Publicat: 8 Iunie, 2018 - 00:00

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2017. Azi: 9 - 10 iunie

De ce salută trecătorii paznicii Casei Albe? (2017) Marile iluzii (2016) Cum se fabrică un dosar de corupție?(2015) Sârbu - făcătorul de președinți (2014) Curat-murdar, Coane Adrieane! (2012) Sindromul Hagi (2011) 18% (2010) Euro-degringolada liberală (2009) Caritas-ul imobiliar (2008) Campionul înțelegerii reciproce (2007) „Pretențiile” conservatoare și luciditatea executivă (2006) Cutia Pandorei (2005) Nu chiar Waterloo, dar...(2004) Jeluitorii pădurii (2003) Dănescu...(2002) Amnistia (2001) Specialistul (2000) Tigrul albastru de hârtie(1995)

 

Publicat: 7 Iunie, 2017 - 16:58
Punctul pe Y. De ce salută trecătorii paznicii Casei Albe?
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Spuneam, în corespondența de ieri, că altele sunt subiectele care au prioritate în actualitatea americană. În nici un caz vizita președintelui Iohannis care, deocamdată, nu este pomenită decât într-un comunicat al biroului de presă al Casei Albe.

Principala temă a dezbaterilor de presă este debutul audierilor fostului director FBI, Comey, în legătură cu suspiciunile de relații “nepotrivite” între echipa lui Trump și oficiali ruși. Deja se invocă un precedent celebru, unii comentatori apreciind că Watergate pălește pe lângă TRUMP-RUSSIA. Un sondaj de opinie confirmă neîncrederea publicului în dezmințirile hotărâte ale președintelui, 60% dintre cei intervievați apreciind că demiterea fostului director al FBI a fost în interesul lui Trump și doar 20% mergând pe interesul național. Partida anti-Trump, ale cărei rânduri se întăresc cu membri ai partidului republican, este hotărâtă să tragă de firul înțelegerilor oculte care ar fi generat atacuri cibernetice furibunde împotriva lui Hillary Clinton în campanie, până la un eventual impeachement al impetuosului președinte. Care a contraatacat în chiar ziua începerii audierilor, numind un nou director la FBI în persoana lui Christopher Wrath, un personaj din sistem care se bucură de încredere și care are un CV impecabil. Interviul difuzat duminică în care Putin a negat hotărât orice amestec oficial al rușilor, dând vina pentru eventualele revelații pe seama unor hackeri “independenși” care nu pot fi controlați, nu pare să-i fi fost de prea mare ajutor președintelui, care încearcă din răsputeri să controleze agenda dezbaterilor publice prin introducerea de noi piste. Una dintre acestea este ‘filiera qatareză”, micul, dar bogatul stat din Golf fiind acuzat de vecinii săi islamici că ar susține financiar cu sume exorbitante mișcările teroriste din zonă, la a căror presiune Trump nu a reușit să răspundă convingător din cauza că în Qatar staționează circa 11.000 de militari americani. O altă temă aruncată de Trump în ring este ideea construirii zidului de la granița cu Mexicul din panouri solare, făcându-l astfel profitabil. Legislativul nu se grăbește însă să aprobe sumele necesare demarării proiectului.

Deși nu mă aflu în “alaiul prezidențial” românesc, printre cei ”acreditați” să dea vești în țară despre succesul vizitei, am avut șansa să-l întâlnesc pe președintele Trump înaintea celorlalți: la o intersecție din preajma Casei Albe, în coloana oficială! Ședea pe scaunul de lângă șoferul mașinii blindate, purta ochelari de soare și am avut chiar impresia că mi-a făcut un semn amical de salut cu mâna – mie sau altora… Ceea ce nu mi s-a părut și este demn de atenție, este faptul că trecând, în mai multe rânduri pe lângă Casa Alba am fost salutat politicos, ca între vecini, la noi, la țară, de paznicii de la Secret Service plasați din loc în loc. N-am putut să nu mă întreb dacă așa ceva mi s-a mai întâmplat vreodată pe la noi, unde, Slavă Domnului, nu ducem lipsă de paznici și bodyguarzi în ale căror atribuții de serviciu nu intră și politețea.

De la International POW WOW, ale cărui lucrări se încheie astăzi la Convention Center, vin vești bune pentru industria turistică americană. Contractele deja încheiate pentru anul viitor se apropie de cifra de 4 miliarde dolari și semnalul cel mai important îl dau țările “emergente” care promit să ducă anul viitor în State mai mulți turiști decât până acum. Pe lângă Europa, care asigură jumătate din acest trafic, se înscriu pe locuri fruntașe China, Brazilia, ba chiar și blamata Rusie, ai cărei cetățeni nu se simt responsabili de neînțelegerile dintre liderii lor.

 

 

Publicat: 8 Iunie, 2016 - 13:08
Punctul pe Y. Marile iluzii
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
De vreo două decenii încoace fotbalul românesc nu prea mai contează în arena internaţională. Un campionat intern şchiop, populat cu echipe care stau să se desfiinţeze de pe o zi pe alta pentru că nici banii negri nu mai sunt ce-au fost odată, în care triumfă chiorul din ţara orbilor. Ce mai reuşesc impresarii să vândă sunt jucători de mâna a doua sau a treia care îmbătrânesc pe băncile de rezerve ale unor echipe cu ceva pretenţii sau joacă la echipe din campionate exotice.

Odată la doi ani fotbalul nostru pare să se dezmeticească alimentând speranţe deşarte fără nici o legătură cu realitatea. După vreo opt ani în care am ratat calificările pentru europene şi mondiale, ne-a pus Dumnezeu mâna în cap şi, în cea mai slabă grupă a preliminariilor, am avut norocul – chior – să ne calificăm în ultimul moment. Şansa ne-a zâmbit şi am fost traşi la sorţi să inaugurăm Campionatul European cu echipa gazdă. Înclin să cred – în virtutea unei tradiţii – că vom reuşi un egal, dar aceasta va fi performanţa maximă pe care ne-o putem permite. Cred, de asemenea, că nu vom reuşi să facem faţă nici elveţienilor (a căror naţională e plină de est-europenii naturalizaţi) şi nici Albaniei, cea prezentă pentru prima dată într-o astfel de competiţie. Mi-ar plăcea să greşesc cu aceste pronosticuri, dar nu văd de loc cum echipa de strânsură a lui Tata Puiu (şi el depăşit de noile realităţi din fotbal) ar putea să facă mai mult. Mi-e greu să înţeleg şi ce anume poate să alimenteze speranţele pe care şi le pun fanii în această improvizaţie de echipă. Cred că în fotbal se petrece acelaşi fenomen care guvernează politica românească: cât de neprofesioniste şi de ineficiente ar fi guvernele care se succed, pe atât de insistenţi sunt suporterii lor în a spera, la fiecare rundă de alegeri, că se vor trezi şi vor mânca jeratic spre binele naţiei. Împingând comparaţia la limită, am impresia că ne prezentăm la startul europenelor cu o echipă de… tehnocraţi, adunată de Tata Puiu de pe la felurite cluburi de mâna a patra, care de-abia acum înţeleg cât e de complex jocul în care sunt angrenaţi aproape fără voia lor.

Ştiu, este dur să accepţi ideea că după succesele de prin anii 90, obţinute de o generaţie de excepţie, nu mai însemnăm nimic în sportul-rege, dar aceasta e realitatea. Şi nimic nu o poate schimba. Iar noi, cei care ne agăţăm mereu de ideea şansei suntem victime colaterale.   

 

 

Publicat: 9 Iunie, 2015 - 13:17
Punctul pe Y. Cum se fabrică un dosar de corupţie?
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Doar cei şapte membri liberalo-democraţi din Comisia Juridică au votat în favoarea cererii DNA de urmărire a lui Victor Ponta pentru fapte de corupţie. Ceilalţi 27 nu au fost convinşi (dacă ăsta era rostul) de miile de pagini din tomurile depuse de procurori la Camera Deputaţilor şi au votat împotrivă. Nimeni nu se îndoieşte – nici măcar madam Gorghiu, cea atât de excitată de situaţia din care i se pare că ar putea trage nişte foloase – că votul plenului va diferi. Dacă va diferi, atunci va da semnalul succesului moţiunii de cenzură. Dar, deocamdată, nimeni nu merge cu gândul şi speranţele atât de departe.

Eu aş vrea să mă opresc puţin asupra „şoricelului” pe care l-a fătat „muntele” DNA. Cine are curiozitatea să răsfoiască dosarele cazului va fi impresionat de volumul senzaţional al operaţiunilor de scormonire în biografia publică a premierului. Procurorii au fost nevoiţi să meargă în urmă cu aproape zece ani pentru a da peste nişte facturi despre care susţin că ar fi fost eliberate mai târziu şi fără a avea girul unei comisii de evaluare. Mai exact, Şova a considerat că serviciile – reale sau imaginare – ale prietenului său valorează atât. Şi l-a plătit. Din banii lui. E drept, că sursa o reprezentau nişte bani publici pe care acesta îi obţinuse prin servicii juridice acordate unei entităţi de stat. Cum procedau majoritatea cabinetelor de avocatură care aveau acces la clienţi cu bugete mari. Nu e doar cazul lui Şova, ci şi al Alinei Gorghiu (cu care se confrunta la bară), ba chiar al viitorului premier Predoiu, cu deosebirea că acesta, în calitate de ministru al Justiţiei, încasa bani pentru inestimabila sa contribuţie la scrierea noului Cod Penal, cazul său fiind unul clasic de corupţie. Revin: tot ce au reuşit să găsească procurorii în cotrobăirea prin zece ani de viaţă ai premierului au fost aceste facturi, pe care nici nu le-ar fi găsit fără turnătoria unor membri ai cabinetului lui Şova, strânşi cu uşa pentru cine ştie ce motive.

Cum să vii, însă, tu, instituţie serioasă, ca DNA, cu un astfel de rezultat în faţa decidenţilor (a)politici? Probabil că dna Kovesi le-a dat cu dosarele în cap, mai ales că se aflau în culpa de a investiga un caz ce n-avea legătură cu corupţia. Era unul de resortul poliţiei economice (dacă acesta mai există). Şi atunci o idee le-a străluminat creierele: stai aşa! Dar, peste zece ani, nu Ponta era cel care întorcea serviciile, făcându-l pe Şova ministru? Ba da. Şi probabil că în zelul lor investigator, tinerii procurori cărora li s-a dat pe cap beleaua asta, au reconstituit din imaginaţie secvenţa corupţiei: Victore (ar fi spus Şova), uite aici să ai şi tu nişte bani pentru benzină la curse. Dar fii atent: când o să fi numit prim-ministru (am eu premoniţia asta!) mă pui şi pe mine, pe la Marile Proiecte (e drept, nu există, dar o să-l inventezi tu) sau pe la Transporturi, şi suntem chit! Şi, uite-aşa, printr-un hocus-pocus Ponta putea fi acum acuzat de corupţie, iar DNA îşi făcea datoria faţă de consilierii săi din umbră (între care unii i-au acordat şi cetăţenia, după cum se zvoneşte...)

Aveţi acum tabloul complet al modului în care se „fabrică” un dosar de corupţie de către o instituţie profund apolitică. Amin!    

 

 

Publicat: 10 Iunie, 2014 - 11:02
Punctul pe Y. Sârbu - făcătorul de preşedinţi
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Mai deunăzi, Ponta a făcut o dezvăluire la un post de televiziune prietenos. Spune că a vorbit cu Adrian Sârbu (cel care a dat „liber” apariţiei în gândul.info – care-i aparţine – a articolului referitor la intercepţia DNA făcută din cabinetul primului-ministru a convorbirilor lui Duicu) şi că acesta l-a atenţionat asupra faptului că el i-a „făcut” pe toţi preşedinţii de până acum şi că, dacă vrea, îl face şi pe el. Demn, Ponta a răspuns că ar prefera ca Sârbu să-şi plătească taxele...

Apar aici două constante ale activităţii lui Sârbu: influenţa pe care i-a plăcut să creadă că o are asupra politicii şi politica de plată a taxelor şi a obligaţiilor firmelor sale către stat.

O să încep această succintă analiză cu cea de-a doua.

Adrian Sârbu şi-a început cariera de om de afaceri cu infinite dificultăţi. După ce Roman l-a dat afară din funcţia de secretar de stat în urma unui conflict cu presa („Tineretul Liber” a dezvăluit o discuţie fără perdea avută cu demnitarul din Palatul Victoria), fostul operator de la Sahia a utilizat nişte echipamente primite ca donaţie pentru a pune pe roate un post de radio. A beneficiat de suportul (deloc dezinteresat) al lui Ion Ţiriac şi a unui alt om de afaceri (Puiu Niţescu, pe nume) cu ai căror bani a lansat PRO FM şi Agenţia Mediafax. Pe măsură ce lucrurile au început să funcţioneze s-a extins, realizând primul post de televiziune profesional (PRO TV) şi câteva publicaţii (între care favoritul său a fost Ziarul Financiar). Pe tot acest parcurs, Sârbu s-a călăuzit de deviza (destul de răspândită la acea vreme) că taxele şi impozitele se plătesc cât mai târziu posibil şi doar dacă nu mai ai încotro. Politica sa fiscală s-a dovedit de succes, mai ales că prin intermediul grupului media avea posibilitatea să influenţeze bunăvoinţa factorilor de decizie din domeniu. A avut astfel şansa de a beneficia de lichidităţi cu care şi-a dezvoltat afacerile, putând să renunţe, pe rând, la asociaţii săi şi luând-o pe cont propriu, a reuşit să construiască cel mai puternic grup media româneasc, intrând într-o combinaţie de forţă cu un mare concern mondial – CME. A demonstrat excepţionale calităţi manageriale (între care un rol important a jucat... lipsa de scrupule) devenind unul dintre cei mai importanţi manageri români din cadrul multinaţionalelor.

Prima chestiune este cea referitoare la „facerea şi desfacerea” de preşedinţi. Aici Sârbu exagerează, cu bună ştiinţă. Practic, el n-a făcut nici un preşedinte. Iliescu era deja făcut când el a început să-şi manifeste influenţa. Constantinescu a primit un sprijin în campania sa din 1996, dar valul schimbării pornise, cu sau fără aportul lui Sârbu. Ce a încercat cu adevărat a fost să facă din Geoană un vector de influenţă. L-a luat ca naş, la căsătoria cu Janine şi i-a ridicat mingi pe parcurs. Din păcate n-a reuşit să-l facă şi preşedinte, sarcina aceasta asumându-şi-o, pe fondul distanţării sale de afacerile interne, Sorin Ovidiu Vântu, cu rezultatul cunoscut. Cu Băsescu, relaţiile sale au fost pe muchie de cuţit, marinarul neavând încredere în bunele sale oficii. Stagiul de manager la Londra şi Praga l-a rupt în mare măsură de realităţile politice din ţară, la revenirea sa găsind un peisaj mai puţin familiar şi mulţi oameni noi, necunoscători ai back-ground-ului său. Actuala sa poziţie este una din care pârghiile media care ar putea face un preşedinte sunt mult mai reduse, lipsindu-i (deocamdată) vectorul principal - televiziunea. Iar mărturisirea lui Ponta avertizează asupra reluării unor mai vechi obiceiuri, legate de obligaţiile faţă de stat... În timp ce soarta de prezidenţiabil a premierului pare să depindă acum doar de el însuşi...  

 

 

Publicat: 10 Iunie, 2012 - 23:30
Punctul pe Y. Curat-murdar, Coane Adriene!
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Estimările exit poll-urilor și rezultatele provizorii indică nu atât o victorie masivă a USL, cât o dezagregare efectivă a PDL-ului.

Pe fundalul acesta, declarațiile lui Adriean Videanu, care acuză o "campanie murdară" ce ar fi cauza dezastrului partidului său, apare ca cel puțin comică, sau ca o pastișă nereușită a celebrului avertisment referitor la un furt masiv pe care-l reclama, preventiv, tocmai viitorul câștigător, cel care este, inca presedinte. Campanie murdară? Da. Dar de ambele părți. Nimeni nu a mers cu mâinile curate spre cabinele de vot, toată lumea a sperat că va putea trage foloase de pe urma altor argumente decît cele legate strict de încrederera alegătorilor. Dar nu acesta este motivul pentru care unii au câștigat și alții au pierdut.

Motivul este unul mult mai concret: românii - scuze că folosesc acest generic dus în derizoriu - s-au săturat de o guvernare discreționară, exclusivistă și mincinoasă. În cei aproape opt ani de când partidul domnului Băsescu s-a aflat -cu unele pauze - la putere, populația a suportat toată gama de excese și de aroganțe din recuzita tragicomediei politice. Alegerile locale sunt, probabil, doar semnalul a ceea ce va urma în toamnă, iar faptul că un număr important de edili capabili, aparținând PDL, și-au pierdut mandatele pe valul acesta de antipatie totală reprezintă tradiționalele pierderi colaterale. De altfel, procentele drastice cu care adversarii reprezentaților fostei guvernări au obținut acest succes - comparabil poate doar cu ceea ce se întâmpla prin anii 90-92 - indică momentul detonării imploziei ce amenință Partidul Democrat Liberal, care după ce a renunțat în campanie la insemnele tradiționale, este pe cale să-și piardă chiar indentitatea.

 

 

Punctul pe Y
joi 09 iunie 2011 Nr: 3303
Sindromul "Hagi"
de Octavian Andronic

Lucescu-Junior a făcut un gest surprinzător: după ce a câştigat meciul ultimei speranţe, cu Bosnia, contrar tuturor aşteptărilor, şi-a dat demisia de la Naţională în favoarea unui aranjament lucrativ la Rapidul lui Copos. Mutare inspirată - probabil chiar de tatăl său, care a înţeles mai bine decât el că această naţională chiar nu are nici o şansă, atâta timp cât se bazează pe simulacrul fotbalistic care este campionatul intern, o umbră a celor care altădată generau finale ale Cupei Campionilor.

Nu are rost, însă, să teoretizăm pe această temă. Ca şi statul, fotbalul are nevoie de o reformă drastică, iar prima condiţie este să se debaraseze de sinistra gaşcă de “finanţatori” şi patroni care l-au adus în halul în care este. Probabil că prima condiţie a unui reviriment real este ca oameni precum Mircea Sandu, Mitică Dragomir, Gigi Becali, George Copos, Cristi Borcea, Jean Păduraru, Mititelu, Iancu, să dispară cumva din peisaj şi să lase locul celor hotărâţi şi capabili să schimbe faţa acestui sport pornind de la bază. 

Revin la chestiunea Naţionalei: plecarea lui Lucescu a deschis portiţa oportunităţilor pentru o seamă de veleitari rămaşi fără aranjamente. Straniu şi greu de înţeles, unul dintre primii care au alergat la Federaţie cu mâna în sus strigând “Eu, eu, eu!” este Hagi, cel abia ieşit din aventura turcească în care vreme de vreo nouă luni a suportat cele mai mari umilinţe din întreaga sa carieră, fiind tăvălit de presă, ironizat de adversari şi umilit de patroni, amânând nefericit un final previzibil şi lipsit de onoare. De ce l-au luat cei de la Galata - care ştiau câte parale face ca antrenor? Probabil că au sperat într-o minune, ceva legat de magia numelui. De ce s-a dus Hagi? Probabil că din aceleaşi motive pentru care vrea acum, din nou, la o Naţională de la care a mai plecat cu coada între picioare. Ce spera să facă acum? Mai puţin ca oricând - cu “materia primă” ce i-a mai rămas. Sub conducerea sa, România va parcurge până la capăt drumul lipsei de valoare şi al cufundării în hăurile clasamenelor internaţionale. Şansele unei calificări mai pot apare doar în visele lui Gică, sunt sigur că nu şi în ale lui Mircea Sandu care, şmechereşte, îşi pregăteşte o ieşire din acest clinci cu motivaţia: am făcut tot ce-am putut. 

Dacă nici Gică n-a reuşit!

Un psihanalist ar putea face un interesant studiu de caz: de ce un om împlinit profesional, datorită marelui său talent practic, îşi erodează sistematic prestigiul prin experienţele riscante ale practicării unei meserii pentru care nu au nici talent şi nici cultura necesare! Întreaga existenţă din afara terenului a lui Gică este compusă din eşecuri spectaculoase şi din mostre evidente de inadecvare. Marele fotbalist nu reuşeşte să fie nici măcar un mic antrenor. Bilanţul său este zero! În ciuda acestei evidenţe insistă până la a-şi pierde toată agoniseala de stimă şi preţuire dobândită în teren. E greu de explicat un astfel de sindrom care poate rămâne în istorie purtându-i numele.

 

 

Punctul pe Y
miercuri 09 iunie 2010 Nr: 3053
18%
de Octavian Andronic

E un soi de medie, dacă vreţi, între cei 25% care se taie din leafa bugetarilor şi cei 15% din pensii. Că exact acesta este procentul la care se situează azi în sondaje PDL-ul – este doar o simplă întâmplare. Deloc întâmplător este reculul, de la cei vreo 42% la care ajunsese la un moment dat partidul lui Traian Băsescu, atunci când electoratul mai avea naivitatea să creadă că unii politicieni sunt mai buni decât alţii, la ceea ce s-ar putea numi „nucleul dur” al partidului. Unul dintre veteranii democraţi îmi împărtăşea recent convingerea că sub acest procent partidul nu mai poate să scadă şi că, oricum, dacă se face o comparaţie cu momentul constituirii Alianţei DA se va vedea că oamenii lui Băsescu au plecat de la 11%!

O degradare asemănătoare a cunoscut şi PSD-ul, numai că partidul lui Iliescu ajunsese la recordul negativ de 13% în vremea lui Geoană, când se afla în opoziţie.

PDL-ul este la putere. Cu intermitenţe, din 2004. De la începutul acestui an practic guvernează singur, nici maghiarii şi nici independenţii nepunându-i probleme în luarea deciziilor. Ce se va întâmpla cu popularitatea partidului după intrarea în vigoare a recentelor măsuri anticriză, cu doar doi ani înaintea viitoarelor alegeri generale?

Nimeni nu se aşteaptă la minuni – dacă drept o minune ar putea fi interpretată şi trecerea de această ultimă moţiune de cenzură. În interior, la vârf, se crede că dacă măsura tăierilor salariale şi de pensii nu va întârzia, se vor câştiga puncte în bătălia cu efectele crizei. Iar dacă după verificarea celor 800.000 de dosare de handicap se vor economisi cel puţin jumătate din banii care se irosesc acum, suma ar putea constitui baza unei relansări în sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii. Totul depinde acum de evoluţia generală a crizei. Pentru că problema cea mai spinoasă pare a fi fost rezolvată: atitudinea populaţiei. Deja, în rândul acesteia pare să se fi instalat resemnarea mioritică şi sindromul „se putea mai rău”. Muşchii sindicatelor s-au atrofiat de traiul bun al liderilor, iar Opoziţia politică visează cai verzi pe pereţi – de genul lui Antonescu: dacă cineva (cine?) – i-ar da lui pe mână guvernarea, ar face minuni! Ponta, mai tânăr şi mai modest nu-şi propune obiective atât de categorice.

Mai rămâne o chestiune în suspensie: capul lui Boc şi remanierea. După toate semnele, micul premier n-a acumulat încă toată încărcătura negativă care să facă din debarasarea de el o soluţie. Remaniere va fi, dar abia prin August, când lumea va fi mai relaxată şi când debarcarea lui Videanu şi Blaga ar mai linişti spiritele şi apetitul „reformatorilor” care vor acces cu orice preţ la masa banilor publici.      

 

 

Punctul pe Y
miercuri 10 iunie 2009 Nr: 2781
Euro-degringolada liberală
de Octavian Andronic

Se părea că după debarcarea lui Tăriceanu, liberalii o apucaseră pe o pantă de recuperare a popularităţii şi încrederii pierdute în vârtejul incoerenţei şi lăcomiei guvernării de unii singuri. Crin Antonescu s-a lansat chiar într-o campanie agresivă ce are în obiectiv calificarea în turul 2 al prezidenţialelor din toamnă, în dauna lui Geoană. Critica acidă a guvernării actuale atingea atât obiectivul erodării încrederii lui Băsescu, cât şi pe acela al discreditării „colaboraţionistului” Geoană, susţinătorul din umbră a liberalilor, în ultima fază a guvernării, şi aliat cu tot cu bagaje al inamicului istoric.

Liberalii şi-au pus mari speranţe în scrutinul pentru Parlamentul European. Le-a dat curaj, în primul rând, scorul neaşteptat de la legislative, unde au obţinut cel mai mare procent din istoria partidului. Se părea că fenomenul erodării la guvernare i-a ocolit pe Tăriceanu&Co care au ieşit cu mai mult decât instraseră. Iată, însă, că inerţia electorală are un ciclu ceva mai lung decât credeam noi. În primul rând pentru că efectele crizei nu s-au făcut simţite decât teoretic la momentul alegerilor, iar dezvăluirile incendiare despre jaful şi risipa liberală nu avuseseră timp să aibă ecoul cuvenit. Sporul liberal s-a înfruptat din zestrea partidelor – surori extrase din FSN-ul istoric şi din poziţiile lăsate libere de eşecul peremist – probabil fenomenul cel mai spectaculos al uninominalului de tristă amintire.

Şi, iată acum, bomba: în loc de 20 – 22%, cât estimaseră cu optimism sfătuitorii din umbră ai partidului, liberalii s-au trezit cu mai puţin de jumătate din cât au adunat membrii Coaliţiei, individual. Şi în loc de vreo 10 locuri, în hemiciclul de la Strasbourg şi Bruxelles, doar 5! Este de înţeles dezamăgirea lui Crin Antonescu, care îşi începe mandatul cu un eşec care poate da apă la moară răspopiţilor de la Congres, şi în special lui Tăriceanu, cel tras pe linie moartă cu atâta râvnă, făcându-se uitate beneficiile la care făcuse părtaş partidul cât timp s-a aflat, discreţionar, în capul mesei. Dintr-o asemenea poziţie, perspectiva prezidenţialelor se schimbă aproape radical şi va fi necesară o cu totul altă strategie decât cea abordată, dacă PNL-ul nu doreşte să ajungă pe tobogan. Iar pentru asta, doar artileria îndreptată împotriva lui Băsescu nu este deloc suficientă.

Dacă liberalii sunt perdanţii în termeni absoluţi, câştigători în termeni relativi sunt peremiştii lui Vadim. Aproape îngropat, după uninominal, liderul renaşte, practic, din propria sa cenuşă şi din scandalul Becali. Intuiţia de a şi-l alătura pe acesta în campania europarlamentară a dat roade neaşteptate. Şi ce tribună mai potrivită pentru tribun decât cea de la Strasbourg (sau Bruxelles) pentru a clama nevoia de naţionalism într-o Europă excedată de o imigraţie tot mai colorată! Succesul europarlamentar nu trebuie, însă, pus într-o relaţie directă cu revenirea pe scena internă. În afara Parlamentului, PRM va trece cu dificultate cei patru ani până la noul scrutin. Ani în care diminuarea efectelor crizei va tăia şi din alimentarea cu resentimente a unui electorat radicalizat de nevoi şi de sărăcie…

 

 

Punctul pe Y
joi 12 iunie 2008 Nr: 2233
Caritasul imobiliar
de Octavian Andronic

Călătorind câteva zile peste ocean, am putut – într-un fel – să iau pulsul crizei imobiliare din State. Dacă se poate simţi ceva, atunci acest lucru este valabil pentru cei care stau în faţa televizorului, pe al cărui ecran reclamele pentru achiziţionarea de imobile sună de-a dreptul implorator.

S-ar părea că nimic nu este mai simplu decât să-ţi cumperi acum o casă în America. Preţurile – la nivelul mediu şi mai de jos – desfid orice concurenţă: poţi lua cu 100.000 de dolari apartamente care la Bucureşti te-ar costa de 3-4 ori mai mult. Aici, a lovit criza: în segmentul mediu şi minim. 
Mulţi americani au cedat tentaţiei de a avea propria lor casă, încurajaţi de o publicitate enormă şi de oferte în cascadă. Peste tot, de-a lungul şi de-a latul Americii s-au construit zone rezidenţiale. Proiectele au mizat pe o piaţă în continuă expansiune. Mulţi au văzut în imobiliar sectorul ideal de plasament al economiilor: cumperi azi o casă pe care o vinzi mâine cu de două ori preţul! Aceştia au fost cei mai loviţi. Criza a aruncat în aer sectorul. Băncile s-au trezit cu un portofoliu imens pe care nu-l mai vrea nimeni. Preţurile s-au prăbuşit. Un amic pe care l-am întâlnit în avion, la întoarcere, plecat de vreo 25 de ani, mi-a sintetizat situaţia: eu am cumpărat în urmă cu vreo 3 - 4 ani o casă cu 500.000 de dolari. Am vândut-o anul trecut, la ţanc, cu 900.000. Acum banca mi-o oferă cu 400.000!

Nu s-ar putea spune, însă, că fenomenul e vizibil. Ba din contră. La Las Vegas, unde am poposit de-a lungul călătoriei, ai senzaţia că nimănui nu-i pasă că ţara trece printr-o criză. Valuri-valuri de turişti poposesc în capitala divertismentului cu un singur gând: să joace! Şi, eventual să câştige. Dar, mai ales, în cele câteva zile în care se află acolo, să se bucure de soare, de luminile oraşului, de spectacolele care se ţin lanţ şi de tot ceea ce oferă un oraş a cărui faimă şi forţă economică s-au construit pe o iluzie. Las Vegas de azi nu mai este cel al lui Bugsy Siegel. Locul mafiei a fost luat de marile corporaţii. Acestea nu simt criza. În Vegas se construieşte într-un ritm dement: cu  hoteluri-cazino de câte 3.000 (până la 10.000!) de camere apar parcă peste noapte. Azi Vegas-ul are 70.000 de camere de hotel. În 3-4 ani vor mai apărea încă 40.000, cel puţin 15 noi hoteluri aflându-se în construcţie. Nimănui nu pare să-i pese de criza imobiliară.

Întors la Bucureşti, aflu cam care mai este bursa apartamentelor. E în creştere. America e departe. Dar unda de şoc va ajunge şi pe aici. Şi cine mai ştie în cine va lovi. Căci nu este altceva decât un nou Caritas. Unul imobiliar...

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 09 iunie 2007 Nr: 1971
Campionul înţelegerii reciproce!
de Octavian Andronic

Zău că merită să-l vezi şi să-l auzi pe preşedintele Traian Băsesu vorbind despre discriminare la conferinţa OSCE de la Bucureşti. Până şi tema conferinţei pare a fi fost fixată special pentru preşedintele nostru: combaterea discriminării şi promovarea respectului şi înţelegerii reciproce!
Ba chiar am impresia că cine a stabilit această temă, a făcut-o cu intenţie polemică, bătându-ne în mod fin obrazul. Cert este că speech-ul dlui Băsescu n-a mai avut elocvenţa şi claritatea pe care o au spusele sale când e vorba de popor. Dar nici de roşit n-a roşit autorul celebrei de-acum expresii ‘ţigancă împuţită’. 
Traian Băsescu este în serie neagră. Incidentul cu reporteriţa de televiziune i-a stricat, practic, bucuria victoriei la referendum. Amploarea pe care a luat-o întâmplarea – care altfel ar fi putut fi catalogată ca una banală – îi erodează aplombul. La Timişoara, o manifestare anti-discriminare, care trebuie să aibă loc pe stadionul în care se afla preşedintele a fost anulată în mod misterios. Nu acelaşi lucru a fost posibil cu reuniunea OSCE. De data aceasta preşedintele reales a fost nevoit să înghită găluşca şi, pe deasupra, să mai şi mimeze că i-a plăcut.
Nu încape nici o îndoială că, în ciuda declaraţiilor oficiale, Traian Băsescu nu este un campion al combaterii discriminării. Şi cu atât mai puţin unul al promovării respectului şi înţelegerii reciproce. De când a preluat funcţia de preşedinte, aproape tot ceea ce a făcut stă sub semnul ignorării sau respingerii acestor principii. Dacă i-ar pune cineva microfoane prin maşină sau pe la Palat, cu siguranţă că ar putea auzi multe lucruri pe care nu le aude în prestaţia de fiecare zi. Sunt, de pildă, curios, cum l-o fi numit pe Marko Bela, după ce acesta a dat ordin pe unitate să se voteze suspendarea. Sau cum îl alintă în cercul apropiaţilor pe cel care nu demult conducea cel mai bun guvern din istorie. Cum îl numeşte pe dl Iliescu, faţă de care părea să mai aibă puţin respect, am aflat-o chiar dintr-un interviu la televiziune.
În declaraţia sa din deschiderea reuniunii OSCE, Traian Băsescu declara că România poate da lecţii unora dintre vecinii săi în materie de toleranţă şi de refuz al discriminării. Ceea ce este adevărat. Nu cred însă că acelaşi lucru este valabil şi pentru clasa politică din care dl Băsescu face parte şi pe care o reprezintă la cel mai înalt nivel…

 

 

Punctul pe Y
vineri 09 iunie 2006 Nr: 1752
“Pretentiile” conservatoare si luciditatea executiva
de Octavian Andronic

Actuala putere a mostenit de la PSD nu doar structura guvernamentala - pe care, in graba de a aplica cota unica de impozitare, n-a mai avut timp sa o modifice - ci si conceptia asupra responsabilitatilor ce revin functiei de vicepremier.Aceasta a fost inventata de Adrian Nastase, in momentul in care a avut nevoie sa-l scoata pe Talpes din structura prezidentiala, lichidand opozitia care se manifesta acolo si sa atenueze diferendele aparute in relatia cu Dan Ioan Popescu, atotputernicul ministru al Economiei. Celor doi li s-au atribuit responsabilitati difuze pe care n-au apucat niciodata sa le exercite, dat fiind controlul aproape absolut pe care-l exercita premierul. Desi a primit o jumatate de guvern in coordonare, DIP si-a vazut, practic, de treaba lui, in timp ce Talpes a para-zitat Executivul pana la finalul mandatului, sarcinile incre-dintate lui fiind, teoretic, cele legate de integrarea europeana.Solutia neasteptata si pripita in care s-a format guvernul condus de Tariceanu, la presiunile presedintelui Basescu, l-a obligat pe noul premier sa ofere cate o compensatie partenerilor care au ajutat Alianta sa realizeze majoritatea parlamentara: cate o functie de vicepremier, alaturi de cea atribuita democratilor. Cam la fel ca vicepresedintii SUA, noii vicepremieri au avut mai degraba un rol formal, zonele de actiune fiind restranse. Copos s-a ocupat, cum a putut, de IMM-uri, Bela isi vede de problemele maghiarilor din Romania, iar Pogea se bate cu sindicalistii. Criza declansata de demisia lui Copos si propunerea lui Voiculescu de catre conservatori are cauze limpezi: prin demersul lui Voiculescu, partenerii de coa-litie vor sa arate ca nu se mai multumesc cu figuratia facuta pana acum. Bela s-a alaturat aproape imediat solicitarilor de reimpartire a atributiilor vicepremierilor, Pogea putand deveni la randul sau un beneficiar. Premierul, daca va reusi sa judece la rece “pretentiile” conservatoare, va constata ca acestea il vor ajuta sa controleze mai bine situatia de ansamblu de-robandu-l, totodata, de o serie din prea multele responsabilitati pe care si le-a asumat si care fac din el un paratraznet pentru toate nemultumirile si neimplinirile. Impartind raspunderile, Tariceanu ar putea sa intareasca resorturile Coalitiei si sa faca Guvernul sa functioneze mai bine si mai eficient. Cu atat mai mult cu cat relatia sa personala cu liderul conservatorilor ar putea inlatura alte eventuale manifestari de fronda ale acestora, provenite, de regula, din sentimentul de marginalizare.Daca lucrurile vor merge in directia solicitata de parteneri, s-ar putea sa asistam la un moment de cotitura in actiunea guvernamentala si, implicit, in armonizarea masurilor necesare pentru a face din efortul de aderare la termen un succes.

 

 

Punctul pe Y
vineri 10 iunie 2005 Nr: 1595
Cutia Pandorei
de Octavian Andronic

Dacă ar mai fi avut răbdare vreo 3-4 zile - sau dacă i se lăsa acest răgaz - procurorul Dan Voinea ar fi putut să sărbătorească împlinirea a 15 ani de la mineriada din 1990 anunţând punerea sub acuzare (sau ce reprezintă ancheta la care este supus) a lui Ion Iliescu.Mineriada din 1990 este una dintre rănile deschise ale istoriei noastre recente şi nimeni până acum nu a avut curajul de a pune evenimentele sub lupa observaţiei imparţiale în afara pariurilor şi a resentimentelor politice sau de altă natură. În ciuda evidenţei, evenimentele petrecute în urmă cu 15 ani au fost privite şi receptate global dar percepute unilateral. Pentru unii a existat doar ''13 iunie'', ''14-15'' fiind doar o consecinţă colaterală. Pentru alţii, ''13'' pur şi simplu nu a existat, în memoria lor persistând doar ceea ce s-a întâmplat în 14 şi 15, după venirea minerilor în Capitală. Această investigaţie este urmarea plângerilor Asociaţiei Victimelor Mineriadei din 14-15 iunie. Continuă să lipsească însă o plângere a victimelor evenimentelor din 13 iunie şi - ca urmare - o anchetă focalizată pe ceea ce s-a întâmplat în acea zi nefastă. Astfel, ancheta desfăşurată de procurorul Dan Voinea din patru în patru ani, are această direcţionare care afectează nu doar adevărul istoric, ci şi existenţa protagoniştilor viaţei publice, activi în perioada respectivă.Există, desigur - aşa cum aprecia Marian Munteanu, unul dintre eroii nedoriţi ai evenimentelor- obligaţia morală de a lămuri lucrurile. Faptul că aceste lămuriri urmează o cale legalistă nu pare a fi deosebit de inspirat, mai ales într-un moment în care societatea românească are nevoie ca de aer de un minim consens, cu ochii la Europa, decât de o nouă ocazie de dezbinare, cu ochii la trecut.În mod nefericit, dl Voinea a deschis o veritabilă Cutie a Pandorei şi ceea ce va ieşi din ea nu este exclus să-l copleşească. Şi nu numai pe el, pentru că va fi greu - sau aproape imposibil - ca actuala putere să se delimiteze de o justiţie care urmează disciplinat sugestiile, transmise în clar sau nu, ale liderilor săi.

 

 

Punctul pe Y
miercuri 09 iunie 2004 Nr: 1278
Nu chiar un Waterloo, dar...
de Octavian Andronic

Alegerile locale de duminică n-au fost chiar un Waterloo pentru partidul de guvernământ, aşa cum lasă să se înţeleagă valul de comentarii aprinse din presă. A fost, însă, un mare semnal de alarmă şi un "stop" la intersecţia dintre triumfalism şi realism, pe marginea căruia va trebui reflectat cu atenţie.Alegerile locale au fost orchestrate cu fast în ideea că, aflat în plină ofensivă europeană, guvernul este hotărât să facă totul pentru a asigura continuitatea acestui demers. Or, acest lucru depindea, în mod direct, de asigurarea bazei logistice pe plan local. În aceeaşi idee, de concentrare a efortului, s-a mers şi pe formula supralicitării ofertei pentru cele două municipii-problemă: Bucureştiul şi Clujul. Realitatea dezvăluită de rezultatele primului tur constituie o surpriză nu doar pentru PSD, ci şi pentru beneficiarii eşecului său: alianţa PD-PNL. Nici Băsescu, nici Stolojan, nici susţinătorii lui nu s-au aşteptat la un asemenea deznodământ, pe care nu-l putea acoperi simpla operaţiune aritmetică a coaliţiei lor parţiale. Sprijinul a venit chiar de la adversar şi de la limbajul dual practicat de acesta. PSD şi-a desfăşurat campania electorală ca partid al oamenilor simpli, săraci, condus însă de baroni locali şi de oligarhi centrali. A dus până la suprasaturaţie mesajele publicitare, a căror opulenţă a avut, sistematic un efect invers. Cu cât au fost mai mari şi mai numeroase bannerele candidaţilor săi, cu atâta aceştia şi-au diminuat şansele (de pildă, Gherasim, poate cel mai bun din garnitura actuală de primari, a pierdut pe mâna prea marii, exageratei sale expuneri). În acest fel s-a ajuns chiar la o percepţie publică de genul căreia opoziţia liberalo-democratică ar fi cea care i-ar reprezenta, de fapt, pe cei defavorizaţi. O a doua cauză a eşecului o reprezintă suspiciunea generată de propensiunile totalitare a PSD şi de teama ascunsă că acesta tinde să devină partid-stat prin racolarea - prin convingere sau forţă - a tuturor celor rămaşi în afara rândurilor sale. Este o reacţie firească, pentru un popor care a trăit jumătatea de secol opresiunea acestor structuri ideologice iar constatarea - întârziată, dar nu tardivă - a lui Miron Mitrea, că vremea partidului-stat s-a dus reprezintă o tresărire de luciditate ce poate genera un alt tip de acţiune politică, dacă PSD doreşte să oprească declinul de popularitate cu care este ameninţat.

 

 

Punctul pe Y
luni 09 iunie 2003 Nr: 963
Jeluitorii pădurii
de Octavian Andronic

A devenit o obişnuinţă chiar şi pentru unii guvernanţi, să deplângă soarta pădurilor româneşti şi să înfiereze 'jaful' care lasă ţara tot mai cheală. România se numără printre ţările care beneficiază de suprafeţe împădurite la limita procentului optim - în jur de 27 la sută.  Doar în ultimul veac procentul a scăzut de la aproximativ 75 la sută, deci cu aproape jumătate.  Pierderea pădurilor a corespuns începuturilor industrializării şi capitalismului primitiv care au refuzat să accepte ideea că această resursă naturală nu se poate regenera în ritmul în care este consumată.  O bună parte din declinul pădurii se datorează şi modului în care ea a fost văzută - exclusiv ca o sursă de materie primă, şi nu ca un factor decisiv al echilibrului natural. În ultima sută de ani pădurea românească a suferit două asalturi brutale, cu consecinţe încă greu de estimat.  Primul a fost acela al Sovrom-urilor, de după război, prin care Rusia Sovietică, învingătoare, şi-a reclamat despăgubirile, fără a ţine cont de altceva decât de a lua cât mai mult lemn, de cea mai bună calitate, în cel mai scurt timp posibil. Al doilea asalt s-a înregistrat imediat după revoluţie şi după intrarea în vigoare a legii retrocedării pădurilor.  La adăpostul vidului de autoritate de după 22 decembrie, tăierea pădurilor s-a transformat într-o veritabilă haiducie, căreia pădurarii n-au avut puterea să i se opună.  Retrocedarea a dat acoperirea legală celor care au făcut din tăierea şi exportul lemnului românesc o sursă de îmbogăţire rapidă.  Haiducia s-a transformat, treptat, în afacere, iar graba suspectă cu care Legea Lupu a fost împinsă de către autorităţi a condus la crearea tabloului dezastruos, reclamat în multe luări de poziţie oficiale.  Acuzele aduse admnistratorilor pădurii statului sunt neavenite atâta timp cât jaful are loc în pădurile privatizate, guvernate de acte normative confuze şi neaplicate.  Pădurea privată continuă să nu aibe un statut clar, fiind lăsată de izbelişte la bunul plac al unor proprietari lacomi sau al unor administratori veroşi.  Atâta timp cât lucrurile vor continua să rămână la acest nivel, să nu ne mirăm că pădurea românească se îndreaptă, încet şi sigur, spre un punct de non-retur.

 

 

Punctul pe Y
marţi 11 iunie 2002 Nr: 648
Dănescu...
de Octavian Andronic

Din valul de foşti miliţieni promovaţi de noua putere în calitate de poliţişti - mă refer la cei cu "grade mari" - majoritatea n-au rezistat la proba complexă de democraţie + competenţă.  Poate că e şi normal: când stai o viaţă întreagă în poziţie de drepţi în faţa activiştilor de partid, e mai greu să-ţi iei "pe loc repaus" în faţa oricărui fel de politician.  După cariere fulgerătoare, tot felul de generali s-au întors la tihna pensiei şi la deliciul cârcotelii. George Ioan Dănescu a constituit o excepţie.  Om cu stofă de poliţist chiar şi atunci când era miliţian, el a reuşit nu doar să reziste noilor valuri, dar să se şi remarce pentru calităţile sale umane şi profesionale.  Calităţi care nu i-au adus doar satisfacţii şi recunoaştere, dar care i-au şi grăbit, într-un fel, prematurul şi durerosul sfârşit.  Pentru că, alături de virusul ucigaş al pancreatitei au săpat la temelia sănătăţii sale decepţia şi frustrarea.  A fost şeful poliţiei într-o perioadă când societatea românească se confrunta cu confuziile şi nemulţumirile timpurii, şi în care confruntările violente, de stradă, erau la ordinea zilei.  A contribuit din toate puterile la depăşirea acestei situaţii, fiind - drept mulţumire - debarcat şi uitat pe tuşă.  O întâmplare fericită - la care am fost părtaş - l-a readus în atenţie.  A fost reintegrat, mutat de la Externe la Interne şi în cele din urmă, a devenit ministru.  A trebuit să lase locul unui politician, pentru a se respecta exigenţele europene ce reclamau civil-izarea ministerului.  Schimbarea politică din 96 l-a aruncat, din nou, pe drumuri.  De data aceasta, literalmente.  Era deja poliţistul cu cel mai mare grad din istoria instituţiei, dar nu s-a mai găsit un loc pe măsura sa.  Şi atunci a fost lăsat să se descurce pentru a-şi putea ţine cei trei copii în şcoală.  A făcut-o fără a-şi călca demnitatea şi fără a se dezice de opţiuni.  Rămânând fidel acelor oameni şi acelor convingeri din care nu făcuse un secret.  Doar că, în 2000, la noua schimbare, cei de care nu se "lepădase" el, s-au lepădat ei. L-au trimis pe o linie moartă.  S-a sfârşit din viaţă, de boală şi de inimă rea.  Cei care-l au pe conştiinţă ştiu acest lucru...

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 09 iunie 2001 Nr: 338
Amnistia
de Octavian Andronic

Ideea unei amnistii la adresa persoanelor implicate în special în evenimentele din decembrie 1989 nu este nouă. Ea se pune acum, însă, într-un context nou. De câte ori a fost abordată a plecat de la premisa că într-un stat democratic, cu o justiţie democrată, nu se pot folosi metodele totalitare şi că, într-o Europă a tranziţiei de la lumea totalitară la una a respectului faţă de valorile umane, ideea de "deţinut politic" este nu doar nefirească, dar şi periculoasă pentru echilibrul general al societăţii. Dincolo de resentimentele şi de revolta pe care excesele vechiului regim le-a generat în întreaga societate, ideea proceselor din '90 a fost una profund abuzivă. În locul unor procese ale persoanelor care au comis crime sau abuzuri, au fost judecaţi participanţii la o şedinţă! În locul punerii la zid a ideologiei care a generat un sistem oprimant, au fost condamnate, în bloc, instituţii ale statului (indiferent de natura acestuia).De aceea, nu puţini au fost cei care s-au aşteptat ca după trecerea valului de emoţionalitate colectivă, cei în drept să ia o măsură care să lichideze pentru totdeauna culpele de natură politică, tocmai pentru faptul că ele puteau constitui un precedent periculos. Că Ion Iliescu n-a făcut-o, de-a lungul primelor lui două mandate, e de înţeles până la un punct. Ar fi putut să o facă, fără riscul de a fi interpretat altfel, preşedintele Constantinescu. Dar acesta nu numai că nu s-a gândit la o asemenea variantă, ci, orbit de setea de putere şi de înlăturare a concurenţilor, a redeschis cutia Pandorei, ordonând obedienţilor şefi pe care i-a pus peste Justiţie să redeschidă noi procese.Ne aflăm la 11 ani şi mai bine de la evenimente. Pe un curs ireversibil al istoriei. Este de mirare, de aceea, de ce problema unei amnistii inflamează iarăşi, mediul politic. Este de neînţeles că intoleranţa şi partizanatul mai pot să alimenteze un popor care dă toate semnele că este dornic de normalitate şi de linişte socială.

 

 

Punctul pe Y
vineri 09 iunie 2000 Nr: 29
Specialistul
de Octavian Andronic

S-a tot scris şi vorbit despre cei 15 000 de specialişti din crescătoriile Convenţiei pentru care aceasta aştepta doar semnalul alegerilor din '96 pentru a-i slobozi şi a le da pe mână economia, industria, finanţele şi tot ceea ce implica o pregătire superioară nivelului comun.

Astăzi sunt sigur că unul dintre aceşti specialişti - dacă nu cel mai specialist dintre toţi - a fost dl Camenco Petrovici, fostul preşedinte al CEC. E drept, n-avea dânsul o vârstă prea fragedă când a fost pus la treabă - ba, gurile rele zic chiar că era în prag de pensionare - dar avea o adâncă convingere: că lumea a început şi se va termina cu ţărănismul - creştin şi democrat pe deasupra. De aceea dânsul n-a pregetat nici un moment în a aşeza doctrina căreia-i era fidel la baza tuturor actelor şi acţiunilor venerabilei instituţii. Grija faţă de om - omul-ţărănist, s-a transformat într-o adevărată obsesie. Vreme de aproape patru ani n-a existat convenţie, simpozion, marş, conferinţă de presă ţărănistă pe care dl Camenco Petrovici să n-o sponsorizeze din fondurile CEC. N-a existat neam de ţărănist - nepot, fiu, fiică, noră, ginere, cuscru – pe care dl Camenco Petrovici să nu-1 ajute să-şi facă un drum în viaţă prin structurile de conducere. Ba, mai mult, sensibil la suferinţele îndurate de unii capi ţărănişti, la bolile cronice contractate, distinsul preşedinte n-a pregetat să construiască hoteluri, case de oaspeţi, cabane, pe care le-a pus la dispoziţia acestora. E drept că sub înţeleapta sa conducere CEC-ul şi-a mai pierdut din clientela tradiţională, dar ce s-a realizat a fost plasat cu multă grijă în tot felul de afaceri pe care predecesorii săi nu le-ar fî făcut (oameni încuiaţi!). Ultima performanţă cunoscută a fost aceea de a asocia instituţia cu F.N.I. şi de a da – pe barba sa, zic unii, cu acordul Finanţelor, zic alţii - cunoscutele garanţii care i-au făcut pe investitori să mărşăluiască sub drapelul dobânzilor exorbitante.

Acuma, că s-a întâmplat ce s-a întâmplat, ce vină are dl Petrovici? Dar dacă dna Vlas era un geniu şi îmbogăţea în doi-trei ani toată suflarea românească? Nu devenea dl Petrovici un erou şi partidul pe care-1 reprezintă un mântuitor de ţară? N-a fost să fie. Aşa e în afaceri. Iar cu garanţiile aplicăm „legea lui OM": om vedea.Dacă justiţia zice că a fost bun contractul, statul plăteşte. Care stat? Păi, statul pedeserist, bineînţeles.

 

 

Punctul pe Y
vineri 09 iunie 1995 Nr:
TIGRUL ALBASTRU DE HÂRTIE
de Octavian Andronic

Cât de fragilă şi de vulnerabilă este celebra forţă internaţională de supraveghere a conflictului din Bosnia a devenit evident tocmai în momentul în care aceasta a dorit să-si etaleze muşchii atrofiaţi de inacţiune şi ineficientă. Incapacitatea oamenilor politici occidentali de a înţelege ceea ce se întâmplă cu adevărat acolo, interpretarea faptelor prin prisma unor campanii mediatice simpliste sau interesate, categorisirea pripită a combatanţilor în "buni" şi "răi" au condus, sistematic, la această criză gravă în care devine necesară o forţă de asigurare a protecţiei forţei de protecţie. Şantajul bombardamentelor poziţiilor sârbe a eşuat lamentabil în momentul în care aceştia au avansat - cu dreptul pe care ţi-l dă efortul de supravieţuire - tactica scuturilor umane cu căşti albastre. Iar doborârea primului F 16 american a tras brusc perdeaua unei ferestre prin care se întrezăreşte spectrul sindromului somalez. Se poate vedea azi, mai clar ca oricând, că nu aroganţa şi erijarea în vătafi internaţionali a celor care, de fapt, au forţat izbucnirea conflictului, sunt căile care pot duce la o soluţie de pace reală şi stabilă. Redesenarea hărţilor în cabinete diplomatice, peste capul celor care trăiesc în interiorul lor, a mai adus lumii tragedii ireparabile. Există, în mod cert, riscul ca din lecţiile istoriei să nu se înveţe nimic. Purificarea Iugoslaviei de sârbi - fie că sunt ortodocşi, catolici sau musulmani - poate să devină o astfel de dureroasă lecţie clasică. 

Tag-uri Nume: 

Tag-uri Institutii: