Publicat: 13 Iulie, 2018 - 00:00
14 - 15 iulie

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2017 în LIBERTATEA, Agenda Zilei, Ziarul Personal, AZI, AMOS News. Azi: 14 - 15  iulie.

PATRIOTism pe dolari (2017) Terorismul - de la corporatism la PFA (2016) Cursul scurt de Anticorupție de la CIA (2015) Lecțiile Mondialului (2014) Ce caută Madam Lagarde la București (2013) La Orizont - ceva mic și negru (2012) Micul trafic de influență joacă viitorul coaliției de guvernare (2011) O țară lipită cu scoci (2010) Antonescu - cursă cu handicap (2009) Gogomănie legislativă (2008) Coloana a cincea democrată (2007) Monica Macovei - o soluție eșuată (2006) România pitorească (2005) Remanierea de partid (2004) La primul Congres, Emil reales! (2003) Copita lui Stoica (2002) Schema „Varujan” (2000) Lupta dintre vechi și nou (1995)

 

Publicat: 14 Iulie, 2017 - 10:53
Punctul pe Y. PATRIOT-ism pe dolari
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
În absența unui referendum (oare nu așa ar fi normal să se procedeze atunci când se angajează cheltuieli publice de o asemenea amploare? Ca să nu mai vorbim despre implicațiile geopolitice...) hai să ne prefacem că suntem de acord cu lista de cumpărături a președintelui Iohannis. Și să încercăm să întrezărim implicațiile - în cursul unui zig-zag printre „telegramele” zilei...

STOP  Îmbrăcat ca un gigolo (spre deliciul doamnei Carmen, mândră de ce bărbat arătos are) președintele Iohannis a vizitat baza militară de la Kogălniceanu, unde i-au fost prezentate și rachetele PATRIOT, cele pe care vrem să le cumpărăm noi de la Trump, pentru o bagatelă de 3,2 miliarde dolari STOP  Tranzacția depinde - ne-a mai informat șeful CSAT - de bunăvoința Congresului. Adică dacă  înaltul for va fi de acord ca producătorii americani de armament să încaseze această sumă STOP  Nu e prea clar la ce ne vor folosi rachetele. Istoricul lor arată că au fost proiectate în timpul războiului din Golf, ca să anihileze bătrânele rachete rusești  SCUD pe care irakienii le lansau spre Israel STOP  Este puțin probabil însă ca rușii (de exemplu) să ne atace cu armament depășit. Iar unul modern nu prea ar avea pe ce să-l strice pe noi...STOP  Dacă ne raportăm la PIB (800 miliarde lei) cele vreo 16 miliarde pe care va trebui să le scoatem din vistierie n-ar fi un capăt de țară. Dacă însă le raportăm la școlile care stau să cadă peste elevi și la spitalele în care se moare cu zile, este STOP   Efecte colaterale ale exercițiilor militare combinate desfășurate în poligoanele patriei: la Cincu, un obuz a poposit în grădina unui localnic, căruia i-a afectat producția de cartofi. Experții militari nu reușesc să reconstituie traiectoria obuzului STOP  Guvernul a reparat prin ordonanță de urgență eroarea care-i lăsa pe rezidenți fără burse. După un tămbălău monstru STOP  Promisiunea făcută de ministrul Daea oierilor s-a împlinit: Guvernul a aprobat un ajutor de minimis prin care aceștia vor primi o sumă pentru fiecare kilogram de lână depozitată deocamdată cu mijloace proprii și apoi vândută la anul, când vor intra în funcțiune depozite centralizate și unități de producție a panourilor termoizolante din lână STOP  Celebra fabrică de păpuși de la Arad, înființată cu șapte decenii în urmă, a rămas, din cei 1800 de angajați din „vremurile bune”, cu doar 30.Care continuă să producă jucării apreciate de părinți și de copii. Aici s-a produs celebra păpușă „Nadia”, care s-a bucurat de succesul modelului său. Cu puțin efort, s-ar mai putea face și astăzi niște replici, de genul „Elena.U”, „Raluca T.”, „Daciana P”  sau chiar „Carmen I” STOP  Dragnea face o declarație imprudentă: „Îmi pun mari speranțe în ministrul Toader!”. Să ce? Și-a mai pus speranțe - chiar mai mari - și în Grindeanu. Și s-a văzut ce-a ieșit...

 

Publicat: 15 Iulie, 2016 - 17:24
Punctul pe Y. Terorismul, de la corporatism la PFA
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Recentele atentate, în special cele din Franţa, care au înregistrat şi cele mai multe victime, marchează intrarea într-o nouă fază a terorismului global şi trecerea de la  organizarea de tip corporaţie multinaţională, la multitudinea de iniţiative personale sau de grupuscul: un soi de persoane fizice autorizate să ia pe cont propriu o acţiune teroristă.

După atacurile din 11 septembrie, apogeul loviturilor de răsunet, Corporaţia teroristă - fie ea Al Qaeda sau DAESH - s-a aflat în faţa unor reacţii drastice şi concertate, mergând până la distrugerea totală a logisticii şi resurselor. În faţa acestei politici a apărut necesitatea renunţării la acţiuni complexe, implicând resurse şi coordonări complexe. "Centrul" pare să fi dat liber iniţiativelor private, sau le-a îmbrăţişat ca fiind de extracţie globală, activând mediile aflate în inima Occidentului, familiarizate cu acesta şi cu limitele sale de reacţie. Mă îndoiesc că atentatele din Franţa, de pildă, sunt legate altfel de centrele de comandă ale terorii decât prin asumare şi acceptarea lor ca părţi constitutive. Acestea au liber la organizare şi atac, cu condiţia ca rezultatele să fie subsumate interesului general al multinaţionalei terorii.

Această modificare face tot mai dificilă contracararea terorismului în general. Una este să urmăreşti, să localizezi şi să distrugi o organizaţie, să o bombardezi şi să o ţinteşti cu cele mai sofisticate drone şi alta e să identifici în furnicarul de populaţie islamistă din marile oraşe europene pe fanaticii cărora nu le pasă nici de propria lor viaţă şi nici de faptul că printre victime se pot afla chiar dintre cei în numele cărora se sacrifică. Acţiunile acestea sunt de cele mai multe ori izolate, fără nici o legătură formală unele cu altele. Iar unicul lor scop este să provoace teroare în modalităţile cele mai directe cu putinţă. Bomba autodeclanşată este instrumentul cel mai la îndemână pentru fanaticii cărora nu le pasă de propria lor viaţă. Dar, cum s-a văzut la Nisa, nici un camion frigorific nu este de lepădat, mai ales când oferă posibilitatea de a mătura o mulţime care nu se aşteaptă la aşa ceva.

Recentele atacuri din Franţa şi Turcia demonstrează că formele tradiţionale de reacţie antiteroristă sunt tot mai neadecvate. Fanaticii nu mai sunt impresionaţi de cohortele de politişti înarmaţi până în dinţi care patrulează în zonele aglomerate. Aceştia nu vor şti niciodată de unde vine surpriza atacului. Iar teroriştii iau, de regulă, cu ei pe lumea cealaltă detaliile organizatorice ale acţiunilor lor. Cel mai grav lucru ţine însă de faptul că mediatizarea intensă face prozeliţi printre amatorii inconştienţi de glorie postumă în numele Profetului. Rândurile acestora se vor înnoi mereu, fără să se poată identifica eventualele ramificaţii - în cazul că acestea există. Şi nu doar atât: nu este deloc exclus ca printre atentatori să se regăsească şi alte profiluri decât cele clasice, de etnii islamiste, îndoctrinate de imamii fundamentalişti la vedere sau sub acoperire care constituie adevărata reţea de suport a acţiunilor îndreptate împotriva stabilităţii lumii neislamice.

 

Publicat: 14 Iulie, 2015 - 11:10
Punctul pe Y. Cursul scurt de anticorupţie de la CIA
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Dacă nu o spunea doamna Victoria Nuland într-un interviu muream proşti şi nu ştiam că procurorii noştri sunt antrenaţi de americani să „identifice, să investigheze şi să trimită în judecată” cazurile de corupţie. Pentru că la noi nimeni n-a făcut vorbire despre o astfel de operaţiune, care pune în mâna „antrenorilor” practic toate datele legate de fenomen. Nu zic că e rău, americanii au o vastă experienţă de acest fel care ne poate fi folositoare. N-am înţeles însă secretul care a înconjurat această operaţiune. Ceva-ceva am bănuit din desele vizite pe care dl Dean Thompson le face pe la instituţiile de profil – ÎCCJ, CSM, DNA, MJ – şi de la pelerinajele pe care şefii acestor instituţii le fac la ambasada din Băneasa.

Este ciudată sau nefirească această preocupare a americanilor? Nicidecum – atâta timp cât nu doar interesele comerciale, dar, mai ales cele de apărare (extinsă) îi mână spre meleagurile noastre. Este limpede că n-au nici un chef ca datorită lăcomiei unor demnitari sau funcţionari corupţi să-şi vadă puse în pericol interesele strategice. Şi atunci acţionează direct.

Nici nu este o noutate acest program „educativ”. Îmi amintesc că, în 1997, înainte de a-i numi la conducerea SRI şi SIE, Emil Constantinescu i-a trimis pe Costin Georgescu şi Cătălin Harnagea la un instructaj de câteva luni în Statele Unite. A declarat-o chiar el, într-un interviu pe care mi l-a acordat la vremea respectivă şi i se părea un lucru cât se poate de natural. La fel de natural i s-a părut lui Ioan Talpeş să le predea americanilor, în ciuda opoziţiei îndârjite a lui Măgureanu, lista ofiţerilor români acoperiţi trimişi de Ceauşescu peste hotare şi pe care americanii nu îi identificaseră după căderea cortinei de fier. Iar episodul „închisorilor CIA” – de fapt nişte spaţii de tranzit pentru talibanii capturaţi în Afganistan – vorbeşte de la sine despre îndatorarea pe care am resimţit-o faţă de partenerii noştri strategici cărora n-am fost în stare să le refuzăm aproape nimic.

Revin însă la episodul instructajului procurorilor. Nu mi se pare deloc normal şi nici democratic că acest lucru a fost ţinut la secret. Era normal să ştim că aşa ceva se întâmplă, indiferent de sentimentele cu care o parte sau alta a opiniei publice priveşte lucrurile. De ce să ne spună doamna Nuland că procurorii noştri sunt instruiţi de americani, şi să nu ne spună preşedintele Iohannis sau ministrul Justiţiei Cazanciuc? Nu mai vorbesc de Ponta, pentru că am impresia că în cazul lui s-a aplicat una dintre primele învăţăminte dobândite, ancheta şi inculparea sa amintind de modul în care a fost înfundat Al Capone – nu pentru crime ci pentru nişte... facturi mai vechi. Nu vreau să fac o paralelă între personaje – ar fi oricum neavenită – ci între procedurile folosite. Procurorul Uncheşelu se dovedeşte un bun învăţăcel al lui Dewey, procurorul general care a iniţiat tehnica „dosarelor la comandă” pentru anihilarea Mafiei...

Unica mea nedumerire ţine însă de nivelul de pregătire al instituţiilor noastre şi de capacitatea lor de acţiune în situaţia în care americanii n-ar fi venit la Deveselu...

 

Publicat: 15 Iulie, 2014 - 11:38
Punctul pe Y. Lecţiile Mondialului
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Mondialul sud-american a avut în primul rând, darul să spulbere mitul dominanţei fotbalului brazilian şi ideea că, indiferent dacă câştigă sau nu, formaţia cariocas e cea mai bună din lume. Zdrobitoarea victorie a germanilor a pus capăt, practic, acestei hegemonii, deşi încă de la debut formaţia antrenată de Scolari şi-a arătat slăbiciunile, calificându-se în semifinale cu ajutorul discret al unor arbitri şi al norocului.

Suferinţa încercată de naţiunea braziliană, pregătită doar pentru al şaselea succes, n-a fost chiar atât de incurabilă cum am presupus. Încă de la semifinală – care va rămâne în analele fotbalului ca cea mai categorică înfrângere a unei „mari puteri” fotbalistice – spectatorii au avut tăria să înfrunte o mare dezamăgire, să-i înţeleagă pe jucători şi propria lor dramă şi să-i aplaude pe adversari.

Fotbalul este un joc şi într-un joc funcţionează o grămadă de imponderabile. Rezultatul final al acestui mondial ar fi putut fi altul, dacă ne gândim doar la bara din ultimul minut a revelaţiei ediţiei, Costarica, din întâlnirea cu Argentina, sau la modul chinuit în care germanii au terminat meciul cu Ghana. Totuşi, finalul a fost acesta şi nu altul, în care statistica şi logica au predominat în faţa norocului. Loew spunea că acest succes a început să fie pregătit încă din urmă cu zece ani şi că managementul naţionalei a urmat pas cu pas un proiect sustenabil. Este o mostră de abordare modernă a unui obiectiv naţional în care, practic, nimic nu este lăsat la voia întâmplării.

Nici măcar amănuntul bazei de pregătire a echipei pe timpul campionatului: cu aproape un an în urmă statul german a dispus construcţia unui complex de găzduire şi pregătire în Brazilia – pe care acum, la final, l-a făcut cadou statului-gazdă. Titlul acesta – al patrulea – este consecinţa logică a unui sistem organizatoric care funcţionează impecabil. Campionatul german este, acum, cel mai bun din Europa – şi deci din lume, iar eficienţa cu care funcţionează este una remarcabilă. Nu întâmplător preşedintele şi cancelarul german s-au aflat pe Maracana la finală – unde nu s-a conceput un alt rezultat decât acesta, deşi el a părut obţinut cu infinit mai multă dificultate decât cel din semifinală în care băieţii lui Leuw au zburdat pur şi simplu. Finala a avut o altă încărcătură emoţională şi altă miză, iar faptul că o echipă în adevăratul sens al cuvântului a prevalat în faţa unui singur jucător de excepţie – Messi – spune totul despre acest sport.

Germanii au oferit lumii o lecţie, ale cărei baze se scriu practic de când Europa a concentrat tot ce este mai valoros în fotbal. Nu există jucător de valoare din naţionalele de pe alte continente prezente în Brazilia care să nu fi evoluat sau să nu evolueze la o formaţiune de club din Europa. Fotbalul mondial s-a schimbat enorm, parcurgând drumul de la virtuozitatea exotică a fostelor naţionale braziliene, la pragmatismul supercampioanei europene Bayern Munchen.

Acest lucru s-a văzut cel mai bine într-o finală în care au evoluat doar jucători din primele divizii ale bătrânului continent, dar în care spiritul şi tehnica de echipă au prevalat în faţa virtuozităţii unui super-campion pe care la Barcelona îl pune în valoare întreaga echipă.

A fost, desigur, cea mai de succes ediţie a Campionatului Mondial a cărui mediatizare a cunoscut proporţii incredibile şi care a adus în faţa lumii un model benefic de competiţie, care uneşte, nu separă şi nu discriminează. Acesta este cel mai preţios mesaj pe care l-a dat unei omeniri prea adesea dispusă la cinism şi violenţă...     

 

Publicat: 16 Iulie, 2013 - 09:58
Ce caută madame Lagarde la Bucureşti?
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Nici FMI-ul nu mai este ce-a fost: Bau-bau-l ţărilor aflate în dificultate. Salvatorul celor care nu pot pune condiţii... Medicamentul mortal prescris celor care nu-şi permit tratamente. Acum este o instituţie aproape ca oricare alta dintre cele pe care criza financiară le-a compromis de lungă durată. Şi nu doar criza financiară. 
Pe Dominik Strauss kahn, prezidenţiabilul francez, l-a făcut de râs o menajeră din Mali care a avut norocul să-i deretice camera de la Sofitel când el era la baie.
O lume întreagă stupefiată l-a văzut pe marele boss al finaţelor mondiale cu cătuşe la mâini, dus la o secţie de poliţie din Manhattan ca să fie confruntat cu victima. 
Actualul preşedinte, Christine Lagarde, este hărţuită de Fisc-ul şi DNA-ul franţuzesc pentru că pe când era ministru la ea acasă l-ar fi ajutat pe Bernard Tapie (un fel de Bacali sau - mai rău - de Copos) să-şi recupereze nişte bani la care nu prea avea dreptul, de la o bancă de stat.
Între două audieri a venit la Bucureşti - locul unde poposeau doar funcţionari de calibrul lui De Vrier sau al celebrului Poulsen de pe vremea lui Ciorbea - ca să ne explice cât de norocoşi am fost când a ieşit Băsescu mai curajos decât Boc ca se ne explice că trebuie să ne taie salariile şi pensiile dacă vrem să fim "într-un viitor anterior"( timp doar al verbelor franţuzeşti).
Vizita doamnei Christine Lagarde este un eveniment. Pentru că aşa cum spuneam, ţări precum România erau lăsate până acum pe mâna unor funcţionari de calibrul lui Stolojan (care atunci când era la FMI, se ocupa de însănătoşirea finanţelor moldoveneşti).
Ce înseamnă asta? Din două una: ori că România a crescut în ochii lumii financiare (ceea ce apare plauzibil mai ales când reuşim să ne mai împrumutăm şi de la alţii ), ori că FMI a scăzut ca importanţă. Ambele variante par valabile. Noi am trecut prin criză fară să ne rupem de tot gâtul, iar acum tragem nădejde într-o creştere economică pentru care nu avem resurse (nu reuşim nici măcar ca pe lângă banii europeni să punem partea care ne revine). Iar, FMI-ul trece şi el prin clipe mai dificile, nu prea mai găsind clienţi pentru tratamentele sale de şoc (apropo: ungurii s-au cerut să-şi plătească datoria mai repede doar ca să scape de inspectorii de la  Washington). Oricum ar fi, prezenţa doamnei Lagarde la Bucureşti, convorbirea domniei sale cu preşedintele (tovaraşi mai vechi de luptă) şi premierul (mai nou), dar mai ales cu builderbergul nostru Isărescu, constituie momente de reper în storicul agitat al relaţiilor noastre financiare. Este evident că FMI nu doreşte să piardă monopolul acestui tip de relaţie care îl face egalul marilor puteri, poziţie serios ameninţată de excedentele valutare ale Chinei şi ale altor câteva ţări pe care criza le-a ocolit în mod miraculos şi de neîncrederea tot mai marcată faţă de soluţiile sale care, însă, nu ar trebui absolutizate, pentru că FMI-ul nu ne-a obligat să vindem în pierdere companii păguboase: el ne-a cerut doar să scăpăm de aceste găuri negre ale unei economii de stat clietelare, nu ne-a pus pistolul la tâmplă ca să vindem CFR Marfă lui Gruia Stoica. Dar, despre ce s-a discutat între patru sau mai mult ochi, de preferinţă în franceză, vom afla. Sau nu... 

 

Publicat: 13 Iulie, 2012 - 11:32
Punctul pe Y. La orizont: ceva mic şi negru
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
După duşurile reci, în serie, de la Bruxelles, Ponta s-a întors acasă cu o mină de băiat cuminte care nu iese din vorba celor mari.  Deja, la Bucureşti, perspectiva este cu totul alta decât cea care se iţea după blitz-krilg-ul de săptămâna trecută, când diviziile USL-iste au luat cu asalt şi au nimicit redutele parlamentare ale oastei portocalii: Totul părea planificat la secundă în cartierul general al noii puteri şi viteza cu care Băsescu a fost judecat şi executat rivalizează cu procesul de la Târgovişte.

Proiectul USL părea clar şi inevitabil: referendum după Ordonanţa de Urgenţă, în temeiul de bun simţ al “simetriei”  şi finele lunii urma să facă din Băsescu un simplu cetăţean, coborât de echipaj de pe vaporul pe care-l condusese cum putuse, printre gheţarii crizei, în bărcuţa de simplu cetăţean cu merinde pentru supravieţuire. Doar că, odată în plus, se dovedeşte că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Strategii USL n-au estimat vigoarea văicărelilor părţii vătămate şi sensibilitatea ieşită din comun a comisarilor de la Bruxelles faţă de suferinţele îndurate de un preşedinte care se trezea suspendat peste noapte, în loc să i se lase un răgaz pentru a se obişnui cu ideea. Pentru că, practic, pentru asta a fost muştruluit Ponta, şi de membrii familiei socialiste şi de revoltaţii vecini populari.  Unicul său susţinător a fost, până la urmă, liberalul Watson şi, chiar dacă Schulz şi-a amintit că nu prea s-a auzit pe coridoarele de la Berlaymont geamătul de suferinţă al alianţei câştigătoare a alegerilor din 2009, când Băsescu i-a dat cu flit, n-a făcut mare caz de asta.

Practic, Ponta s-a întors la Bucureşti cu un “ghid de comportament faţă de Opoziţie” în care i se recomandă să fie mai domol şi mai puţin drastic şi să facă ce zice Curtea Constituţională.

Or, ce zice Curtea e sinucidere curată: nici în visele lor cele mai frumoase useliştii nu pot spera să scoată la vot 9 milioane de români. De aici proiectul se modifică drastic: Băsescu revine la Cotroceni triumfător pentru a doua oară, Antonescu îşi amână visele de mărire până peste doi ani, iar USL-ul va avea de făcut faţă în toamnă unor adversari renăscuţi din propria cenuşă. Tăcutul şi discretul preşedinte din ultimele şase luni – care nu mai îndrăznea să iasă din vizuina de la Cotroceni - s-a reşapat complet. Şi-a regăsit accentele patetice din vremurile bune şi nu se mai împiedică de nici o amintire a trecutei guvernări, căreia-i scoate la iveală, cu ostentanţie, ceea ce consideră acum că a fost bine. Ca deobicei, nu se împiedică de nici un adevăr, recunoscându-şi o imagine de justiţiar care n-a pactizat niciodată cu cei care se împiedică de el în graba nesăţioasă de a pune mâna pe justiţie şi pe instituţiile statului de drept – cei doi copii de suflet ai săi, pe care-i apără chiar cu preţul scaunului.

Nu ştiu ce vlagă mai are USL-ul ca să-i opună o campanie convingătoare,  dar sunt aproape sigur că, cu tupeul caracteristic, Băsescu nu va face nici un rabat la populism pentru a scăpa pentru a doua oară de această ameninţare mortală pentru el (Dosarele “Flota” şi “Mihăileanu” sunt în poziţie de start!) Iar pentru unul care a devenit de două ori preşedinte pe principiul lui 50% +1 (acest 1 fiind, prima dată, al listelor suplimentare, iar a doua oară al lui Baconschi), un referendum pe acelaşi criteriu, la care nici măcar nu trebuie să câştige la procente, pare o joacă de copil.
Ştiţi bancul cu “ceva mic şi negru?” Adică viitorul. Unora…

 

Punctul pe Y
joi 14 iulie 2011 Nr: 3322
"Micul trafic" de influenţă joacă viitorul Coaliţiei de guvernare
de Octavian Andronic

Atât comunicatul DNA – cât e el de succint – cât şi lipsa de reacţie a ministrului Borbely până în momentul când scriu aceste rânduri, nu sunt de bun augur pentru cel care era considerat „omul nr. 2” din UDMR, şi care avusese şanse mari să devină chiar preşedintele partidului.
Probabil că unii dintre colegii ministrului Mediului – atât din Guvern, cât şi din Alianţă - îşi dau coate şi râd pe înfundate: uite la ce se preta ăsta! La 20.000 de euro! Şi probabil că au dreptate: „tunurile” date de reprezentanţii actualei puteri sunt de milioane, nu de câteva prăpădite de salarii medii pe economie.

Aş spune că lovitura – în cazul în care acuzaţiile se vor confirma – este mai puţin dură pentru Borbely Laszlo, cât pentru formaţiunea din care face parte. UDMR-ul avea orgoliul de a fi, printre formaţiunile politice româneşti, o excepţie şi în materie de corupţie. Practic, nici un membru marcant al UDMR nu a fost suspectat de manevre ilicite, cu atât mai mult cu cât reprezentanţii săi s-au regăsit constant, în toate guvernele din 2005 până în prezent. Cu atât mai mare este surpriza ca un tip de calibrul lui Borbely – ocupant al mai multor portofolii ministeriale importante, beneficiare ale unor substanţiale fonduri europene – să pice pentru un „mizilic” – pentru că astfel de operaţiune de amenajare a câte unui „cuibuşor” locativ intră în practica curentă a „micului trafic” de influenţă.

Comunicatul DNA nu vine nici el aşa, tam-nesam. Cercetarea a fost una de durată, iar implicarea ministrului era cunoscută în cercurile puterii. Ea a fost aruncată pe piaţă exact în momentul în care neînţelegerile dintre liderii PDL şi cei ai UDMR au devenit conice. Regionalizarea şi Legea Minorităţilor sunt pietrele de încercare ale unei guvernări ce riscă să se rupă în orice moment. Acum, însă, iniţiativa trece din mâinile UDMR în cele ale preşedintelui, care se vede astfel în posesia unui instrument de presiune redutabil.

Deocamdată, justiţia îşi urmează cursul – cu o percheziţie la domiciliul ministrului – iar personajele principale ale afacerii se prevalează de absenţa unor comunicări oficiale din partea organelor de anchetă. Borbely nu zice nimic, UDMR-ul nu are ce să zică până nu spune ministrul ceva, iar Emil Boc ridică din umeri şi spune că nimeni nu l-a înştiinţat despre faptul că unul dintre miniştrii săi este cercetat penal. Pentru cei dispuşi să înghită o asemenea explicaţie, ea poate să indice ceva. Este însă limpede că DNA-ul nu şi-ar fi asumat un asemenea risc fără să aibă un aviz de „sus” şi probe serioase la dosar. Care vor face în scurt timp din Laszlo Borbely un „fost ministru”, iar din UDMR un partener mult mai rezonabil la viitoarele negocieri.

 

Punctul pe Y
joi 15 iulie 2010 Nr: 3080
O ţară lipită cu scotch
de Octavian Andronic

“Aveţi grijă, dle Coşea, ţara dv. este lipită cu scotch” – i-ar fi spus, în cursul unei recente întâlniri, la Bruxelles, preşedintele Comisiei Europene, Barroso, fostului europarlamentar roman.

Chiar dacă pare a nu-şi mai găsi locul, politiceşte vorbind (am o bănuială că trecerea sa pe la UNPR-ul lui Oprea este doar un episod), Mircea Coşea rămâne o personalitate a scenei româneşti, principalul său atu constituindu-l solida pregătire economică şi disponibilitatea sa de a oferi soluţii, neîmpărtăşite însă din raţiuni obscure de cei cărora le sunt adresate.
Avertismentul lui Barroso este unul cât se poate de serios. Dincolo de figura de stil utilizată (este vorba, evident, despre banda de lipit denumită generic cu brandul whisky-ului) desprindem preocuparea şi îngrijorarea forurilor de decizie europene faţă de ceea ce se întâmplă în România. Iar ceea ce se întâmplă în România corespunde unei reţete simplist de păguboase: după aderarea noastră, în 2007, aderare datorată nu atingerii pragului de performanţă cerut, ci a unor factori politici fără legătură cu acesta, în România s-a consolidat dezmăţul bugetar pe motiv că anumite schimbări şi adăugiri ar fi cerute, chipurile, de legislaţia europeană, iar aparatul bugetar s-a umflat ca un balon, copleşind sectorul productiv, de care nimeni nu s-a mai îngrijit, pentru că părea că acesta merge de la sine. Tehnicile de promovare dubioase, în care au primat legăturile de clan, au adus în fruntea instituţiilor publice oameni incompetenţi dar devotaţi, care la rândul lor au întărit devotamentul celor din  subordine, prin promovări şi angajări de acelaşi tip. Ce a rezultat vedem astăzi: o structură stufoasă, întortocheată, lipsită de orice performanţă, ce perpetuează o stare convenabilă noilor potentaţi. Aparatul de stat este însăşi garanţia supravieţuirii lor: de ce l-ar slăbi sau l-ar modifica? Când mult mai simplu este să încerce să echilibreze balanţa punând efortul în spinarea celor mulţi?

Scotch-ul este un material util la anumite sarcini. Când acestea îi depăşesc proprietăţile, cedează şi tot ceea ce strângea până atunci laolaltă se împrăştie. România este în pragul unui asemenea moment: presiunea exercitată de criză, lipsurile de tot felul, perspectivele sumbre şi, tronând peste toate, o neputinţă devenită cronică de a gestiona situaţia, ne pot duce acolo unde nici un alt eveniment din agenda ultimilor două decenii nu ne-a dus: în haos.

 

Punctul pe Y
miercuri 15 iulie 2009 Nr: 2810
Antonescu: cursă cu handicap
de Octavian Andronic

Ca într-o cursă cu handicap, Crin Antonescu a luat deja startul în competiţia în care concurenţii creditaţi cu cele mai bune rezultate vor intra ulterior. Primul va fi Geoană, iar Băsescu va anunţa, probabil, în ultimul moment că e gata să se alinieze (de unul singur) la start. Până când actualul preşedinte va ţâşni din block-starturi, Antonescu va fi făcut deja vreo zece tururi de stadion, iar Geoană vreo trei...

„Graba” noului lider liberal este de înţeles. Are de recuperat procente serioase de şansă. Sunt, în primul rând, procentele partidului său, care se învârt în jurul cifrei 20. Cam unul din cinci dintre alegătorii care se vor prezenta la finele lui Noiembrie la urne va pune ştampila pe numele său, conform sondajelor pre-pre-electorale. Ca să intre în turul doi, Antonescu are nevoie să depăşească, pe linia de sosire, pe unul dintre cei doi contracandidaţi. Este posibil acest lucru? Cum?

În primul rând, crede Antonescu, prin modificarea statutului pe care Băsescu l-a impus funcţiei prezidenţiale. „Preşedintele-jucător” este o aberaţie, după părerea sa, şi rezultatele se văd în pierderea constantă de viteză, pe care o înregistrează actualul deţinător al titlului. Antonescu optează pentru un „preşedinte al tuturor românilor”, nu un preşedinte doar al echipei din care face el parte. „Nu vreau un preşedinte partizan, vreau un preşedinte responsabil” – spune liderul liberal care ştie foarte bine cum s-a repercutat asupra formaţiunii din care face parte patima pentru „joc” a lui Băsescu. Modelul de preşedinte este mai apropiat, tehnic, de prestaţia lui Iliescu: „un factor de încredere, de echilibru, între stat şi cetăţean”.

Cât este de atractivă formula pe care o propune Crin Antonescu? De unde va putea să ia, cu ea, surplusul de votanţi de care are nevoie?

În niciun caz din tabăra lui Băsescu. Fanii acestuia sunt pe deplin satisfăcuţi de tehnica şi tactica de joc a acestuia. Sunt cei care doresc ca preşedintele să ia biciul în mână şi să-i pedepsească pe hoţi şi pe nesimţiţi. Este nostalgia modelului autoritar, poate singurul în măsură să-i capaciteze pe români. Din punctul de vedere al acestora, Antonescu e prea „soft”, prea civilizat, prea cuminte. Direcţia din care ar putea veni surplusul de votanţi este cea a eşalonului iliescian din PSD, a celor care nu agreează uzurparea acestuia de către Geoană şi trăiesc cu nostalgia celui de-al treilea mandat în care Iliecsu ajunsese la o formulă optimă, delimitându-se de excesele din propriul său partid şi ameninţând cu „curăţenia” post-mandat. S-ar putea trage concluzia că Antonescu ar trebui să-şi orienteze campania în direcţia atacării lui Geoană. Concluzie nereală: el poate  câştiga adepţi doar atacând „inamicul public” – pe Băsescu – cu consecvenţă şi cu o oarecare violenţă – una însă în ton cu personalitatea sa: o violenţă de fond, nu una de limbaj, în cazul căreia, oricum ar pierde în faţa replicilor marinarului.

Pe Antonescu îl aşteaptă o cursă grea. Când ceilalţi vor porni pe pistă, el va fi deja ostenit de turele deja date şi va avea nevoie de o rezistenţă deosebită pentru a face faţă finişului. Va putea, oare?

 

Punctul pe Y
luni 14 iulie 2008 Nr: 2260
Gogomănia legislativă
de Octavian Andronic

Dacă s-ar face o statistică a celor mai trăznite iniţiative legislative, cu siguranţă că dl Funar ar fi deţinătorul autritar al primului loc. Distinsul senator nu este la prima încercare de acest fel – mă refer la conceptul „ştiri bune/ştiri rele”. 

Dacă vă mai aduceţi aminte episodul prezentat la TV când Miron Mitrea, care conducea o şedinţă în plen, a bufnit în râs nemaifiind în stare să citească titlurile proiectelor ce urmau să fie puse în discuţie, să ştiţi că era vorba de alte idei ale dlui Funar, una dintre ele referindu-se la distanţele la care ar trebui plantaţi nişte copăcei de-a lungul trotuarelor.

Ce este ciudat este că o asemenrea bazaconie a fost, iniţial, votată în plenul Senatului, de mulţi dintre cei care acuma se spală pe mâini cu nonşalanţă. De mirare este şi că şeful dlui Funar, cu meserie de bază ziarist, care ştie din practică cum se mănâncă această pâine, pentru că a o face cel puţin săptămânal, nu a sesizat gogomănia, fiind apoi nevoit – din raţiuni de bun simţ – să se dezică de ea. Cât despre co-autorul proiectului, dl Ghişe, domnia sa părea un om cât de cât normal, antecedentele sale de primar la Braşov nefiind contaminate de antecedentele dlui Funar, de primar la Cluj.

Dacă pentru multe din trăznăile de la Cluj existau posibile explicaţii, care ţineau de o anumită viziune personală, unele dintre ele putând chiar să binedispună o parte a auditoriului, pentru proiectul ăsta nu rezultă nicio justificare. Cred că nici unul dintre autori n-a gândit prea mult când l-a pus pe hârtie, sau s-au gândit simplist, că o ştire rea e una care-i discreditează pe parlamentari, în timp ce una bună îi laudă. Dar, tehnic, este aproape imposibil de definit ce înseamnă „bun” şi ce înseamnă „rău” în domeniul atât de vast şi de complex al mass-media.

Desigur, uneori mă deranjează şi pe mine abundenţa de ştiri catastrofice din unele jurnale TV, dar acest lucru nu poate fi reglementat birocratic. Îl va reglementa bunul simţ, atunci când cei fără pasiuni morbide vor schimba canalul şi vor lăsa grozăviile fără audienţă.

 

Punctul pe Y
sâmbătă 14 iulie 2007 Nr: 1999
Coloana a-V-a democrată!
de Octavian Andronic

    Trebuie să recunosc că teoria pe care o lansează fostul preşedinte Constantinescu este cel puţin interesantă. Cel care a fost ‘învins’ de ‘structuri’ păstrează încă rana vie a eşecului şi resentimentele aferente. În guvernarea CDR-isto-democrată din 1997-2000, partidul dlui Roman a fost piedica esenţială în calea armoniei dintre puterile statului, iar Traian Băsescu a fost vârful de lance al opoziţiei antiprezidenţiale de atunci. Aşa încât ideea că două valuri succesive de ‘structuri’ au intrat şi intră în Partidul Democrat, o dată la fuziunea cu partidul lui Măgureanu şi a doua, cu previzibila fuziune cu partidul lui Talpeş, rămâne de luat în seamă. Cam de luat în seamă este şi ideea că în acest fel Partidul Democrat, al dlui preşedinte Băsescu, îşi croieşte drum spre guvernare folosind metode şi efective neortodoxe.  Nu este pentru prima dată când se arată cu degetul rolul pe care-l joacă serviciile secrete, foştii lor membri, în viaţa politică. Şi este de notorietate faptul că membrii la vedere, nu acoperiţi – ai acestora au ajuns să deţină funcţii importante în partide parlamentare sau neparlamentare. Cele mai notorii cazuri sunt acelea ale PRM şi PD, dar nici altele, precum PSD sau PNL n-au fost ocolite de ‘structuri’. 

    Ce vrea să însemne semnalul pe care-l dă Emil Constantinescu? Că demersul democraţilor este unul fără precedent prin amploarea şi diversitatea metodelor utilizate pentru a ajunge la putere. Şi că odată ajunşi la putere, aceştia vor guverna prin metode preluate din recuzita tradiţională a serviciilor.

    Desigur, la o privire mai calmă, aduce a exagerare să susţii că toţi cei care au aderat la iniţiativele politice ale domnilor Măgureanu şi Talpeş, ar fi foşti subordonaţi sau colegi. Şi chiar de-ar fi aşa, nu văd cine i-ar împiedica să facă politică şi chiar să fie performanţi. La urma-urmelor, un partid are nevoie de management performant şi de disciplină creatoare pentru a performa. Din păcate nu a fost şi nu este cazul prea multor partide de pe scena politică românească. Singurul element de luat în seamă, şi asta pentru viitor, este că ar trebui să existe o reglementare care să limiteze accesul în politică al foştilor şefi de servicii secrete, presupunându-se că aceştia ar putea utiliza datele şi informaţiile pe care le-au deţinut în cursul mandatului pentru a influenţa sau determina decizii suspecte de a se lua sub o anumită presiune.

    În rest – suntem o ţară liberă şi într-o ţară liberă oamenii pot face orice doresc atâta timp cât respectă legea. Inclusiv să facă fuziuni de partid, chiar dacă dl Constantinescu vede în asta un pericol.   

 

Punctul pe Y
sâmbătă 15 iulie 2006 Nr: 1773
Monica Macovei - o soluţie eşuată
de Octavian Andronic

Într-o actualitate impregnată de evenimente care au ca numitor comun justiţia - procese celebre pe rol, arestări, recuzări, declaraţii incendiare ale celor implicaţi, cereri de graţiere şi aşa mai departe - vine chiar justiţia şi toarnă gaz pe foc. Mai precis însăşi ministreasa Justiţiei, doamna Monica Macovei, care nu scapă nici un prilej de a inflama relaţia sa oricum indendiară cu corpul magistraţilor.După ce cu vreo două zile mai devreme declarase sus şi tare că n-are încredere în justiţie, miercuri s-a dus glonţ la CSM pentru a lua la frecat ridichea membrilor somându-i să renunţe la şefia instanţelor dacă doresc să rămână membri ai Consiliului. Este o mai veche marotă a domniei sale pe care o dă drept fiind o cerere expresă a prietenei sale, doamna Europa, cerere despre care nu s-a aflat şi din alte surse decât aceea pe care o reprezintă ea însăşi. Bineînţeles că cestiunea i-a cam înfuriat pe membrii CSM care, la tonul răstit cu care li s-a adresat, au simţit nevoia să răspundă în acelaşi registru sonor. Ce-a urmat a fost ceva ce doar cu puţină şansă nu s-a tranformat într-o veritabilă păruială, consfinţind o ruptură practic definitivă şi totală între titularul portofoliului şi autoritatea de reglementare în domeniu. Şi este evident că de pe astfel de poziţii reforma din justiţie - şi a mai rămas, slavă Domnului - nu are nici o şansă să avanseze şi să plece toate steguleţele roşii sau galbene care mai împodobesc tortul aderării.Justiţia română are mai multe probleme, dar cea mai acută continuă să rămână însăşi persoana doamnei Macovei. Fire conflictuală, aflată într-o evidentă contradicţie cu sistemul care a şi exclus-o din rândurile sale, dânsa nu reuşeşte să comunice. De colaborare, ce să mai vorbim. Astfel încât, cu toate bunele sale intenţii, demersul său rămâne discutabil, cu consecinţele de rigoare.Dacă aş fi în locul premierului (Slavă Cerului că nu sunt!) şi aş avea deasupra capului sabia lui Damocles de la Bruxelles, aş căuta urgent o soluţie. Doamna Macovei nu este. Ar putea fi Dan Lupaşcu, fostul preşedinte al CSM, om care se bucură de încrederea colegilor şi al cărui demers necesar ar putea optimiza procesele urgente ale aderării. Sau altcineva, oricum o persoană care să nu constituie ea însăşi o piedică...

 

Punctul pe Y
vineri 15 iulie 2005 Nr: 1625
România pitorească
de Octavian Andronic

Hotărât lucru, în România nu ai cum şi de ce să te plictiseşti. Ba, din contră, este mult mai greu să optezi pentru obiectul distracţiei şi al amuzamentului, dată fiind oferta excepţională de subiecte şi teme.
Ultima mare distracţie naţională o reprezintă alegerile anticipate. Din dulcea contemplare a drumului spre UE, ne-am trezit brusc la realitate: premierul a demisionat! Definitiv şi irevocabil. Adică urma să demisioneze - definitiv şi irevocabil - la o dată ce urma să se anunţe ulterior. Pentru că aşa sunt demisiile din ziua de azi: nu-i dai cu ea în cap alegătorului aşa, pe nepusă masă. Mai întâi îl pregăteşti psihologic: să nu-l apuce vertijurile, îl previi: vezi dom'le că eu o să demisionez din cauza bestiilor pesediste care se pun de-ancurulea. reformelor pe care noi avem de gând să le facem. Da' te-anunţăm noi când. Tu stai liniştit şi vezi-ţi de treabă, să nu sufere integrarea. Dar premierul nostru e hâtru: pe de-o parte vrea să ne menajeze, iar pe de alta nu. Că nu mai departe decât cu câteva ore înainte de anunţul-trăznet, tot dânsul spunea că nici vorbă de anticipate, avem de lucru fraţilor, n-avem timp să-l pierdem cu prostii!
Dar ştiţi  cum e la noi la români: una zici şi alta faci, ca să derutezi duşmanul! Zici că nu demisionezi, dar demisionezi! Zici că demisionezi, dar nu demisionezi! Zici că hotărârea e definitivă şi irevocabilă (ca la Curtea Constituţională!) Dar, după asta, vii şi spui: staţi niţel! Era definitivă şi irevocabilă atunci! Atunci e cu totul altă situaţie! E nedefinitivă şi revocabilă! Şi uite-aşa joacă naţiunea vreme de câteva zile jocul: 'uite premierul - nu e premierul'. Că el era la Năvodari, să vadă dacă n-a inundat cumva Marea Neagră a lui Băsescu, blocul său de pe plajă. Că ce se întâmplă prin ţară ştie foarte bine din dăţile trecute. De ce-ar fi inundaţiile din Moldova altfel decât cele din Banat? Apă e tot apă, şi-n Vest şi-n Nord. Iar amărâţi aşijderea, doar că vorbesc cu accente diferite. Iar la mare, cu răsăritul în faţa ochilor, poţi să te gândeşti mai bine la ce va urma: cum o să formezi alt cabinet, şi spre disperarea Opoziţiei ai tăi or să-l trântească de două ori. Şi cum o să se roage toţi de tine să nu faci anticipate, şi tu le faci, că-i eşti dator colegului de campanie electorală acest cadou de suflet. Şi cum o să te duci după aia în altă campanie electorală, şi o să le arăţi oamenilor cum din cauza şarpelui boa pesedist ţara geme şi se sufocă şi tu stai cu pachetul de legi în braţe şi nu poţi să le aplici pentru că ticăloşita de justiţie se pretează la fel de fel de chichiţe numai  să nu poţi tu să declanşezi o reformă la care te gândeşti cu drag de şase luni...Şi cum, la sfârşit, ţara recunoscătoare îţi va pune în braţe şi o majoritate parlamentară morală, şi doi şefi de camere portocalii, şi o curte nouă (constituţională dacă se poate)...Şi aşa mai departe.
Numai că, fraţi români, nu vă duceţi cu gândul chiar aşa de departe. Alegeri anticipate se mai pot face şi la anul şi peste doi sau trei. Deocamdată trebuie să ne concentrăm asupra obiectivelor prioritare: drumurile la Bruxelles şi Atena cu mama şi nevasta, drumurile la Snagov cu Porsche şi, mai ales drumul înapoi la popor!

 

Punctul pe Y
joi 15 iulie 2004 Nr: 1309
Remanierea de partid
de Octavian Andronic

Probabil că actualul cabinet Năstase va rămâne în istoria democraţiei post-decembriste ca cel mai productiv guvern, prin numărul mare de miniştri şi secretari de stat pe care i-a rulat, şi prin numărul de ministere înfiinţate şi desfiinţate pe parcursul mandatului. Remanierile au alternat cu restructurările, demisiile cu demiterile, rezultatul fiind, nu doar o oarecare instabilitate la nivel managerial, ci şi crearea unei mase de manevră compusă dintr-un manageriat altoit politic.Ultimele înlocuiri, finalizate ieri cu votul parlamentului, aduc o formulă nouă de remaniere: aceea în care sunt schimbaţi oameni consideraţi buni şi utili pentru alte însărcinări! La o primă vedere, mai toţi fac parte dintre 'premianţi': Ilie Sârbu a încheiat, chiar şi în 'genunchi', capitolul de negociere pe seama căruia se tot vorbea că va deveni piatra de moară a aderării;Elena Dumitru, artizanul unor ample proiecte sociale, gen 'cornul şi laptele' , implicată într-o serie de procese esenţiale pentru starea celui mai delicat eşalon de alegători; Marian Sârbu - pe cale de a deveni expert în negocieri, a adus o nesperată pace cu sindicatele; Dan Nica, părea cel mai bine înfipt ministru în postul său prin progresele semnificative înregistrate în domeniul pe care-l păstoreşte; iar Gabriel Oprea devenise unul dintre oamenii-cheie ai administraţiei publice, sector confruntat cu urgenţele unui dosar european, afectat şi aşa de ieşirea prematură din dispozitiv a lui Ioan Rus.Înlocuitorii sunt un amestec eterogen de vechi şi nou, de specialişti şi oameni buni la toate. Dintre toţi, experienţa lui Dan Mircea Popescu, cel care a stat cinci ani în fruntea ministerului Muncii, pare a fi esenţială pentru ceea ce are de făcut ministerul în această fierbinte vară-toamnă electorală, prea scurtă însă pentru desfăşurarea unei strategii viabile. Şi experienţa lui Duvăz poate fi utilă în stăpânirea, în continuare, a pulsiunilor sindicale. Petre Daea, Liliana Ţicău şi Gheorghe Emacu sunt specialişti, din rândul doi, care nu vor avea timp să fie supuşi la probe de rezistenţă, mandatul lor rămânând, prin forţa lucrurilor, unul de înlocuitor. Întrebarea care se pune este dacă contribuţia acestor cinci (plus Rovana Plumb) se va putea dovedi mai eficientă în planul acţiunii de revitalizare şi de energizare a partidului, decât a fost - şi ar fi fost - la guvern. Dar cum 'încercarea moarte n-are', vom afla aceste lucruri nu peste foarte multă vreme. Mai precis, la scrutinul din noiembrie.

 

Punctul pe Y
marţi 15 iulie 2003 Nr: 994
La primul congres - Emil reales!
de Octavian Andronic

Exact la aproape trei ani de la momentul în care preşedintele de atunci al ţării, Emil Constantinescu, scârbit, bătut şi învins îşi anunţa hotărârea de a renunţa la o nouă candidatură şi la povara conducerii vreunui partid, acelaşi Emil Constantinescu reintră cu surlele şi trâmbiţele ce-au mai rămas în dotarea partizanilor săi, în câmpul de bătaie al politicii. Şi nu oricum, ci ca şef de partid. Partidul - numit 'Acţiunea Populară' - se vrea a fi unul de centru-dreapta, opus nu atât formaţiunilor tradiţionale, cât celui căruia i-a datorat mărirea şi decăderea: partidul naţional-ţărănesc, creştin şi democrat pe deasupra. Aşa cum se întâmplă în viaţă, tandemul Constantinescu-Ciorbea s-a transformat într-o relaţie antagonistă, în care cei doi se bat pe câte o bucăţică din cea mai rămas din cadavrul formaţiunii răpuse de contactul cu realitatea. Lacom de putere şi notorietate, după trei ani de sihăstrie, în care consideră, probabil, că şi-a spălat toate păcatele, Emil Constantinescu se avântă cu mult curaj în scenă, lovind în stânga şi în dreapta cu barda noilor sale convingeri. 'Acţiunea Populară', care a luat fiinţă în ultimul week-end, ca un soi de pasăre Phoenix, din cenuşa unei alte păsări politice, se vrea, deja, partid parlamentar. Nu contează că pragul va rămâne tot de 5%, adică la fel de însurmontabil cum s-a dovedit în 2000 pentru un partid care avea deja o istorie nouă; nu contează că dreapta de astăzi nu reuşeşte să adune, aritmetic, procentele lăsate libere de stânga; Emil Constantinescu nu se mai uită înapoi. El priveşte doar înainte. Dacă ar face la fel şi alegătorii, ar mai fi o speranţă. Dar mi se pare aproape de domeniul imposibilului să-i mai faci să creadă, pe cei care au dansat de bucurie în '96, la vestea câştigării alegerilor de către CDR, că gestul poate fi repetat. Mai ales după cele întâmplate din '97 până în 2000. Dl Constantinescu are tot dreptul să spere, ca orice om politic. Iar electoratul are dreptul - şi datoria - să nu uite.

 

Punctul pe Y
luni 15 iulie 2002 Nr: 677
Copita lui Stoica
de Octavian Andronic

Lupta politică în România are sens unic: de jos în sus!Adică, cei de jos, se luptă să-i dea jos pe cei aflaţi sus, pentru a le lua locul şi pentru a suporta, la rândul lor, asediul celor care-i urmează.Pe undeva, este firesc.Este condiţia alertei şi a înnoirii. Nefiresc este faptul că, odată ajunşi în vârful ierarhiei, politicienii nu prea mai au timp să fie creativi şi să îmbunătăţească doctrina sau practica aplicării ei.Ei îşi concentrează atenţia spre contracararea mişcărilor din subordine care au ca obiectiv slăbirea poziţiei lor sau chiar dărâmarea înainte de termen. În linii mari, ultimul preşedinte al PNL-ului - poziţie în care le-a succedat lui Radu Câmpeanu şi Mircea Ionescu Quintus - Valeriu Stoica, n-a făcut excepţie de la această regulă.Excepţională este, însă "mutarea" sa de ultimă oră, prin care îşi lasă rivalii fără obiectul muncii: el a anunţat nu doar că nu va mai candida pentru funcţia de preşedinte ci că se şi retrage voluntar din poziţie, plasându-i lui Stolojan toate responsabilităţile.Două ţinte atinse cu un singur cartuş - pentru că prin această decizie el nu face altceva decât să şi tranşeze rezultatul competiţiei!

 

Punctul pe Y
sâmbătă 14 iulie 2001 Nr: 368
Abstinenţa-soluţia salvatoare!
de Octavian Andronic

Preşedintele Keniei a lansat, recent, un apel către populaţie solicitând doi ani de abstinenţă sexuală - ca soluţie pentru stăvilirea epidemiei de SIDA care face zilnic 700 de victime. Dincolo de gravitatea chestiunii în sine, rămâne de analizat originalitatea soluţiei: lipsirea de sex! De singura plăcere de care populaţia poate beneficia gratuit, fără taxe şi aprobări! Aceasta se poate dovedi, în cele din urmă, soluţia rezolvării şi a altor probleme, în special dintre cele cu care se confruntă ţările aflate în tranziţie, precum România. Copiii instituţionalizaţi, de pildă! Decât să ne tot aflăm în situaţia de a încasa scatoalce de la Consiliul Europei şi de la doamna baroneasă, printr-o simplă suspendare a contactelor dintre cele două sexe s-ar putea obţine un răgaz în care problemele copiilor existenţi s-ar putea rezolva optim, fără presiunea altora veniţi din urmă. Sau problema alocaţiilor, acuzate a fi insuficiente pentru creşterea decentă a copiilor din familiile numeroase. Cu banii economisiţi în cei doi ani în care nu s-ar mai naşte alţii, ar putea fi majorate alocaţiile celor existenţi. Ca să nu mai vorbim despre efectele pe termen lung ale acestei terapii de şoc: peste vreo 18 ani efectivele armatei vor scădea în mod natural, în acord cu exigenţele NATO - de a avea armată mică, dar profesionistă - iar peste alţi câţiva ani şomajul se va reduce brusc de la sine. Şi aşa mai departe. Totul ar fi ca Executivul să găsească cele mai potrivite argumente şi cele mai adecvate stimulente. Pentru că tendinţa naturală a populaţiei de a face sex, fără să se gândească prea mult la urmări, poate pune în pericol toate aceste obiective majore! Or, abstinenţa ar putea să reprezinte soluţia miraculoasă şi pentru intrarea în NATO, şi pentru aderarea la UE şi, pentru aproape orice nu reuşim în condiţiile actuale să realizăm.

 

Punctul pe Y
sâmbătă 15 iulie 2000 Nr: 59
"Schema Varujan"
de Octavian Andronic

Că din "forţa conducătoare", P.N.Ţ.C.D. a ajuns păcăliciul scenei politice ne-o demonstrează şi ultimele desfăşurări, între care "schema Varujan" poate să rămână în anale ca o inginerie de vârf. Decodificată, schema arată cam aşa: se ia o grupare intelectuală mică, dar care face gălăgie mare în preajma alegerilor; aceasta este băgată într-o formulă mai largă (gen C.D.R.) pentru că intelectualii dau bine pe lângă muncitori şi ţărani, şi i se oferă nu numai mandate mult peste ce-ar fi putut să spere aceasta în cele mai frumoase vise ale sale dar şi platforma de unde-şi poate declama convingerile proprii; gruparea îşi pastrează identitatea şi-şi amplifică notorietatea criticând de zor politica de grup; când simte că lucrurile încep să meargă rău, face un pas spectaculos: iese din grupare şi o ia la picior de una singură. Nu renunţă însă la locurile din parlament care-i permit să facă, în continuare, vâlvă mediatizată; îşi încearcă puterile într-un nou scrutin, din care nu obţine mare lucru; dar aceeaşi situaţie se produce cu forţa conducătoare din "formula largă" care îşi asumă, fără să vrea, nota de plată a întregii consumaţii; în momentul acesta în care forţa conducătoare se vede abandonată de aliaţii conduşi, mica grupare devine, brusc, generoasă, şi îi întinde o mână întru formarea unui solid "pol" de dreapta. Un pol care dacă nu promite mare lucru, măcar nu lasă gruparea intelectuală pe dinafara. În felul acesta, contra onorabilităţii se obţine o felie mai mare - e drept, dintr-un tort mult mai mic! Şi, uite-aşa, dl Varujan îşi vede împlinit măcar parţial visul de a coagula o dreaptă ăn care să se pompeze sânge tânar în vinele atrofiate ale venerabililor purtători ai tradiţiilor politice româneşti. Redusă la formulă, schema ar putea fi reprezentată în felul următor: PaR + CDR = CDR - UFD = UFD + PNŢCD = Polul de Dreapta Rotindu-se abil, în spaţiul politicesc, dl Vosganian reuşeşte să combată principiul lui Lavoisier, demonstrând că PUŢIN poate să însemne, la momentul potrivit, MULT. Totul e să intuieşti momentul!

 

Punctul pe Y
vineri 14 iulie 1995 Nr:
LUPTA DINTRE VECHI SI NOU
de Octavian Andronic

Pe măsură ce se scurge timpul, afacerea "lliescu - KGB - terasa Anda" îşi scoate la iveală recuzita şi manevrele de culise. A fost mai întâi un crescendo, generat de revelaţiile târzii ale unui Botnarciuk, scrisorile sale parafate, corespondenţele din Moscova o oarecare agitaţie parlamentară, pentru ca apoi să vină bomba: Botnarciuk nu există, iar KGB nu dă adeverinţe! La ţanc, pică Terasa Anda, cu episodul rocambolesc din centrul Bucureştilor, cu inflamarea unei părţi a opiniei publice şi chiar cu îndoielile de rigoare. Iar când să se lămurească lucrurile, încep defecţiunile: martora principală nu vine la comisie, ba mai mult, încearcă să o şteargă într-o deplasare peste hotare. Ce se întâmplă, de fapt ? Poliţie politică, justiţiari cu reportofon, conspiraţie ? Cred că lucrurile sunt mult mai simple decât pot să apară la prima vedere. În fond, nu e vorba decât despre o banală şi dialectică luptă dintre vechi şi nou. Dintre vechile şi noile structuri informative. Dintre vechea Securitate si noul SRI. între cei care nu sunt dispuşi să lase din mână atuul informaţiei şi cei care doresc să-l stăpânească pe deplin. Conflictul tot mai ireductibil dintre directorul Măgureanu şi elementele aruncate peste bord din varii motive, dar mai ales" - mi-ar plăcea să cred - datorită neadaptării la exigenţele democratice ale muncii informative, şi-a găsit canalul de defulare în această afacere condusă la vedere, după cum lesne se poate constata, de foştii informatori ai Securităţii sau de specialiştii în retragere. Diversiunea poartă, de altfel, amprente inconfundabile pe care cunoscătorii le pot fişa, cu maximă precizie, fără ca acest lucru să reprezinte vreun câştig pentru cineva. Pentru că în acest mod doar se pierde: încredere şi siguranţă.

Tag-uri Nume: