zis pa şi pusi! Nu pe gratis: o despărţire de acest soi costă. Ca un divorţ! Doar vreo 37 de milioane de euro mai trebuie să le plătim ca să nu mai facă nimic, să-şi ia calabalâcul şi să-i fericească pe alţii cu contractele lor.

37 de milioane. Ieftin sau scump? Asta n-avem de unde s-o ştim, cel puţin atâta timp cât clauzele contractului continuă să rămână secretizate. Până atunci rămânem cu întrebarea în aer. Desigur, junele Şova e de părere că e maxim de ce se putea obţine. Şi, deşi n-am participat la negocieri, ne imaginăm că s-a bătut ca un leu ca să smulgă din ghearele americanilor condiţii cât mai favorabile. Deşi avea în faţă o forţă în materie juridică: pe maestra Ana Diculescu Şova, reprezentantul legal al celor de la Bechtel. Pentru necunoscători, amănuntul că respectiva doamnă este mama ministrului ar putea să nu aibă nici o relevanţă. În orice familie mai sunt aspecte în care fiii nu sunt de acord cu părinţii şi se luptă pentru punctele lor de vedere. De ce ar fi altfel în familia Şova?

Lăsând gluma la o parte: nu vreau să insinuez nici un moment că Dan Şova nu a făcut tot ceea ce a ţinut de el ca să obţină un rezultat cât mai bun – deşi cineva ar putea spune că la miliardul-jumate care s-a scurs în buzunarele americanilor, 30 de milioane sunt un mizilic. Nu vreau să insinuez, deasemenea, că doamna Şova – mama ar fi făcut concesii care să afecteze interesele americane. Vreau doar să spun că toată povestea asta, privită cu ochiul liber, miroase a conflict de interese. Un conflict care ar fi trebuit să-i sară în ochi chiar premierului când l-a numit pe amicul şi partenerul său Dan într-o astfel de funcţie, în care contractul Bechtel era reperul cel mai vizibil. Şi sunt profund nedumerit de faptul că aproape nimănui nu i-a sărit în ochi acest amănunt!

Dincolo de asta, probabil că cele 37 de milioane constituie preţul corect al prostiei  în serie a guvernanţilor noştri. Iar urma scapă turma.

 

 

Publicat: 1 Iunie, 2012 - 13:00
Punctul pe Y. Pripeala nediplomatică a lui Marga
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Domnul Marga, încă proaspăt ministru de Externe, dă o probă consistentă a lipsei sale de experienţă diplomatică grăbindu-se să propună expulzarea ambasadorului sirian din România, ca semn al nemulţumirii statului nostru faţă de ceea ce se întâmplă în ţara din Orientul Mijlociu.

Gestul trădează pripeală şi servilism. Dacă a propus o astel de chestie Hollande, trebuie să ne aliniem rapid, printre primii, la această iniţiativă care, oricum, pentru noi nu înseamnă ceea ce înseamnă pentru Franţa şi pentru America.

Nu e prima dată când procedăm aşa şi o facem deliberat în contra intereselor noastre. Ne-am aliniat prompt cu Irakul, ne-am aliniat cu grăbire cu Iugoslavia şi din ambele nu am avut decât de pierdut. Singura situaţie în care ne-am comportat cu relativă demnitate este recunoaşterea Kossovo şi este meritul lui Băsescu de a fi fost ferm în direcţia bună cu această ocazie.

Ce problemă avem  noi cu Siria? În primul rând, acolo lucrurile nu sunt deloc clare. Mass media şi propaganda occidentală se focalizează asupra represiunilor şi violenţelor guvernului, trecând sub tăcere faptul că intensitatea şi agresivitatea acestor tulburări sunt date de grupările de opoziţie sprijinite copios din exterior. Regimul Assad – al cărui lider, Bashar, este incomparabil mai rezonabil decât a fost părintele său – este practic obligat să riposteze, iar modul în care se desfăşoară acest gen de conflicte este binecunoscut în analele tehnicilor de manipulare. Escalada violenţelor devine necontrolabilă, iar singurul răspuns pe care guvernul de acolo ar putea să-l dea somaţiilor occidentale ar fi să părăsească urgent puterea.

Ce interes are Occidentul în această chestiune? Oare nu este suficientă experienţa „exportului” de democraţie în Tunisia şi Egipt, ca să nu mai vorbim de Irak şi Afganistan – unde se instalează temeinic la putere forţele islamiste? De bine de rău, cu toate aspectele inacceptabile din punct de vedere al modelului vestic, actualele regimuri de Siria şi Iordania sunt, practic, ultimele redute laice în faţa ofensivei fundamentaliste care tinde să creeze un nou zid ideologic între naţiunile lumii, unul incomparabil mai radical decât cel care a împărţit mapamondul între comunişti şi necomunişti. Cât priveşte rolul şi interesele României: Siria a fost un partener tradiţional de lungă durată. Beneficiem acolo de o importantă categorie de personalităţi instruite, care şi-au făcut studiile la noi şi care au creat legături de familie solide. Aceştia se regăsesc, în special, pe zona aşezată a societăţii siriene, o societate cu un înalt grad de cultură şi educaţie occidentală, care nu este deloc partizana fundamentalismului. Prin gestul pripit al unor sancţiuni inutile riscăm să pierdem acest avantaj, fără ca să putem influenţa în vreun fel cursul evenimentelor. O atitudine mai precaută şi mai puţin pripită n-ar face decât să contribuie la credibilitatea unor acţiuni viitoare în cazul cărora am putea face uz de beneficiile unei relaţii speciale. 

 

 

Punctul pe Y
joi 02 iunie 2011 Nr: 3299
Proorocul Isărescu ne mai serveşte trei vaci slabe
de Octavian Andronic

Indiscret şi imprudent cum îl ştie o lume întreagă, cel mai important consilier al guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu, a dat drumul pe piaţa presei unei adevărate bombe: cică încă de prin 2000, guvernatorul i-ar fi spus lui Romano Prodi, pe atunci preşedinte al Comisiei Europene, că  vor urma şapte ani “buni” şi apoi alţi şapte “răi.”

Prima întrebare pe care şi-o poate pune un trăitor la vreme de criză este următoarea: de ce abia acum ne spune dl Vasilescu ce-a spus dl Isărescu acum 11 ani? Apoi: abia acum i-a făcut mărturisirea? Cu ce scop? Va confirma Prodi varianta consilierului?

Punând puţin lucrurile în ordine cronologică, hai să recapitulăm: deci, în 2000, când Europei nu-i era nici rău, nici bine, Isărescu îl informează pe şeful acesteia că va avea parte de o etapă biblică, în care totul va înflori şi va prospera. Probabil că Prodi a ţinut cont de această informaţie, pentru că în 2004 a părăsit funcţia bine plătită şi văzută de la Bruxelles şi s-a întors acasă, ca să fie prim-ministru. A fost până în 2008 – fix la termenul evocat de guvernatorul nostru ca final al perioadei de miere şi lapte – când l-a lăsat pe bietul Berlusconi să ia în piept criza şi aversiunea pudicilor italieni faţă de nevinovatul joc bunga-bunga.

Ce a făcut Mugur Isărescu? A rămas consecvent pe baricadă, înfruntând şi binele şi răul. Dacă mi-aduc bine aminte, le-ar fi zis ceva lui Boc şi lui Băsescu, dar aceştia nu l-au ascultat, convinşi că criza va ocoli gentil România. Că s-au înşelat, nu este vina guvernatorului. Atent la meandrele concretului, acesta a observat scăderea cantităţii şi calităţii crâmpoşiei de la Drăgăşani, având astfel cea mai bună confirmare a temerilor sale…

Să revenim însă la indiscreţia Vasilescului: ce vrea să ne spună cu dezvăluirea sa? Părerea mea este că ne-a avertizat, într-un mod elegant, că ieşirea din recesiune nu este totuna cu ieşirea din criză, că la anul nu se va ivi soarele bunăstării pe uliţa noastră şi că, practic, mai avem de aşteptat încă trei ani ca să se împlinească pilda Vechiului Testament. Aşadar, nu vă faceţi iluzii, băieţi, nu vă suflecaţi mânecile ca să culegeţi “roadele” guvernării, pentru că părul cu mălăieţe va mai avea cel puţin trei sezoane proaste în care va trebui să vă mulţumiţi cu pădureţele din livada devastată de hoţi, a statului.

Ce va fi după aceea? Aşteptăm următoarea confesiune la urechea consilierului…    

 

 

Punctul pe Y
joi 03 iunie 2010 Nr: 3048
Vlădescu: un ministru mincinos!
de Octavian Andronic

Puteam să vă mai minţim vreo şase luni – zice cu dezarmantă sinceritate ministrul de Finanţe – şi să vă spunem că va fi bine. Dar nu va fi – concluzionează el, inducând implicit ideea că actualele măsuri de austeritate care au ridicat deja ţara în capul Guvernului nu vor fi suficiente şi că urmează altele, până la - vorba lui Şeitan – tăieri de lefuri de 50-70%!

Declaraţii asemănătoare făcea, zilele trecute, şi ministrul Berceanu, care se referea la „minciunile prin omisiune”. Nu poţi să nu te întrebi ce a generat această criză de sinceritate printre membrii unui guvern care de când e în funcţie nu face altceva decât să se străduiască în a da populaţiei speranţe deşarte şi încredere într-un viitor destul de întunecos.

N-avem de unde să ştim dacă pe respectivii miniştri i-a luat pur şi simplu gura pe dinainte sau este un demers programat, efectuat la comanda unor specialişti în marketing politic. Oricum ar fi, devine limpede faptul că acest guvern ne-a minţit şi ne minte în continuare – lucru pur şi simplu de neadmis într-o democraţie autentică. Şi ne mint fără teama că vor fi penalizaţi.

Să revenim însă la mincinosul „nr. 1” al Guvernului: Sebastian Vlădescu. Este un ministru cu experienţă – a mai îndeplinit această funcţie în timpul Guvernului Tăriceanu, reprezentând PNL. A fost remaniat în urma unor neînţelegeri avute cu premierul de atunci. A revenit la afaceri, păstrând legăturile cu puterea prin funcţiile de reprezentant în diverse consilii de administraţie sau comisii de privatizare. Nu s-a remarcat prin absolut nimic, în primul său exerciţiu ministerial, decât printr-o agreabilă bonomie şi prin faima de cuceritor de inimi slabe, având la activ o spectaculoasă „deturnare” a nevestei propriului său fin. Cum a intrat în vederile „selecţionerului unic” Boc, rămâne un mister. Dar, după eşecul înregistrat prin numirea unui inginer la cârma Finanţelor (Pogea) oricine putea să pară mai bun. Cu precizarea că în ograda proprie pedeliştii n-au reuşit să găsească un candidat valabil, fiind nevoiţi să culeagă un candidat tocmai de la cei mai înverşunaţi inamici. Dar liberalii începeau să aibă tradiţie în a fi abandonaţi la greu de propriii membri (o mai făcuse şi Cătălin Predoiu, fostul şi actualul ministru al Justiţiei), aşa încât „transferul” lui Vlădescu n-a mai mirat pe nimeni. Încă de la început Boc a indus ideea că în postul-cheie al ofensivei anticriză se instalează un veritabil vrăjitor, capabil să dea cu ea de pământ. Vlădescu şi-a început mandatul cu câteva mişcări de cadre spectaculoase: a adus, pe post de consilieri, un comic vestit al mai multor ecrane şi un cântăreţ! Aceştia urmau să dea un suflu nou ministerului, prin impunerea unei alte imagini decât cea tradiţională. Şi au reuşit să aducă instituţia pe prima pagină a tabloidelor. Nu ştim prea bine ce a făcut Vlădescu până acum, în afara declaraţiilor contradictorii, date cu aerul acela sfătos şi atotcunoscător care te poate face să crezi că el ştie ceva ce nu ştii tu. Cert este însă că nimic palpabil nu s-a întâmplat: economia a continuat să se împleticească, aparatul de stat a rămas intact, iar criza şi-a înfipt bine colţii în nivelul de trai al populaţiei. Singurul lucru notabil care a venit dinspre Vlădescu a fost lipsa sa de îngrijorare în legătură cu o posibilă remaniere. N-au decât – a putut el să spună – aproape fericit să se întoarcă la traiul său de epicurian iubitor de femei frumoase şi maşini rapide (din care deţine veritabile colecţii).
Ce ne rămâne? Nimic altceva decât să aflăm de la Vlădescu şi alte adevăruri dureroase, că de minţit nu mai are de ce să ne mintă.

 

 

Punctul pe Y
marţi 02 iunie 2009 Nr: 2775
Zodia Paparudei
de Octavian Andronic

După 50 de ani de comunism şi 20 de capitalism, agricultura românească se află în zodia Paparudei. Adică la discreţia cerului şi a fenomenelor meteorologice. La fel ca şi în urmă cu 2000 de ani, dacă plouă avem recolte bogate, iar dacă e secetă, ne paşte foamea... La fel ca şi în urmă cu 2000 de ani, guvernanţii de azi privesc cerul cu îngrijorare şi se roagă ca Dumnezeu să ne înţeleagă problemele şi să ne trimită ploile salvatoare. Uneori Dumnezeu îi ascultă, şi ploile care nu se mai termină se transformă în inundaţii. Când gluma se îngroaşă, autorităţile locale recurg la soluţii istorice şi trimit paparudele să descânte.

Este, probabil, nota de originalitate pe care noi o adăugăm unei Uniuni Europene care a renunţat de mult să se mai lase la voia întâmplării. România, ţară care – vorba ministrului Sârbu - ar putea hrăni 80 de milioane de locuitori, dă din colţ în colţ în fiecare an, pentru doar 20. De ce?

Simplu: pentru că nu avem irigaţii. Sau avem puţine. Sau costă prea mult. Sau…

Ceauşescu s-a îngrijit de treaba asta şi a lansat un program amplu. N-au mai rămas din el decât ţevile de aluminiu furate de ţărani de pe câmp şi folosite pe post de grinzi la magaziile din gospodărie. Sau îngropate pur şi simplu pe undeva în aşteptarea creşterii preţului la D.C.A. Dintr-o suprafaţă de aproape un milion de hectare irigate s-a ales praful. N-au mai rămas decât tranşeele canalelor. “Pariul cu agricultura” lansat de Petre Roman a fost câştigat de agricultură. De agricultura primitivă făcută ca pe timpul dacilor. Cu sapa şi cu vaca înhămată la plug. Asta, în timp ce Ministerul Agriculturii este cel mai încărcat cu funcţionari dintre toate ministerele ţării. Şi unde miniştrii se schimbă lăsându-şi moştenire scheme pline cu pipiţe şi traficanţi de caltaboşi.

Agricultura României este aruncată ferm în Zodia Paparudei. De unde n-o vor scoate nici iscusiţii europarlamentari pe care ne pregătim să-i trimitem, pe bani grei, la Bruxelles şi Strasbourg…

 

 

Punctul pe Y
luni 02 iunie 2008 Nr: 2232
LAS VEGAS a devenit pentru 5 zile "capitala" turismului american
de Octavian Andronic

Corespondenţă din Las Vegas ( SUA) de la Octavian Andronic - Luni dimineaţa s-au deschis lucrările celei de-a 40-a ediţii a Convenţiei anuale a turismului american " POW WOW" organizată de T.I.A. ( Travel Industry Association ). 

Gazda acestei ediţii este oraşul Las Vegas, din Nevada, care a devenit, pentru 5 zile capitala turismului american. Nu mai puţin de 1000 organizaţii turistice din Statele Unite, alături de alte 1500 firme- cumpărătoare de servicii, din peste 70 de ţări întreprind un maraton de negocieri bilaterale la finele căruia se estimează că se vor semna contracte de peste 3 miliarde de dolari. Printre cei 5000 de participanţi de la această ediţie se numară şi 500 de jurnalişti din 40 de ţări, care urmăresc pulsul pieţei mondiale pe care continuă să-l dea turismul american.

Las Vegas s-a instalat cu autoritate în fruntea celor mai vizitate şi mai dotate zone turistice ale lumii. Capitala jocurilor de noroc este, totodată, deţinătoarea a nu mai puţin de 70.000 camere în hoteluri, dintre care 17 se numără printre cele mai mari 20 de hoteluri din lume. MGM, cu cele 10.000 de camere ale sale deţine recordul absolut- unui om fiindu-i necesari 13 ani ca să doarma câte o noapte în fiecare cameră.În alocuţiunea sa de deschidere, rostită duminică, cu prilejul întâlnirii sale cu presa, Roger T. Dow, preşedintele TIA, şi-a exprimat speranţa că această ediţie va marca un moment de cotitură pentru turismul american, în efortul său de redresare după şocul pricinuit de atacurile teroriste din 2001.

La actuala ediţie POW WOW participă şi o delegaţie- record din România, ceea ce exprimă interesul sporit al turiştilor români faţă de potenţialul acestei uriaşe pieţe.

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 02 iunie 2007 Nr: 1965
Corespondenţă din Lisabona
de Octavian Andronic

    Miercuri, Lisabona a fost pur şi simplu sufocată de gunoaie, de maşini şi de lumea forfotind, bezmetică, în toate direcţiile. Era efectul grevei generale naţionale care a paralizat salubritatea, transportul în comun, activitatea din serviciile de urgenţă, reduse la maxim. Şcolile au fost închise, spre bucuria elevilor. Greva a fost menită să semnalizeze guvernului nemulţumirea faţă de intenţia de a se genaraliza limita de vârstă pentru pensionare la 65 de ani. Cele mai acute critici au venit din partea funcţionarilor publici cărora li se anula privilegiul pensionării după 30 de ani în slujba Guvernului. Deşi se confruntă cu o rată a şomajului de 7,8% - una dintre cele mai înalte, din comunitatea europeană – Portugalia duce lipsă de mână de lucru, fiind nevoită să apeleze la imigranţi, în special din Africa, dar şi din Europa de Est. Aceştia câştigă, evident, mai mult decât acasă, dar nu suficient pentru a trăi mai bine ca acasă. La unul dintre restaurantele de pe faleza din Cascais, o localitate balneară la modă, l-am întâlnit pe Bogdan, din Baia Mare. Din leafă şi din bacşişuri câştigă aproape 2.000 euro. Plăteşte chirie doar 200 de euro, locuind la patron, dar susţine că banii ăştia nu i-ar ajunge ca să se stabilească şi să trăiască aici.
    Tinerii, se pare, au cele mai mari greutăţi. Au observat acest lucru şi autorităţile. Şi, grijulii, ca toate autorităţile din toată lumea, au lansat un program de ‘protecţie’. Primarul Lisabonei a iniţiat o acţiune prin care tinerii până în 30 de ani erau ajutaţi să-şi cumpere o locuinţă în oraş, media de vârstă din zona metropolitană fiind foarte ridicată. Un fel del ANL portughez. Numai că nu demult, ziarele au descoperit un caz de corupţie flagrant, în care era implicat însuşi primarul democrat al Capitalei. Tinerii ‘ajutaţi’ să-şi cumpere casa erau doar de faţadă, acestea ajungând în posesia apropiaţilor primarului. S-a declanşat o anchetă, iar primarul a fost nevoit să demisioneze, urmând să fie trimis în judecată. Vor avea loc, în iunie, alegeri locale anticipate şi urbea e în fierbere, mai mulţi reprezentanţi de frunte ai partidelor bătându-se pentru locul vacant. Nimic nou sub soarele democraţiei. Corupţia nu este doar apanajul noilor membri ai Comunităţii, ea se mişcă foarte bine şi la cei mai vechi. Ca şi prin alte părţi, şi în Portugalia câştigă teren nostalgia după timpurile lui Salazar, dictatorul răsturnat în 1974, dar de al cărui nume se leagă multe dintre obiectivele publice importante care fac din Lisabona o capitală modernă, în continuă expansiune. Orice asemănare… 

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 03 iunie 2006 Nr: 1751
'Înălţarea' lui Copos
de Octavian Andronic

După un an şi jumătate cât s-a aflat în funcţia de vicepremier, George Copos a constatat că nu şi-a putut îndeplini mandatul în crearea unui mediu de afaceri mai prietenos faţă de întreprinzătorii mici şi mijlocii. 'S-a umplut paharul' - a declarat el când şi-a anunţat decizia, referindu-se la faptul că în elaborarea noului Cod Fiscal nu s-a ţinut cont de propunerile sale. Expresia ar putea fi interpretată şi în alt fel, şi probabil că nu puţini sunt tentaţi să o facă: pe parcursul mandatului, omul de afaceri Copos şi-a atins nu puţine dintre obiectivele sale (a mai cumpărat nişte hoteluri, a mai încheiat nişte contracte, a mai deschis nişte uşi) şi poate să se debaraseze de obligaţiile executive. Lucrurile probabil că nu stau chiar aşa. Nimeni nu pleacă voios dintr-o astfel de funcţie, în care se bucură de numeroase privilegii şi oportunităţi, dar mai ales de un statut social. Una e să fii Georgică Copos, patronul Rapidului şi alta e să fii dl viceprimministru George Copos. Patronul rapidist a ajuns în această funcţie aproape fără voia sa, promovat de prietenul său Dan Voiculescu, care probabil că l-a supraevaluat, neluând în calcul limitele umane şi intelectuale ale acestuia. Şi adevărul este că nu a fost cel mai potrivit reprezentant al intereselor politice conservatoare. Neavând cui să-şi cedeze afacerile a fost nevoit să îmbine plăcutul cu utilul, şi de aici au rezultat şi unele neplăceri, nu mărunte. Chiar dacă avusese loc înainte de înscăunarea sa, tranzacţia cel puţin dubioasă pe care a încheiat-o cu Loteria Naţională şi ancheta declanşată s-au răsfrânt şi asupra partidului Conservator. Modul în care a reacţionat Copos nu a fost nici inteligent şi nici convingător şi sunt tentat să cred că el a fost împins, cu delicateţe, dar cu tenacitate, spre un astfel de gest. Pretextul a fost şi el unul bun - punând din nou în evidenţă diferenţele de concepţie dintre conservatori şi aliaţii lor - aşa încât demisia a picat exact la ţanc. De aici înainte Copos se va mulţumi cu calitatea de simplu membru de partid. Va rămâne probabil în Parlament - măcar de dragul unei imunităţi care nu-i este folositoare. În rest, se va putea dedica total Rapidului şi 'Anei', zonele de acţiune în care s-a dovedit a avea fler şi a fi capabil de decizii corecte. Pentru conservatori, va fi deasemenea un bun prilej să se mai cureţe la imagine şi să promoveze personaje noi, asupra cărora nu planează suspiciuni sau îndoieli. George Copos s-a 'înălţat' din Guvern la momentul potrivit, pentru el şi ai săi.

 

 

Punctul pe Y
joi 02 iunie 2005 Nr: 1588
De ce n-o să intrăm în UE - ne spune preşedintele!
de Octavian Andronic

Când nu cuvântează personal, preşedintele Băsescu îşi pune vorbele în gura devotatei sale consiliere Adriana Săftoiu, a cărei voce capătă, straniu, inflexiuni băsesciene. Urmărind-o pe micul ecran am avut chiar sentimentul că din imaginea sa îngrijorat-bosunflată răzbate ''his master's voice'', spunând răspicat, să audă toată naţia: ''Dacă atunci când organele statului vor încerca să se atingă de marea corupţie, împotriva lor se vor ridica partidele, mijloacele media şi comunitatea de afaceri, zădărnicind şi intimidând acţiunile instituţiilor legale ale statului, cu certitudine integrarea în UE va rămâne doar un deziderat şi nu o realitate''. Nu insist asupra faptului că, în mod surprinzător, pentru maniera sa de a da replica, personal, fiecărei probleme majore a actualităţii, de data asta preşedintele s-a mărginit de a-şi slobozi la rampă purtătoarea de cuvânt, deşi gestul mi se pare plin de semnificaţii.Insist doar asupra diversiunii pe care o operează preşedintele cu această luare de poziţie: acuzând imixtiunile partidelor, presei şi a comunităţii de afaceri în actul de justiţie, preşedintele aruncă cu nonşalanţă în ograda acestora responsabilitatea unui eventual eşec al integrării. Pentru că dl Băsescu confundă, în mod intenţionat, reproşurile şi acuzele pe care cei desemnaţi le aduc modului defectuos şi incert în care Parchetul General operează în cazuri cel puţin delicate. Nimeni, dar absolut nimeni n-a clamat nevinovăţia lui Patriciu, sau a lui Iacobov, cu atât mai pentru a lui Iskandarani, băgând pumnul în gura Parchetului şi încercând să-i facă scăpaţi pe cei trei. Referinţele au fost făcute exclusiv la adresa lipsei de seriozitate în alcătuirea dosarelor (la Iskandarani procurorii au venit cu copii xerox de prin dosarele vechi), la adresa confuziilor grosolane între reglementările legale şi practica de piaţă (lui Iacobov nu i-au găsit altceva decât că a făcut o afacere proastă cu un alt privat) sau la aceea a unei extrem de transparente comenzi politice în tratamentul aplicat lui Patriciu, pe care-l doreau legat cu orice preţ. Dacă vom avea probleme cu intrarea în Uniunea Europeană, dl Băsescu va trebui să privească cu un ochi mai atent modul rudimentar de lucru care se perpetuează la Parchet, preferinţa pentru metodele de anchetă în care sunt ignorate drepturile fundamentale ale celor cercetaţi şi, nu în ultimul rând, o deloc m ascată slugărnicie faţă de Putere. I-ar fi suficient preşedintelui să realizeze aceste lucruri comparând cele două cazuri: cum se lucrează ''dosarul Flota'', de când e dânsul la Cotroceni, şi cum se lucrează ''dosarul Petromidia'', de când l-a nominalizat pe adversatul său Patriciu drept candidat la o anchetă foarte severă.

 

 

Punctul pe Y
joi 03 iunie 2004 Nr: 1273
Cine pierde, cine câştigă...
de Octavian Andronic

Este absurd să ne închipuim că, de pildă, toţi cei 24 de candidaţi înscrişi în cursa pentru fotoliul de primar general al Capitalei, ar nutri în străfundul sufletului lor, speranţa să câştige. Alegerile nu sunt, totuşi, o loterie, în care fiecare să aibă procentul său de şansă. Există în mod necesar, favoriţi, între care se va da bătălia finală. Cu trei zile înainte de cel de-al patrulea exerciţiu al alegerilor locale cursa se duce în doi: Băsescu şi Geoană. Vor merge, "şold la şold" în turul 2, unde ordinea din primul s-ar putea să nu mai fie aceeaşi. Cel mai mult de pierdut ar avea Băsescu, cel care şi-a făcut o campanie moderată, mizând pe notorietatea dobândită în cursul luptelor de gherilă cu consiliul general social-democrat. Cel mai mult de câştigat ar avea Geoană, cel aruncat în apa rece a competiţiei locale în ideea de a se întrema pentru viitoare confruntări mai dure. Dacă va pierde, se va întoarce la Externe, să-şi termine mandatul, dar va intra mai greu în viitoarele competiţii, pe motiv de perdant... Ce înseamnă aceste alegeri pentru ceilalţi? Pentru Mitică Dragomir, prilejul de a se da în stambă pe toate canalele şi de a mai cuceri alte simpatii la galerie, unde domină categoric concurenţa. În ordinea procentului de sondaje, pe locul 4 ar veni Monica Tatoiu, care-şi înscrie titlul de prim candidat-femeie la o asemenea demnitate publică. Din păcate, suportul mediatic al PUR-ului nu-i este suficient pentru a convinge, chiar dacă sunt evidente calităţile de manager pe care le deţine în mod indubitabil. Pentru generalul Mircea Chelaru, un procent de 4-5% în sufragiile electoratului din Capitală ar însemna o renaştere a PUNR-ului, căzut victimă a dezechilibrului intervenit în relaţia sa cu UDMR. Pentru Mugur Ciuvică, 1 sau 2 procente ar însemna enorm, certificând demersul aproape disperat al Alianţei profesorului Constantinescu. La fel şi pentru Mircea Baciu, cel prin care URR doreşte să obţină confirmarea existenţei sale. Pentru Victor Ciorbea, ceva voturi ar însemna o reînviere a nobilelor idealuri ţărăniste întinate de exerciţiul puterii, în timp ce pentru analistul Cornel Codiţă e un test aproape personal: în ce măsură cuvântul scris şi opinia au ecou în electorat? Restul sunt figuranţi absoluţi, rezultatul de la urne neavând alt rol decât să-i îngroape definitiv în anonimatul din care au căutat să scape cu această ocazie.

 

 

Punctul pe Y
marţi 03 iunie 2003 Nr: 958
Dezechilibrul puterilor în stat
de Octavian Andronic

Poate că niciodată până acum, în ultimii 13 ani, nu s-a manifestat un atât de puternic dezechilibru al puterilor în stat.  Şi când vorbesc despre puteri, mă refer la cele patru, tradiţionale: executivă, legislativă, judecătorească şi prezidenţială.  Pe cea de-a cincea o las la o parte pentru că, de regulă, ea reprezintă doar o figură de stil, nefiind înzestrată cu atributele funcţionale ale unei veritabile puteri constituţionale - e vorba despre presă, bineînţeles. Acest dezechilibru vine, paradoxal, pe fondul unei aparenţe care desemnează puterea executivă ca fiind cea care cumulează cel mai mare procent de putere din total.  Imaginea Executivului este aceea a unei instituţii care face şi drege totul, neomiţând nimic şi nelipsind de nicăieri, de la cadourile pentru copii, de 1 iunie, până la păcălelile pentru maturi, de la 1 aprilie.  În fruntea Executivului, premierul Adrian Năstase oferă imaginea personalităţii politice care ştie tot, se pricepe la tot şi nu-i scapă nimic din ceea ce ar trebui să fie în preocupările sale - uneori şi ceva pe deasupra.  Executivul şi premierul sunt, prin forţa lucrurilor, cele mai mediatizate instituţii - pozitiv sau negativ - de care se leagă cursul existenţei noastre, punând în umbră importanţa şi semnificaţia altor două puteri - cea legislativă şi cea judecătorească.  Dacă despre Executiv se crede în general că acolo se face şi se desface totul, despre Parlament părerile sunt mult mai puţin favorabile.  Domină sentimentul că acesta este o moară de vorbe, incapabilă să dea, în timp util, instrumentele de care are nevoie Guvernul ca să funcţioneze normal, acesta fiind nevoit, nu odată, să i se substituie prin popularele ordonanţe de urgenţă.  Cât despre puterea judecătorească, aceasta se bucură de cea mai proastă reputaţie şi de cel mai puţin respect din partea opiniei publice, fiind considerată - nu întodeauna pe nedrept - drept un instrument al celorlalte puteri, dacă nu o 'tarabă' de sine stătătoare. Situaţia puterii prezidenţiale rămâne cea mai complexă.  Dacă din punct de vedere constituţional preşedinţia se bucură de puţine instrumente în exercitarea puterii, influenţa sa reală le depăşeşte adesea pe celelalte trei.  Acest lucru se datorează modului în care preşedintele Iliescu a abordat acest ultim mandat al său: decontractat, revizuindu-şi, surprinzător, o serie de tabu-uri ideologice, direct şi deschis în abordarea unor subiecte delicate, eliberat de stressul electoral al unui nou mandat.  Această libertate de mişcare se cuantifică într-un coeficient de autoritate şi de încredere publică aproape fără precedent.  La un an şi ceva de la teoretica sa ieşire din prima scenă politică, Iliescu o domină cu autoritate, nefiind nevoit să facă uz de alte argumente decât propriile sale opinii şi convingeri.  Este o lecţie politică de la care mulţi aspiranţi la fotoliile puterii au ceva de învăţat, dacă doresc acest lucru şi dacă nu consideră deja epuizată întreaga bibliografie...

 

 

Punctul pe Y
luni 03 iunie 2002 Nr: 641
Morală cu dublă tracţiune
de Octavian Andronic

Există o indicibilă şi deloc secretă satisfacţie a presei de a prinde câte un fir, şi de a nu-i mai da drumul. Nu contează cât de real e acel fir, cât de argumentată acuza care derivă dintr-o atare informaţie. Ea se transformă, pe zi ce trece, într-o etichetă pe care nimeni nu mai reuşeşte - sau nu-şi mai dă oboseala - să o şteargă. Sau să o corecteze. Nu-mi permit să mă erijez în judecător al nici unui personaj public, în chestiuni care ţin de argumente sau de probe. Poate să-mi placă sau nu un anumit politician, pot să explic chiar şi de ce, pot să emit judecăţi de valoare care vor avea întotdeauna o anumită încărcătură de subiectivism. Pot să spun despre el că e slab. Că nu se ridică la înălţimea misiei sale publice. Dar dacă spun că e hoţ, trebuie să am argumente clare, dovezi. Altfel, cu ceea ce cuprinde Codul Penal, fără adăugări sau iniţiative, pot să plătesc această eroare. Când, însă, politicianul care este gratulat cu calificativul de "hoţ", tace, nu se revoltă, zâmbeşte şi zice: "Hai măi băieţi, lăsaţi-o cu exagerările!" - ceva nu e în regulă. Cu cât politicianul tace mai mult şi acceptă acest tratament, cu atât prezumţia de vinovăţie devine mai mare, mai palpabilă. Mi-e greu să cred că politicianul român poate înghiţi, fără să-i pese, de la presa românească, ceea ce nu e dispus să înghită de la presa străină. Mi-e greu să accept, ideea că între noi ne putem face hoţi, mincinoşi, incapabili, dar e obligatoriu să ne sară ţandăra când o face unul din afară. Morala publică este, trebuie să fie una pentru toţi. Nu ne putem permite o morală cu dublă tracţiune: una de "faţă" şi alta de "spate".

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 02 iunie 2001 Nr: 332
Ruperea pisicii ALRO
de Octavian Andronic

Odiseea privatizării marilor întreprinderi industriale româneşti pare să fi intrat într-o etapă nouă pe care o marchează "momentul ALRO". Alături de SIDEX, combinatul de aluminiu de la Slatina poate fi considerat una dintre perlele care împodobesc ruginita coroană a economiei româneşti. Este un combinat modern - şi modernizat pe seama propriei producţiei - reprezintă un domeniu care are cerere pe piaţă şi a fost pândit de multe priviri lacome care şi l-ar fi dorit în patrimoniu privat. Dar nu oricum - ci cu cât mai multe aranjamente şi cu cât mai puţini bani. Povestea sa era cât să ajungă la final dacă nu s-ar fi ciocnit, dur şi brusc, mai multe interese, în spatele cărora stăteau persoane cu funcţii importante prin actualul Executiv. După câteva săptămâni bune de hărţuieli în care părţile au scos la bătaie detalii secrete din recuzita adversarilor, capacitând de o parte şi de alta organe de presă şi grupuri de presiune afiliate, iată că nodul gardian al chestiunii este desfăcut de premier prin clasica lovitură de sabie: nu-l mai vindem! Dacă e atât de bun, de profitabil, care e rostul să-l dăm pe câteva zeci de milioane (de dolari) când se ştie că el valorează sute? Premierul a avut un curaj nebun: prin aceasta şi i-a ridicat în cap pe toţi cei de pe margine care sperau să se înfrupte cu o ciozvârtă din cadavrul ALRO, ca să nu mai vorbim despre cei care sperau, uzând de tot felul de tertipuri (ca Balli, care-a scos, precum Agamiţă Dandanache, din buzunar o scrisorică cu schepsis) să intre în posesia preţiosului trofeu. Privatizarea cu tot dinadinsul a provocat până acum suficiente pagube economiei. Dacă liderii politici ar fi avut şi altădată tăria să zică NU acolo unde era evident că acesta e cuvântul (n-am să evoc decât ROMTELECOM), am fi astăzi, poate, mai puţin stresaţi de ofensiva buimacă a preţurilor şi de politica de monopol a celor pe care i-am înzestrat, pe puţin, cu mai tot ce aveam de Doamne-Ajută.

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 03 iunie 2000 Nr: 24
Cetăţeanul turmentat
de Octavian Andronic

Pentru telespectatorul neavizat, spectacolul oferit de disputa trilaterală dintre Chiriţă, Băsescu şi Pădure poate să apară ca un model de combativitate electorală, cu certe beneficii pentru clarificarea celor nehotărâţi. Pentru că Băsescu se dovedeşte necruţător faţă de Chiriţă, căruia-i reproşează faptul că a făcut parte din Consiliul de Administraţie al CEC, care a dat undă verde utilizării "umbrelei" instituţiei în promovarea intereselor F.N.I.-ului. Chiriţă, la rândul lui, îi reproşează lui Băsescu că n-a fost în stare sa facă nici măcar un kilometru de autostradă şi că a iniţiat o taxă abuzivă din care automobiliştii bucureşteni n-au, practic, nici un fel de câştig, drumurile Capitalei rămănând la fel de proaste. Pădure se ridică hotărât împotriva corupţiei şi a dezordinii, ţintind cu degetul acuzator instituţiile care nu reuşesc să ofere cetăţeanului minima protecţie materială şi fizică - recte ministerele de Finanţe şi al Justiţiei. Băsescu îl atacă pe Pădure pe motiv că a folosit tricolorul de primar pentru a-şi promova interesele comerciale lansând cacealmaua numită GEPA, prăbuşită în faliment şi tărând cu ea economiile celor care au crezut în patron. Pădure îl acuză pe Chiriţă că n-a fost în stare să facă nici din sectorul pe care l-a păstorit o oază de curăţenie şi de cinste - şi atunci cum ar putea să reuşească acest lucru la nivelul Capitalei? Bălăcăreala finală, comentată în două reprize - la PRO TV şi ANTENA 1 - ne-a dezvăluit noi faţete ale implicării celor trei în fel de fel de afaceri dubioase având ca numitor comun ... gestiunea ţării! Pentru că cei trei combatanţi reprezintă partidele aflate la guvernare: PNŢCD, PNL şi PD. Pentru că în guvernul care a închis ochii la participarea CEC-ului în F.N.I. se află si dl Băsescu. Pentru că responsabili de dezordinea financiară şi socială sunt miniştrii liberali ai finanţelor şi internelor. Pentru că, pentru că ... De pe margine, îşi râde în barbă şi punctează cu şmecherie, candidatul căruia cei trei îi fac, implicit, campanie electorală: Sorin Oprescu. Eşantion local, campania pentru Capitală îmi apare ca un model reprezentativ pentru ceea ce se întâmplă în întreaga ţară: o campanie electorală desfăşurată sub semnul degringoladei şi al confuziei, în care nu se mai ştie cine împotriva cui luptă şi cine cu cine e aliat. Buimac, Cetăţeanul turmentat de promisiuni şi demagogie, se întreabă ca-n Caragiale: eu cu cine (naiba) mai votez?

 

 

Punctul pe Y
luni 05 iunie 1995 Nr:
DREAPTA ŞI DREPTUL LUI TĂRACILĂ
de Octavian Andronic

O întâmplare destul de confuză din Călăraşi, de unde este de baştină, i-a adus senatorului (pe atunci) Tărăcilă renumele de puncheur. Nu ştim - şi nici nu mai interesează - câtă realitate şi câtă înfloritură a fost în întâmplarea aceea de la Sfântul loan şi dacă prefectul a meritat acea presupusă corecţie. Mult mai important mi se pare faptul că în noua sa calitate de ministru de Interne, dl Tărăcilă dovedeşte că ştie şi poate să lovească zdravăn şi fără menajamente atunci când este cazul. Ori la Constanţa era cazul. Poate chiar mai de mult. Dar, vorba proverbului, mai bine mai târziu. Decapitarea poliţiei judeţene de aproape întreaga sa conducere redă o speranţă: aceea că, deşi tot mai institutionalizată, mafia nu este, nu a devenit mai puternică decât statul de drept. Judeţ cu ieşire la mare şi la lumea largă, Constanţa devenise un paradis al traficanţilor de tot felul, oblăduiţi de mai marii poliţiei şi ai altor foruri. Căderea capetelor de la Poliţie ar trebui, logic, să antreneze şi altele: de la Vamă (mai ales), de la Justiţie (că e şi pe-acolo), de pe la niscai servicii mai mult sau mai puţin secrete. Omul de drept Tărăcilă a demonstrat că, deşi e avocat la bază, ştie să şi bage oamenii acolo unde le e locul. Totul e, acum, ca exemplul său să fie molipsitor. Avem dreptul la această satisfacţie, după ani de zile în care lătratul presei n-a impresionat cu nimic caravana contrabandei. E momentul.

Tag-uri Nume: 

Tag-uri Institutii: