Publicat: 6 Iulie, 2018 - 00:00
7 - 8 iulie

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2017 în LIBERTATEA, Agenda Zilei, Ziarul Personal, AZI, AMOS News. Azi: 7 - 8 iulie.

Temperatură de fierbere la DNA (2017) Așteptându-l pe Godot (2015) Statul de Drept versus Voiculescu (2014) Soluția „Costică” (2013) Prostia și diversiunea (2012) Casa Verde, ca în vestul sălbatic (2010) Prezumția de nevinovăție (2009) Lista (2008) Muniție tip „Macovei” lansată în Macedonia) Hărțuirea politică (2006) Clauza (2005) Show-urile Mihăilești și Snagov pe scena Parchetului General (2004) O strângere de mână a istoriei (2003) Coloana liberală a Infinitului (2002) Oameni noi, reflexe vechi (2001) Corespondență din Hanovra (2000) Elogiul cititorului statistic (1995)

 

Publicat: 6 Iulie, 2017 - 11:24
Punctul pe Y.
Temperatură de fierbere la DNA
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Revenirea caniculei coincide cu creșterea temperaturii la DNA. Aceasta se apropie de punctul de fierbere, dând fierbințeli cuplului Kovesi-Lazăr care, pe fondul declanșării unei evaluări delicate, este nevoit să facă față unor tentative de răzmeriță, din partea unor procurori care cred că au tăcut destul. Să trecem, ca deobicei, în revistă „telegramele” zilei.

STOP S-a deschis robinetul contestărilor interne din DNA: tot mai mulți procurori cer să fie detașați, afectați de „uzura” invocată de Lazăr, acuzând modul discreționar în care Kovesi luptă cu corupția STOP  Nu lipsesc contestările din afară: din America, Parchetul Genereal este sesizat despre ilegalități comise de favoritul Codruței, procurorul Uncheșelu STOP  Iar „colaboratori apropiați” ai Binomului, din Justiție, au parte și ei de probleme: Camelia Bogdan este acuzată că ar fi pronunțat sentința într-un dosar în care înlocuise temporar un coleg! STOP  Și o noutate din gama #rezist: demonstrație de protest în fața sediului DNA, în care mai puțini tineri, dar la fel de frumoși și curați, cer demisia celei care  tocmai a dat asigurări că nu are de gând așa ceva STOP  Se speculează intens (în lipsă de altceva) asupra unui presupus conflict intervenit între Dragnea și Tudose. Ultimul, cică, n-ar mai suporta tutela șefului Camerei Deputaților și  ar vrea să o ia pe cont propriu STOP  Puțin probabil, în realitate STOP  Dragnea este investigat de către o Agenție de știri care îi reconstituie traseele din vacanțele petrecute în Brazilia. Dacă le petrecea în Bulgaria, se mai obosea cineva să-i ia urma? STOP  Surpriză, surpriză! Cine a fost invitat la recepția de Ziua Națională a Americii? Nimeni altul decât generalul Coldea! Dovadă că ambasadorul Klemm nu-și uită colaboratorii de suflet. Ne așteptăm ca, dacă va mai fi în post la anul, să o invite și pe Codruța, dacă aceasta nu va mai fi STOP  O explicație simplă pentru vizita lui Trump la Varșovia: polonezii tocmai au semnat un contract de achiziție de rachete Patriot! Simplu, nu? Din 2%! STOP  Drepturile urșilor contra drepturilor omului! Ministerul Mediului încearcă de un an să modifice legislația  pentru a proteja populația rurală de atacurile carnivorelor mari, protejate de Uniunea Europeană mai abitir decât românii conlocuitori STOP  S-a încheiat ediția de vară a Bacalaureatului cu un rezultat surprinzător: promovabilitate de 70%! Explicația dată de minister este că elevii s-au apucat brusc de învățat. Credem mai degrabă că subiectele au fost „ușurate” ca să nu se mai blocheze funcționarea un uversităților, din lipsă de candidați STOP  Fiscul a declanșat operațiunea „Ballroom” - de control la saloanele de nunți și botezuri. Abia acum s-au prins colectorii de taxe că acolo se fac unele dintre cele mai mari evaziuni și spălări de bani!

 

 

Publicat: 8 Iulie, 2015 - 13:12
Punctul pe Y.
Aşteptându-l pe Godot...
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Din celebra piesă a lui Samuel Becket, în varianta românească persistă doar absurdul. Absurdul situaţiilor, al personajelor, al contextului.

De 30 de zile, România nu are premier. Sau îl are, dar e ascuns printr-un hotel din Turcia unde aşteaptă. Ce? Să vadă dacă se poate întoarce în ţară în siguranţă. Nu atât din cauza călcâiului – pardon: genunchiului – cât a intenţiilor procurorilor. Deşi cererea lor de reţinere (absurdă până şi din punctul de vedere al lui Băsescu) a fost respinsă de Parlament, rămâne în vigoare cercetarea sa în chestiunea facturilor de acum vreo zece ani pentru care nu ar fi muncit suficient. Tot mai plini de încredere în propriile lor puteri (mai ales de când Oprea, generalul generos a aprobat pe barba lui cererea de suplimentare a posturilor), procurorii pot să-i facă o figură neplăcută. Ce-i împiedică, la urma-urmelor? I-au interzis ei lui Ghiţă să mai participe la lucrările Parlamentului (decizie demnă de cartea recordurilor) de a trebuit să intervină Curtea Constituţională! De ce n-ar trimite un procuror şi doi poliţişti la cabinetul de la Victoria, ca să-l aducă pachet pentru audieri? Din punctul lor de vedere totul e posibil. Ba, aş spune, şi probabil, mai ales după ce Iohannis le-a interzis liberalilor să plece în concediu pentru a putea fi la datorie în caz că se pune problema votării unui nou cabinet şi a unui nou procuror? El ştie…

Nu ştiu cât de mare e aşteptarea liberalilor în general şi a lui Predoiu în special (bucălatul ăsta tot mai spera să se cocoaţe în spinarea vechilor liberali), dar cea a social-democraţilor atinge paroxismul. N-a fost suficientă surpriza pe care le-a făcut-o Ponta, fără măcar a le cere părerea, de a-l desemna pe Oprea ca înlocuitor. N-a fost suficient ca Oprea să-i lase cu ochii în soare la votarea strategiei de apărare şi a numirii şefului SIE. N–a fost suficient nici că le-a pus-o pe cap pe madam Plumb, persoană onorabilă, dar pe care nimeni nu dă doi bani în calitate de lider. Îi mai ţine în tensiune cu amânarea asta a întoarcerii, despre care nu ştie nimic precis nici măcar tata socru, probabil nu suficient de încredere pentru a i se încredinţa un astfel de secret.

Nu ştiu ce socoteli şi-a făcut Ponta mizând pe absenţa sa îndelungată. Poate a nutrit speranţa că lucrurile se vor linişti până când revine el şi reia hăţurile guvernării din mâinile lui Oprea. Poate că a vrut să vadă cum reacţionează apropiaţii săi (un astfel de experiment a mai făcut şi Năstase, când a intenţionat să demisioneze). Poate că şi-a luat răgazul de a cugeta în linişte asupra viitorului său şi asupra celor mai potrivite decizii. Cine ştie. Aşteptându-l pe Ponta/Godot, toată lumea îşi dă cu părerea. Un singur lucru apare ca aproape sigur: că nu va rata evenimentul festiv al inaugurării româno-maghiare a autostrăzii Arad-Nădlac care ne leagă, în sfârşit, de Europa prin Ungaria. Ar fi prea mult să i-o lase şi pe asta lui Oprea…  

P.S. După “închiderea” ediţiei, a venit bomba: Ponta s-a întors fără nici un preaviz. Să vedem pe cine găseşte în dulapul de la Victoria…

 

 

Publicat: 7 Iulie, 2014 - 11:12
Punctul pe Y.
"Statul de drept" v/s Voiculescu
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Cu siguranţă că Dan Voiculescu nu este un sfânt - cum nu este nici unul dintre politicienii actuali, pentru simplul motiv că politica implică compromisuri de toate felurile şi nu doar. Făcută doar de personaje integre – de genul Monicăi Macovei (?!), aceasta ar conduce la blocaje şi la (re)apariţia totalitarismului, ai cărui muguri îi putem deja decela în evoluţia „deceniului ratat”.

Dar ce se întâmplă în ultima vreme îmi aminteşte cu prisosinţă de campaniile de pe vremuri: cele în care într-un concertat „efort colectiv” albul se transforma, dintr-un condei, în negru şi personajul luat în vizor îşi putea lua adio de la existenţa sa socială. Uneori nu doar la aceasta...

Dan Voiculescu a fost, încă de la început – al „deceniului” – un ghimpe pentru noua putere instalată odată cu Traian Băsescu. Însuşi faptul că acesta n-a putut deveni efectivă decât odată cu târgul „soluţiei imorale”, când preşedintele a fost nevoit să ceară sprijinul lui Voiculescu prin intermediul lui Copos (pentru a-l ponegri de zor după ce l-a obţinut) explică obstinaţia cu care l-a transformat într-un veritabil inamic public. Apogeul l-a constituit prima suspendare a preşedintelui din 2007, orchestrată practic prin intermediul grupului media al mogulului, de unde a început şi prigoana mai mult sau mai puţin subtilă prin intermediul câtorva dintre instituţiile încă de pe atunci „verticale”. În cazul lui Voiculescu, Băsescu a aplicat „metoda Năstase”: „Băieţi, căutaţi, ceva trebuie să iasă”. Şi a ieşit, aşa cum poate să iasă în cazul aproape oricui. Principala ţintă au devenit afacerile mogulului – nici mai corecte şi nici mai incorecte decât ale majorităţii oamenilor de afaceri nevoiţi să-şi susţină politic afacerile – din care cea mai la îndemână a apărut privatizarea ICA. O privatizare făcută după tipicul tuturor privatizărilor din ţara asta, pe care DNA nu are timpul şi resursele umane să le ia la mână. Şi atunci dă cu banul. Tactica de tergiversare aplicată de Voiculescu nu este nici ea mai morală sau mai imorală decât altele. Este tactica omului încolţit care caută orice soluţie ca să scape. Dacă statul e dotat cu oameni incompetenţi sau corupţi, scapă. Dacă nu, nu. Oricum, dosarul îşi urmează cursul sinuos printre toate paragrafele prevăzute în codul penal şi va ajunge, desigur, la un capăt.

Ceea ce mi se pare profund incorect este campania dezlănţuită în ultimele zile, în care „inamicul” este atacat din toate părţile. Cel acuzat de a manipula instituţiile statului prin intermediul grupului său media este atacat prin... grupurile media controlate de prietenii preşedintelui, cu nimic mai buni decât el. Recenta acuzaţie de şantaj pentru obţinerea de publicitate este de tot râsul. Odată, pentru că toate grupurile media acţionează în acelaşi mod pentru a obţine fondurile care le permit să supravieţuiască: de la munca de convingere până la influenţarea cu mijloace mai mult sau mai puţin subtile. Procedurile sunt cunoscute de către toate departamentele de profil şi nici unul nu face excepţie de a le aplica. Cine-şi închipuie că Voiculescu punea mâna pe telefon şi-l şantaja pe un Nelu Iordache, de pildă (care plictisit de atâta stat la răcoare ar spune orice) face parte din aceeaşi categorie cu cei care cred că Băsescu îi cheamă la telefon pe procurori şi le spune ce dosare să instrumenteze. Bomboana pe coliva acestei veritabile terori o constituie confiscarea armei de vânătoare şi a cartuşelor deţinute de mogul cu autorizaţie în regulă. Vezi bine, se încearcă a se sugera, pentru a evita un nou episod Năstase într-un caz în care „statul de drept” s-a antrepronunţat cu prisosinţă prin doamnele Stanciu şi Kovesi. Ca să nu mai vorbim despre „apostolul” independenţei justiţiei...       

 

 

 8 Iulie, 2013 - 13:02
Punctul pe Y.
Soluţia "Costica"
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
De la şocul din 2011, când s-au introdus pentru prima dată mijloace de supraveghere mai severe, rata de promovabilitate la BAC s-a situat în jurul a jumătate dintre cei care s-au prezentat. De la 45,72% în 2011, până la 55,52% în 2013 este o diferenţă şi cea mai convenabilă concluzie ar fi că, în faţa măsurilor restrictive care anulau o bună parte din “facilităţile” de până în 2011 (fraude colective) vreo zece la sută dintre elevi s-au mai pus cu burta pe carte.

Mi-e teamă, însă, că aceasta e doar o iluzie şi că în licee atmosfera generală e aceeaşi – chiul, dezinteres, fraudare. Dacă s-a schimbat ceva în ultimii doi ani, acel lucru este abordarea fraudelor în mod “ştiinţific”. Ceea ce s-a întâmplat la Bolintineanu este sugestiv şi ne oferă o imagine a ceea ce se întâmplă, probabil, la nivelul întregii ţări. Sub presiunea părinţilor, profesorii au preluat sarcina fraudării “inteligente”, aceea pe care ochiul camerei de vederi nu o poate identifica. Abia acum îşi explică unii cum un liceu mediocru ca Bolintineanu obţinea rezultate net superioare altor instituţii cu tradiţie, deşi procesul de învăţământ de aici avea lacunele clasice. Privesc cu neîncredere raportul final privind promovabilitatea şi, dacă nu mă mir că Ilfovul are cea mai scăzută rată, am îndoieli în legătură cu procentul din Brăila şi mă întreb dacă nu cumva acolo a avut un cuvânt de spus “soluţia Costica” de la Bolintineanu.

Pentru că parchetul n-a putut fi prezent peste tot. Procurorii par să-şi fi epuizat resursele în sectorul 5, unde se joacă un biliard subtil, menit să dezlege modul în care bila roşie va lovi, eventual, bila albă numită “Vanghelie”, pentru că s-a indus ideea că stângerea de bani de la părinţii elevilor era un procedeu mult mai amplu decât apare la prima vedere. Din păcate, însă, modul neprofesionist – primitiv chiar – în care băieţii doamnei Kovesi au acţionat aici aminteşte flagrant de un alt “succes”, obţinut de băieţii domnului Morar, când au anchetat fraudele de la referendum băgând spaima în ţărani.

În concluzie: sistemul de desfăşurare a BAC-ului nu este altceva decât consecinţa modului defectuos în care se desfăşoară întregul proces de învăţământ. Iar dacă e ceva de schimbat, acest lucru trebuie făcut la bază. Nu cu camere de luat vederi, nu cu poliţişti şi procurori. Ci cu dascăli responsabili şi cu părinţi conştienţi de faptul că copiii lor au nevoie de cunoştinţele acumulate în şcoală pentru a reuşi în viaţă.

 

 

Publicat: 6 Iulie, 2012 - 14:33
Punctul pe Y.
Prostia şi diversiunea
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Tot tărăboiul din aceste zile care oferă pedeliştilor prilejul ca, în loc să aştepte cu coada între picioare derularea evenimentelor, să iasă în stradă şi să strige ca din gură de şarpe că democraţia e în pericol, are două cauze: prostia – ca să nu-i spun altfel -  internă şi diversiunea externă.

Prostia: dacă USL ar fi procedat cu discreţia şi cu eficienţa cu care a pus la punct transferul democratic de putere din Parlament şi în alte situaţii, n-ar fi fost nevoit să facă faţă avalanşei de acuze şi ameninţări izvorâte nu doar din necunoaşterea situaţiei, dar şi din abordarea lor parşivă. Destituirea Avocatului Poporului a fost o mişcare pripită şi glandulară, un fel de răzbunare prostească pentru prostia pe care a făcut-o Iancu încălcându-şi atribuţiile. Nu era o urgenţă. Aşa, ea a preluat, la pachet, resentimentele generate în tabăra adversă de demiterile preşedinţilor celor două camere. A doua prostie, capitală, a fost vehicularea de avertismente la adresa Curţii Constituţionale, în legătură cu posibilitatea revocării unora dintre membrii săi, din motive destul de justificate. De ce era nevoie de o asemenea mişcare? Cred că pe cineva l-a luat gura pe dinainte şi n-a mai avut cum s-o dea la întors. Pentru că era evident că o astfel de măsură nu se putea lua peste noapte şi că ar fi trebuit pregătită cu atenţie (nu ştiu dacă cineva mai crede că la Curte e locul dlui Zegrean – om care n-a judecat în viaţa lui un proces până să ajungă acolo, datorită carnetului de partid).

Ei bine, asta a fost greşeala capitală, pentru că dintr-o dată protestele împotriva despovărării pedeliştilor de atribuţiile publice pe care nu le mai puteau exersa, datorită jocului democratic al majorităţii, s-au calat pe ideea atacului la independenţa justiţiei. Nici pe Blaga, nici pe Anastase, dar mai ales pe Băsescu nu-i mai durea pierderea funcţiilor, ci soarta ţărişoarei lor în care vocea justiţiei era sugrumată de către călăii ajunşi la putere. Dealtfel, preşedintele îşi construieşte apărarea faţă de procedura de demitere exclusiv pe acest aspect. Culmea, el care a tăvălit justiţia prin toate noroaiele acuzelor, în special draga de Curte Constituţională, până când a reuşit să-şi numească acolo oamenii de încredere.

Diversiunea externă: tot tărăboiul pe care-l fac reprezentanţii guvernelor de dreapta din Uniunea Europeană şi unii demnitari comunitari de aceeaşi extracţie a pornit de la o manevră pe cât de primitivă, pe atât de eficientă: corespondenta portocalie a RRA s-a dus glonţ la cabinetul unui comisar european cu o întrebare directă: ce părere aveţi despre faptul că în România noua putere vrea să-i aresteze pe  membrii Curţii Constituţionale? Cum o grozăvie mai mare ca asta nu se putea imagina, răspunsurile au fost pe măsură fără să mai aştepte vreo confirmare. Ştirea era dată de un reprezentant autorizat al unei instituţii a statului! Ştafeta a fost prealuată de aparatul de propagandă al PDL-ului, în frunte cu Monica Macovei, iar cei care au continuat acţiunea au făcut-o mai nuanţat, atacând autoritarismul – chiar dacă democratic – al noii puteri de la Bucureşti.

Culmea este că singurul loc unde diversiunea n-a rezonat este Moscova, prea puţin preocupată de România şi cu mult mai puţin de soarta lui Băsescu.  

 

 

Punctul pe Y
miercuri 07 iulie 2010 Nr: 3074

"Casa Verde" - ca-n Vestul Sălbatic!
de Octavian Andronic

Amânat din motive de criză aproape doi ani, programul "Casa Verde", de stimulare a introducerii de tehnologii neconvenţionale de energie pentru încălzire a fost relansat luna trecută de ministrul Borbely. Faţă de proiectul iniţial s-au introdus câteva modificări, între care şi accesul persoanelor fizice la program, dar şi scăderea considerabilă a plafonului de cheltuieli ce vor fi decontate - cam pe la jumătatea preţului unei instalaţii solare.

E bine şi-aşa! - şi-au spus cei care au aşteptat cu sufletul la gură acest gest al statului. Numai că tot dl Borbely le-a trântit în nas noutatea majoră: nu se mai acreditează firme care să facă montajul. Ci, pur şi simplu, se va proceda după formula "primul venit, primul servit"!

Nu ştiu dacă mai ţineţi minte un western celebru, din antologia genului: "Cimarron". Era vorba acolo despre colonizarea statelor din vestul Sălbatic. Formula găsită de autorităţiile vremii seamănă izbitor cu aceea a ministrului Borbely. Cei care doreau să pună mâna pe un lot de teren unde să se stabilească şi să-şi încropească o gospodărie, participau la un concurs. Se aliniau la start, fiecare cu mijlocul de locomoţie pe care-l avea la îndemână: unii cu trăsuri trase de mai mulţi cai, alţii cu teleguţe tractate de asini, alţii călare, alţii pe jos - într-o diversitate de şanse totală. Desigur, cei mai bine dotaţi, cei mai iuţi, puneau mâna pe loturile cele mai bune, iar ultimii se mulţumeau cu ce mai rămânea.

Deosebirea programului "Casa Verde" este că aici ultimii nu se aleg cu nimic. Ministerul are un fond, evident nu prea mare, şi când acesta se epuizează, cursa încetează automat.

Pe fond, ideea nu e rea. În cazul listelor cu firme autorizate, se puteau produce multe abuzuri prin selectarea pe sprânceană. Am însă impresia că pentru noua formulă nu s-a făcut nicio simulare, pentru a se vedea în ce condiţii se desfăşoară. Dacă nu cumva în acest fel suma neregularităţilor nu poate fi mai mare. Dincolo de faptul că acest sistem, ca-n Vestul Sălbatic, nu prea este compatibil cu spiritul democraţiei şi transparenţei. Ci reprezintă, mai degrabă, un soi de "hei-rup" menit să bifeze, oricum, încă o temă rămasă în suspensie...

 

 

Punctul pe Y
marţi 07 iulie 2009 Nr: 2803

Prezumţia de nevinovăţie
de Octavian Andronic

Probabil că este firesc ca procurorii să prefere să îi ancheteze pe cei suspectaţi şi învinuiţi de comiterea unor infracţiuni în stare de reţinere. În felul acesta îi au permanent la dispoziţie, pentru orice cercetare suplimentară, fără a se expune – şi a-i expune – „interesului” maladiv al presei care şi-a făcut un obicei din a sta ciotcă la uşa Parchetului General sau a DNA, în căutare de declaraţii senzaţionale. Nu mai vorbesc de faptul că psihicul unui anchetat este cu totul altul când se vede cu cătuşe la mâini şi cu perspectiva pierderii libertăţii. În trecutul regim totalitar arestarea era aproape o regulă şi premisa obţinerii preţioaselor mărturisiri, în absenţa altor probe concrete.

Justiţia democrată are alte reguli, între care cea mai incomodă pentru organul de urmărire penală este prezumţia de nevinovăţie. Procuratura se adaptează cu greu acestei cerinţe, care implică mai mult profesionalism şi mai multă muncă. Acesta este motivul pentru care asistăm la duelurile parcă nesfârşite  între procurori şi avocaţi, în faţa judecătorilor, în scopul prelungirii mandatului de arestare, dacă se poate până la termenul judecăţii.

Instanţele de judecată – atunci când nu sunt mânate de alte interese decât aflarea adevărului – se dovedesc, de regulă, mai adaptate la această exigenţă şi deciziilelor de punere în libertate nu reflectă altceva decât normalitatea acestui proces – arestul fiind o măsură extremă ce necesită o foarte serioasă justificare (sustragerea inculpatului de la cercetare, influenţarea martorilor, continuarea activităţilor infracţionale). Că nu de puţine ori se întâmplă ca instanţelesă elibereze infractori periculoşi pe motiv că nu prezintă pericol social este unul dintre riscurile abordării democratice, compensat poate, de reţinerea în stare de arest a unor persoane care realmente nu mai pot prezenta alt pericol decât cel determinat de acţiunile pentru care au fost reţinuţi.

O altă cerinţă a procurorilor este aceea ca cel cercetat să nu părăsească ţara sau localitatea. Şi aceasta justificată, uneori. Există însă nu puţine cazuri – cu care justiţia s-a confruntat în ultima vreme – de învinuiţi care au responsabilitatea unor afaceri de avergură, care implică funcţionarea unor mecanisme cu aport social dovedit (mii de angajaţi, pentru care se plătesc impozite, taxe). Reţinerea acestora peste timpul necesar  clasificărilor declanşează reacţii în lanţ cu consecinţe ireparabile, înainte de judecată şi indiferent de rezultatul cercetării: un astfel de învinuit poate fi absolvit de instanţă, dar afacerea lui s-a dus pe apa Sâmbetei, prin efectul în lanţ al panicii sau al imposibilităţii de a acţiona. Astfel de cercetări abuzive, lipsite de tact şi de discreţia cuvenită – până la punctul de stabilire a vinovăţiei – fac un mare rău  unei economii şi aşa şubrezită de criză şi de incompetenţele de de la nivelul administraţiei centrale. Printre procedurile noilor Coduri pe care cu atâta râvnă şi le asumă Guvernul ar trebui să se afle şi măsuri legate de problema producerii unor pagube materiale în cazul unor cercetări abuzive sau greşite, ca şi posibilitatea despăgubirii corespunzătoare a celor afectaţi.

Am la îndemână două cazuri recente: cel al lui Penescu de la Piteşti, care pentru mituirea unor arbitri de fotbal este reţinut de mai bine de două luni, timp în care firmele sale (care nu aveau legătură cu fotbalul) au dat faliment şi vreo 2000 de oameni au rămas pe drumuri. Sau cel al lui Gabriel Popoviciu, administratorul unui mare proiect, pentru care s-au obţinut importante finanţări externe private, a cărui interdicţie de a părăsi ţara ameninţă cu rezilierea acestor contracte şi cu intrarea în criză a întregului complex dezvoltat în zona Băneasa.

Fără îndoială că orice încălcare a legii trebuie dovedită şi pedepsită. Dar cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi  cu evitarea abuzurilor ce pot declanşa consecinţe în cascadă.

 

 

Punctul pe Y
marţi 08 iulie 2008 Nr: 2255

Lista!
de Octavian Andronic

Primele cosecinţe au început deja să se vadă: Poliţia însăşi a constatat că vreo 5 sau 6 dintre autorii unor accidente de circulaţie grave, soldate cu morţi şi răniţi, fac parte din categoria celor care au obţinut permisele de conducere în Argeş, după ce şi-au făcut acolo mutaţii temporare.

Este o afacere care, dincolo de aspectul penal, ridică semne de întrebare de natură morală şi deontologică. Pentru că nu este vorba doar despre cei care s-au pretat la aceste gesturi, încasând cu nonşalanţă bani pentru un „serviciu” ce poate deveni oricând exoloziv. Este vorba şi despre cei care s-au pretat să solicite un astfel de serviciu, dispuşi să plătească pentru a primi un carnet pentru care nu aveau acoperire în pregătire. Dintre cei peste 2500 de posesori de carnete de conducere pe care le-au obţinut după ce şi-au făcut mutaţii în judeţulArgeş, aş putea să bag mâna în foc că doar 1% s-au aflat într-o situaţie justificată. Restul au mers la sigur, pe filiere binecunoscute şi verificate.

Chestia care mă intrigă cel mai tare este că pe lista asta nu se află doar nume de romi care nu ştiu carte, sau de diverşi întreprinzători care au ajuns să creadă că totul se poate cumpăra. Din datele „scurse” de la poliţie reiese că pe listă sunt şi multe persoane onorabile, formatori de opinie, sau oameni cu responsabilităţi publice prezente sau viitoare – vezi primarul performer de la sectorul 4. Sunt 2500 de persoane care au, teoretic – cel puţin deocamdată – musca pe căciulă. Şi pe care ar fi bine să le ştim!

Iată de ce solicit Inspectoratului General al Poliţiei Române publicarea listei celor care se află în această situaţie – în virtutea dreptului la informare, garantat printr-o lege foarte clară. Am să adresez, de aceea, oficial o astfel de cerere şi sper că ea va fi soluţionată pozitiv – în spiritul prevederii Legii 544/2

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 07 iulie 2007 Nr: 1993

Muniţie de tip ‚Macovei’ lansată în Macedonia
de Octavian Andronic

    După atacurile aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei, asistăm la o nouă agresiune în spaţiul ex-iugoslav: artileria şi aviaţia civică au folosit muniţie de tip ‚anticorupţie’ pentru a o paraşuta pe Monica Macovei în Macedonia! În felul acesta s-a răspuns apelurilor aproape disperate ale minorităţii necorupte din Macedonia, aflată în situaţia de a fi copleşită de o majoritate coruptă, dornică de independenţă.

    Ce a calificat-o pe Monica Macovei pentru această misiune?

    În primul rând, o carieră de procuror, făcută pe vremea comunismului, când a încercat din răsputeri să mineze sistemul din interior, încurcând dosare şi suspecţi. Pentru a se răzbuna, autorităţile vremii i-au compus o serie de falsuri, sub formă de mandate de arestare semnate în alb, pe care inamicii săi de azi le-au vânturat fără succes prin faţa opiniei publice.

    Apoi, după ‚89, prin serviciul la Parchetul General, unde a fost persecutată de şefi pe motive puerile: că n-ar rezolva dosare, că le-ar întârzia prea mult, că ar fi mai mult plecată în străinătate…

    Următoarea etapă a regăsit-o în societatea civilă, de unde a putut să denunţe abuzurile foştilor colegi şi să susţină cauze drepte, ale unor persecutaţi politic, precum Bivolaru şi a sa MISA. Este locul unde a remarcat-o Cozmin Guşă, eminenţa cenuşie de scurtă durată a noului regim Băsescu, care i-a recomandat-o cu căldură preşedintelui pentru a fi introdusă în guvernul Tăriceanu. Abia aici a început Monica Macovei să strălucească. Fire conflictuală, ca şi şeful său de la Cotroceni (pe cel de la Victoria nu prea l-a recunoscut ca atare), ministreasa s-a lansat, mai întâi, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu CSM-ul, cel colcăind de comunişti şi nostalgici, pe care i-a făcut de râs peste tot pe unde a putut. Apoi s-a angajat în combaterea grelei moşteniri pesediste, reuşind să scoată numirea procurorilor din custodia CSM-ului, lăsând-o la îndemâna obiectivităţii şi imparţialităţii ministeriale. A lansat apoi un pachet de legi – acuzate de a fi fost scrise de oamenii săi pe genunchi – pe care o Curte Constituţională obedientă fostului preşedinte l-a returnat la andrisant, fiind cât pe ce să provoace demisia Tăriceanului. Şi, în fine, ultima sa operă a fost legea ANI, proiectul ei, atât de complexă şi de riguroasă, încât nimeni n-a înţeles nimic, fiind şi respinsă de un parlament retrograd. A urmat remanierea de guvern şi mârşăvia punerii pe liber a celui mai bun ministru român din istorie – conform opiniei prietenului său Frattini.

    Ce va face Monica în Macedonia? Probabil că ceea ce ştie mai bine. Va aţâţa ministerul contra CSM-ului (dacă există aşa ceva), va întărâta judecătorii împotriva procurorilor, va zăpăci pe toată lumea până când, sătui de astfel de anticorupţie cu ştaif de scandal, macedonii îi vor mulţumi din inimă şi o vor ruga să facă cale întoarsă. Iar asta – după estimările specialiştilor în macovistică – nu se va întâmpla peste prea mult timp.  

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 08 iulie 2006 Nr: 1768

Hărţuirea politică
de Octavian Andronic

Nu numai că legea nu pedepseşte hărţuirea politică, precum cea sexuală, ba este chiar considerată motorul progresului, în varianta sa binară, în care Opoziţia Bună Înghesuie Puterea Rea prin toate colţurile, îi face propuneri indecente şi uneori îi mai bagă şi mâna pe sub fustele executive. Cel mai hărţuit om din politica românească rămâne premierul Tăriceanu. Acesta suportă cu un stoicisim pe cale să devină proverbial nu numai provocările Opoziţiei ci şi pe acelea, incomparabil mai îndrăzneţe şi, uneori chiar mai neruşinate ale propriei familii politice. Iar dacă el este personajul cel mai hărţuit, atunci cel mai îndârjit hărţuitor al său este însuşi preşedintele, cel care potrivit algoritmului electoral ar fi trebuit să aibă un comportament de soţ iubitor, nu unul de amant înşelat şi îndârjit. Mai nou, preşedintele nu se mulţumeşte cu aluzii sau cu reproşuri directe: el dă buzna pur şi simplu în dormitoarele Executivului şi sub ochii de copii speriaţi ai miniştrilor încearcă să o forţeze pe mamă la felurite fantezii, unul dintre ele nerecomandate nici măcar majorilor. Şi de parcă asta n-ar fi de ajuns, preşedintele-hărţuitor i se adaugă şi câteva dintre rubedeniile apropiate ale premierului, care-l trag la răspundere în numele disciplinei de familie că refuză să stea capră atunci când interesele de (mez)alianţă o cer. Ieşind din meandrele parobolei, să spunem că misia şefului Executivului nu este deloc una uşoară. tentativele sale de a dobândi o independenţă reală faţă de aliatul său totalitar se plătesc scump, cu crize, scandaluri şi dispute care abat atenţia nu numai a publicului, de la treburile curente spre altele lipsite de conţinut. Ambiţia prezidenţială de a se afla chiar cu preţul forţării Constituţiei în capul mesei îl face pe Traian Băsescu să ignore adevăratele interese generale în favoarea unor ţinte false. 'Controlul' prezidenţial asupra Parlamentului şi a Executivului nu face decât să nască o rezistenţă şi mai îndârjită din partea celor tot mai puţin dispuşi să accepte o asemenea formă de guvernare. Premierul însuşi se vede adesea silit să recurgă la tertipuri de genul celui cu retragerea din Irak pentru a obţine răgazuri ca să-şi continue acţiunile curente. Că nu e dispus să se retragă el însuşi politicos, pentru a face loc unuia în care preşedintele are mai multă încredere (până la proba contrarie) nici nu este de neînţeles: nimeni nu lasă caşcavalul puterii în favoarea pesmeţilor datoriei - cel puţin nimeni şi încă nu în politica românească. Toţi cei investiţi cu puteri temporare încep să creadă în misia lor sfântă şi în datoria de a o duce la capăt, indiferent cu ce preţ. Chiar şi cu acela al hărţuirii. Politice.

 

 

Punctul pe Y
vineri 08 iulie 2005 Nr: 1619

Clauza
de Octavian Andronic

După ce ani de zile ne-am luptat să primim de la americani ''clauza naţiunii celei mai favorizate'' pe care Ceauşescu, în megalomania lui, o respinsese, iată-ne din nou în situaţia de a obţine - fără voia noastră - o altă clauză. Cea de ''salvagardare''. Este un mod elegant de a denumi o sancţiune. Pentru că asta este, de fapt, clauza de salvagardare. N-a fost inventată special pentru noi. Ea exista şi pentru valul care ne-a precedat la intrarea în Uniune, dar n-a fost cazul să fie invocată. Pentru simplul motiv că toţi noii-veniţi şi-au făcut temele corect şi la timpul cuvenit. Europenii, de fapt, nici nu consideră că ar fi o sancţiune. Este mai degrabă o măsură de protecţie pentru ei. În sensul că dacă noi nu ne îngrijim cum trebuie şi dobândim vreun guturai, vor avea grijă să nu intrăm, că să le transmitem microbul, înainte ca boala noastră să-şi facă ciclul complet. Iar acest ciclu este de un an.Guvernarea precedentă şi cea actuală ne-au inoculat sentimentul că nu există alternativă la acest termen. Nu ni s-a prea explicat de ce, dar am înţeles cu mintea noastră că dacă nu intrăm va fi o tragedie. O catastrofă mai mare decât toate inundaţiile la un loc şi un eventual cutremur. A fost, poate, o formulă de auto-exorcizare, de mobilizare, promovată însă primitiv şi fără nuanţe. A căpătat chiar valoare de dogmă, aşa încât aproape nimeni nu a îndrăznit să mai întrebe: de ce? Ce se întâmplă dacă ăştia ne pun ştampila că n-am făcut tot ce trebuie şi nu intrăm? Ce se întâmplă atunci?Nimic. Nimic altceva decât că într-un an distanţa dintre noi şi ultimii intraţi se va mări şi mai mult - cu toate circumstanţele care vor însoţi acest decalaj. Nu va fi o tragedie, ci doar o dramă: a fondurilor europene reduse, a agresiunii agenţilor economici puternici asupra unei economii nepuse pe picioare; a unui nivel de trai în continuare scăzut. Sub presiunea, mai ales a propriilor dificultăţi şi neîmpliniri, decât a autorităţilor europene, guvernanţii noştri au început să accepte ideea. A făcut-o premierul Tăriceanu, tot mai convins, probabil, că cu oastea de strânsură pe care i-a alcătuit-o ''monstruasa şi imorala'' coaliţie nu prea are şanse de victorie. Probabil că mâine-poimâine ne va spune şi preşedintele aceleaşi lucruri: la urma urmelor, nici 1 ianuarie 2008 nu e de aruncat. Şi, poate că întârzierea asta ne va ajuta să fim ceva mai bine pregătiţi, să nu intrăm fără suflu de pe urma unui efort prelungit. De aici şi până la ideea că nici dacă nu intrăm deloc în Uniune n-o să fie un capăt de ţară mai e puţin. Norocul nostru că nu ne mai lasă ei şi folosesc clauza pe post de ciomag şi morcov. Doar-doar ne-or urni...

 

 

Punctul pe Y
miercuri 07 iulie 2004 Nr: 1302

Show-urile Mihăileşti şi Snagov, pe scena Parchetului General
de Octavian Andronic

Anchetele dezastrului de la Mihăileşti şi cea a morţii omului de afaceri Mihai Erbaşu se pot înscrie în analele neprofesionalismului. Ele au avut şi au tot mai multe contingenţe cu faptul divers decât cu investigaţia serioasă şi aplicată. Nici nu e de mirare că, dincolo de tragismul acestor evenimente, ele încep să intre în folclor, căpătând conotaţii sinistru-umoristice. Circulă, ca una dintre concluziile anchetei de la Snagov, ideea că în urma reconstituirii împrejurărilor în care s-a produs accidentul catalogat ca sinucidere, s-a ajuns la concluzia că manechinul folosit s-a aruncat singur şi de bună voie de la etajul vilei în piscină.Ce am de reproşat Parchetului General faţă de modul în care desfăşoară această investigaţie este transparenţa excesivă care face ca fiecare act al anchetei să fie nu doar nefiresc, dar şi indecent mediatizat. Cred că atât nefericitul Erbaşu, cât şi membrii familiei sale, au dreptul la prezumţia de discreţie care s ă le apere durerea. De mai bine de două săptămâni nu este jurnal de actualităţi de pe unul dintre numeroasele canale în funcţiune pe care să nu se perinde imagini de la morgă sau din vilă, sau de la locuinţa decedatului, sau ziar în care să nu fie faximilate biletele de adio ale acestuia, cu toată încărcătura lor dramatică transformată în exerciţiu de aplomb gazetăresc.Nu vreau să spun că Parchetul ar trebui să învăluie anchetele în secretomania clasică, dar cred că o filtrare mai exigentă a elementelor care puteau pleca spre presă în scopul ajutorării anchetei era de dorit. Şi la Mihăileşti şi la Snagov, reconstituirile au fost însă transformate în veritabile spectacole, cărora doar tribunele le mai lipseau pentru ca totul să se petreacă precum în showbiz.Cred că Parchetul General şi unii dintre angajaţi ar trebui să se hotărască cărui domeniu aparţin şi dacă modul în care-şi fac treaba serveşte sau nu noţiunea de justiţie.

 

 

Punctul pe Y
luni 07 iulie 2003 Nr: 987

O strângere de mână a Istoriei
de Octavian Andronic

Întâmplarea a făcut ca vineri, 4 iulie, să mă aflu la locul şi momentul potrivit pentru a trăi o experienţă unică. Locul a fost sala de Granat a Palatului Kremlin, iar momentul l-a constituit dineul oficial oferit de preşedintele rus, Putin în onoarea omologului său român, Iliescu. Acest dineu a marcat o premieră absolută între evenimentele de acest gen: pentru prima dată printre invitaţi s-au aflat, alături de politicieni, oameni de afaceri sau de cultură, şi ziarişti. Iar acest lucru s-a datorat insistenţelor preşedintelui român care a reuşit să înfrângă opoziţia protocolului rus, care nu vedea în nici un fel rostul gazetarilor români atâta timp cât cei ruşi nu sunt invitaţi din principiu. Aşa încât împreună cu alţi cinci colegi de breaslă (Nicolau, Şeuleanu, Cristoiu, Roşca-Stănescu, Alexandrescu) m-am aflat, în echipament de rigoare (black tie) în Trapeza palatului Kremlin, ornată cu scene istorice şi bisericeşti. M-am nimerit la masa nr. 8 alături de un domn cam taciturn, despre care am aflat, când am reuşit să-i citesc cartea de vizită, că este chiar atotputernicul preşedinte al industriaşilor ruşi, Arkadi Volski, care n-a putut însă să converseze cu colegii săi români de la masă (preşedintele Agenţiei pentru Investiţii Străine, Marian Săniuţă, şi preşedintele CEC, Constantin Teculescu) pentru că nu vorbeşte decât o limbă străină - georgiana. Pe parcursul dineului, la care s-au servit feluri de mâncare tradiţionale ruseşti şi la care s-a băut un vin negru, franţuzesc, o orchestră a interpretat piese reprezentative din repertoriul internaţional, între care s-a distins o interpretare originală a cunoscutei piese folclorice româneşti 'Pe Mureş şi pe Târnave'. Aceasta a smuls, evident, ropote de aplauze din partea asistenţei româneşti.

La finalul dineului, sub impresia acestei prestaţii, cei doi preşedinţi s-au îndreptat spre orchestră, pentru a o felicita. În acel moment, preşedintele Iliescu şi-a întors privirea spre 'masa nr. 8' lângă care mă aflam, şi i-a venit o idee: luându-l de braţ pe Putin, s-a apropiat şi m-a prezentat, ca membru al breslei gazetăreşti române. A făcut-o, cred, dintr-un impuls polemic faţă de încremenitul protocol rus. Cu naturaleţea care îl caracterizează, preşedintele rus mi-a strâns mâna, nici exagerat de bărbăteşte, nici molatec, privindu-mă în ochi de parcă ar fi încercat să ghicească ce-mi trece prin cap în acea clipă. O privire de karatist, tipică, prin care se 'smulge' o parte din energia celuilalt. Mie, în acel moment, îmi trecea prin minte un singur lucru: acesta este urmaşul ţarilor groaznici şi al prim-secretarilor discreţionari? Acesta este unul dintre cei mai puternici oameni ai momentului? Bărbatul acesta slăbuţ, vorbind firesc, şi purtându-se firesc, de o normalitate deconcertantă?

 

 

Punctul pe Y
luni 08 iulie 2002 Nr: 671

Coloana liberală a infinitului...
de Octavian Andronic

Era un banc, pe vremea lui Ceauşescu, despre semnificaţiile coloanei infinitului: ba te strânge, ba te lasă  era explicaţia alternanţei dintre modulele romboidale ale monumentului.Şi asta  la infinit! Modelul se potriveşte aproape perfect liberalilor.Cu ei se întâmplă, din '90 încoace, ce se întâmpla cu noi toţi, pe vremea răposatului. Ba se unesc, ba se destramă. Au pornit ca un monolit, sub Câmpeanu, cu atu-ul major al unei alternative reale la oala comună fesenistă.Euforia n-a durat mult.Până după alegeri, când aripa tânără a eternului disident Patriciu, s-a desprins de venerabilul corp liberal, fâlfâind în jurul lui Petre Roman, pe care l-a şi asistat în guvernare.Dezastrul din alegerile din 92, când partidul a ratat intrarea în parlament, după un exerciţiu furtunos de co-guvernare în cabinetul Stolojan, a avut drept consecinţă ieşirea din scenă a lui Câmpeanu, la istoricul congres de la Poiana Braşov, deschizând cale liberă aripilor şi aripioarelor liberale de tot felul.PNL-ul marca, primul, criza veleitarismului politic.Partidul devenise, rapid, prea mic, pentru câţi simţeau chemarea divină a lideratului.Cataramă, Cerveni, Manolescu, Câmpeanu chiar, aveau să se aşeze în fruntea unor mici oşti de strânsură, dornici să cucerească inaccesibila redută a puterii.Convenţia Democratică din '96 a fost aceea care a reuşit să creeze o regrupare a forţelor şi o reunificare  dificilă şi niciodată deplin㠖 a istoricului partid.Trecut cu emoţii peste hop-ul alegerilor din 2000 şi salvat de la o soartă asemănătoare cu a ţărăniştilor doar de flerul de sforar al lui Stoica, PNL-ul se află iar în pragul destrămării.Ca o ironie a sorţii, tot Patriciul este cel care suflă în trompeta sciziunii şi lucrurile evoluează, sigur, spre o nouă fază a coloanei infinite liberale.

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 07 iulie 2001 Nr: 362

Oameni noi, reflexe vechi
de Octavian Andronic

Vă mai amintiţi - unii dintre dumneavoastră - teroarea care se instaurase pe străzi şi şosele în ultimii ani ai dictaturii, când vizitele de lucru se înmulţiseră peste măsură odată cu obiectivele megalomanice, pornite toate deodată, într-un avânt sfidător faţă de resursele naţiei.  Atunci miliţia curăţa cu grijă traseele pe care se deplasa coloana oficială, pentru ca liderul să nu se împiedice de "Daciile" vreunui amărât care în loc să fie la locul de muncă se plimba creanga prin ţară. Asta dincolo de nenumăratele restricţii legate de câtă benzină aveai dreptul să consumi, sau de duminicile în care nu te puteai deplasa decât dacă aveai un anumit soi de număr (cu soţ sau fără). Şoferii erau vânaţi mai mult decât oricare altă categorie pentru că la maşini se putea ceea ce nu se putea(încă!) la oameni: să poţi fi în permanenţă identificat şi chemat la ordine în funcţie de numărul de înmatriculare. S-au petrecut atunci nenumărate abuzuri, strigătoare la cer, la adresa câte unui nefericit ce apărea în calea nu a preşedintelui, dar şi a oricărui şef de pe scara ierarhică - miniştri, şefi din poliţie sau din partid, alţi amploaiaţi cu privilegii. "Infractorul" era chemat la "Circulaţie", era scuturat zdravăn şi i se lua carnetul pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă (după sufletul celui care aplica pedeapsa) fără a i se spune măcar în ce fel a călcat legea. Dacă "fapta" era mai gogonată, plăteau pentru ea şi şefii lui sau cei care nu-l educaseră cum trebuie, ca să nu iasă hodoronc-tronc în calea celor puternici. Vechile reflexe nu dispar peste noapte. Ele reapar cu sârg la oamenii noi. Deunăzi, pe când maşina premierului oprise la un stop (concesie majoră făcută democraţiei) un automobilist a trecut nonşalant pe roşu. Vrând premierul să vadă cine nu respectă nici legea, nici pe el, a pus să fie urmărit: l-au găsit ceva mai încolo, cumpărând nişte pateuri pentru şeful său. Omul era poliţist şi nu era în nici o misiune. Vinovat, deci. Ei bine, a fost aspru pedepsit… şeful său, comandantul unui sector de poliţie. Care mă îndoiesc să-i fi dat dispoziţie subalternului să treacă pe roşu pentru a lua pateuri. Dar vechiul reflex funcţionează: sancţiunea e cu atât mai exemplară cu cât atinge întreaga scară ierarhică.  Să se înveţe minte toţi. P.S. Nu ştim dacă n-a fost dată afară şi secretara şefului. S-ar putea să fie o scăpare.

 

 

Punctul pe Y
vineri 07 iulie 2000 Nr: 53

Corespondenţă din Hanovra (II)
de Octavian Andronic

De aici, de la Hanovra şi până la Marea Baltică nimic - în afară de haldele de steril - nu stă în calea curenţilor imprevizibili ai nordului. Aşa se face că de când în ţară temperaturile sar periculos peste 40 de grade, deasupra lui EXPO 2000 se cearne o ploaie deasă şi insistentă, iar mercurul termometrului să nu îndraznească a sui mai mult decât cu vreo 25 de grade sub cel al celor de pe meleagurile noastre natale. La Pavilionul României s-a consumat unul dintre vârfurile de program şi trei trupe numeroase (Odeon, Nottara şi Orchestra de Cameră Radio) au plecat deja spre ţară, lăsând sa se pogoare liniştea asupra sătucului Sehnde, unde delegaţia româna îşi are "statul major", la vreo 15 km de EXPO. Parcă pentru a suplini această descreştere cantitativă, miercuri seară, o amabilă invitaţie venită din partea reprezentanţilor firmei "Bere Timişoreana" a devansat cu vreo 48 de ore principalul eveniment al săptămânii - Simpozionul de presaăBere Timişoreana este, alături de Dacia-Renault şi Tarom (ca transportator oficial) unul dintre sponsorii pavilionului Romaâiei (pe la celelalte pavilioane nu ajunge câte un perete pentru a-i menţiona pe toţi susţinătorii "echipelor" naţionale). Cunoscuta firmă bănăţeană îşi face din plin datoria, oferind în fiecare seară, timp de câte o oră, bere gratis vizitatorilor pavilionului. Pentru nemţi care, de pildă, la pavilionul portughez plătesc căte 10 mărci pentru a degusta o jumatate de pahar de Xeres, gestul este surprinzător. Antrenul din pavilion, promoţia plina de haz a lui Berilă (o păpuşă vie!) îi conving, însă să facă o comparaţie cu mulţimea lor de mărci de-acasă şi cât durează repriza, toată lumea se simte excelent. Cum spuneam, reprezentanţii firmei au pus la cale o "repetiţie generală" a simpozionului invitând ziariştii prezenţi aici la o agapă prietenească în micuţa tavernă "Sirtaki", al cărei patron grec a evitat falimentul doar datorită prezenţei în sat a românilor. După un rând de uzo, atmosfera s-a încins şi s-a produs cea mai intensă dezbatere politică inimaginabilă. Au curs argumente pro şi contra, s-a venit cu dovezi zdrobitoare şi cu dezvăluiri senzaţionale şi, dacă cineva ar fi avut inspiraţia să înregistreze acest moment am fi avut, cu siguranţă, o excelentă completare la simpozionul care se derulează chiar la ora când, probabil, citiţi aceste rânduri. De unde rezultă ca un influx de... bere Timişoreana ar putea conferi un ton mai alert şi mai hotărât şi altor dezbateri moleşite de căldură, precum - dau un exemplu la întâmplare - cele din Parlamentul României. Dar despre ce s-a întâmplat la simpozionul care, la mai bine de 2000 de kilometri distanţă de ţară, a luat în colimator realitatea românească filtrată de mass-media, în corespondenţa de mâine.

 

 

Punctul pe Y
vineri 07 iulie 1995 Nr:

ELOGIUL CITITORULUI STATISTIC
de Octavian Andronic

La cinci ani si jumătate de la înfiinţarea sa si la nouă luni de la cea mai importantă schimbare (apariţia de dimineaţă) am dorit să ştim, cu precizia pe care ţi-o poate oferi statistica, ce cred cititorii despre ziarul pe care îl cumpără şi îl citesc, mai des sau mai rar, după cum îi lasă punga sau interesul. Centrul de Sociologie Urbană şi Regională (CURS) a procedat cu minuţia caracteristică unei firme care se respectă şi-şi respectă munca, investigând peste o mie de subiecţi - cititori de presă, punându-ne la dispoziţie un set de concluzii pe care le reproducem - cu transparenţa necesară a unei relaţii corecte - în pagina a patra a ediţiei de astăzi. Dincolo de procente şi cifre se impune o constatare: nu ziarul este acela care-şi conturează astfel profilul, ci cititorul, cu exigenţele sale şi cu preferinţele sale, cu opţiunile sale în continuă mişcare. Lectorul LIBERTĂŢII preferă informaţia curentă şi corectă, acceptă cu mai mult interes stilul neutru (a trecut vremea emoţionalităţii), aleargă după ştirea clară şi interesantă şi este adeptul judecăţilor făcute cu propriul său cap - de aceea refuză atitudinile partinice şi propensiunile extremiste, în favoarea unei orientări centriste. Atunci când întâlneşte aceste lucruri, cumpără ziarul, al cărui preţ îl găseşte normal în condiţiile date, şi nu ezită să-l împartă cu cei din familie şi cu prietenii.

Lui, cititorului statistic, îi mulţumim astăzi pentru răbdarea şi încrederea cu care ne-a însoţit de-a lungul acestor ani în care ne-am modelat şi interferat reciproc până la punctul numit fidelitate.

Tag-uri Nume: 

Tag-uri Institutii: