Publicat: 9 Martie, 2018 - 00:00
Succintă incursiune printre temele jurnalistice din perioada 1995 - 2011

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.

Editorialistul este cronicarul clipei. Fiecare nouă temă le îngroapă pe celelalte în uitare. Noroc cu memoria hârtiei (mai nou, a suportului electronic) care din când în când ne mai trage de mânecă.

Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2011.

Trucul prin care DAEWOO a pus mâna pe fabrica OLTCIT @ Revirimentul magistraturii: Cosma, între o condamnare de 2 ani și alta de 18, în același dosar! @ Polul social-democrat și povara umanistă @ Brevetată de finanțele românești: plata cu sacoșa @ Raportul lui Timofte: corupția stă la pândă! @ Tandemul executiv și menținerea echilibrului între „oamenii lui Iliescu” și „oamenii lui Năstase” @ Din capul cui a ieșit ideea „AXEI 3B”? @ Monica Macovei era cât pe ce să demisioneze din cauza percheziției la casele lui Năstase @ Protocolul de la Bruxelles se ia cu mâinile de cap când vin delegațiile supradimensionate ale Bucureștiului @ Băsescu la bilanțul Parchetului: nu vă temeți de presa mogulilor! @ De ce n-a fost lăsat Prigoană să-și facă fiul europarlamentar? Din cauza fiicei lui...! @ Cataramă și-a anunțat retragerea! O dispariție care nu lasă nici urme, nici regrete @ Cum se vede România din elicopter? Mai bine decât de pe șosea - conchide Băsescu (Octavian ANDRONIC)

Punctul pe Y
vineri 10 martie 1995 
Păcăleala DAEWOO
de Octavian Andronic

Aşa pare, cel puţin la prima vedere: marele concern sud-coreean DAEWOO a pus mâna pe fabrica de la Craiova printr-un truc impecabil: ca saşi constituie partea de capital cu care intră în afacere el va vinde pe piaţa românească 20 000 de automobile "Cielp", la preţuri între 16 şi 20 de milioane lei - de trei ori mai mari decât ale oricărei alte maşini produse în România. Iar, mai mult, pentru ca tacâmul să fie/complet, DAEWOO trage în piept şi Guvernul, şi pe vigilentul ministru al Finanţelor, de la care obţine - Dumnezeu ştie cum - o scutire "conţingentata" de taxe vamale. Această scutire se dă exact pentru cilindreea maşinilor coreene (în Europa nimeni nu mai produce vehicule de 1400 -1500 cmc) deşi, pe fond, măsura vizează - vorba dlui Florin Georgescu - "reîmprospătarea" parcului naţional. Rezultă deci că investitorii străini au împuşcat doi iepuri dintr-un foc: n-a mai fost nevoie să scoată din buzunar dolarii pentru capitalul social, pentru că îi iau din buzunarele noastre, vânzându-ne totodată şi marfa lor fără a mai plăti pentru ea cuvenitele taxe vamale.    
                                                                               
Tare isteţi trebuie să fie domnii de la DAEWOO şi de Iar RODAE, dacă reuşesc să păcălească în aşa hal şi guvernul, şi ministrul Finanţelor, şi pe partenerii lor de la Craiova şi, în ultimă instanţă, pe noi toţi! Doar dacă nu e vorba despre altceva: despre faptul că ne-am lăsat păcăliţi. De ce oare ?
P.S. Mi-amintesc că pentru o chestiune asemănătoare (un cumpărător de arme Ie-a plătit, în parte, cu lei obţinuţi din vânzarea de ţigări -tot fără taxe!) un om de afaceri din Liban stă prin tribunale de doi ani şi ceva. Da, dar el nu e DAEWOO... 

Punctul pe Y
sâmbătă 11 martie 2000
Justiţia română, pe culmile slugărniciei!
de Octavian Andronic

Venirea în fruntea justiţiei romane a liberalului Stoica şi în fruntea Parchetului a cotroceanului Moisescu a dat semnalul celei mai depline replieri a magistraturii pe poziţiile ocupate în timpul comunismului. Vechile deprinderi se uită greu şi se reiau cu voie buna şi cu convingere. Eu cred că cel mai greu le-a fost magistraţilor uceniciţi pe băncile dreptului comunist să n-aibă de la cine să primească indicaţii, să trebuiască să dea sentinţe după capul lor sau, mai rău - după Codul Penal. Lăsaţi de izbelişte vreo câţiva ani, în care vârfurile politice erau timorate şi stingherite de spectrul separaţiei puterilor în stat, au trăit, probabil, o veritabîlă dramă: drama lipsei de stăpân, căruia să i se pupe mâna, să i se facă temele şi să i se mulţumească pentru şuturile în fund care, nu-i aşa, înseamnă întotdeauna un pas înainte.

Ei bine, suferinţa a luat sfârşit o dată cu schimbarea, când au simţit adiind în aer pocnetul de bici al stăpânului. Care stăpân le-a dat inamovibilitate - celor care şi-au demonstrat credinţa ca obiect al muncii - celor care ţinuseră dosarele în fişete, neştiind prea clar pe care să le lucreze şi să le trimită mai departe.

Un prim semn al profundului reviriment al corpului magistraţilor l-au avut atunci când, pe acelaşi dosar, Cosma a încasat o dată 2 ani, iar a doua oară 18! Ca-ntr-o scamatorie făcută de Mafalda. A doua oară - şi cel mai convingător - în procesul celor doi generali: Chiţac şi Stănculescu. Deci, ca-n bancul cu fotbalistul care el centrează, el sare la cap şi dă gol, omul preşedintelui, dl Moisescu, trimis special la munca de jos, la Parchet, să le dreagă dosarele, a poposit apoi la CSJ pentru a da sentinţele definitive. N-au contat probele, argumentele, confruntările. A contat doar că „stăpânul" avea de ţinut o promisiune electorală (şi nu numai atât: şi de aruncat o pisică moartă în curtea ştim noi cui...) şi de aici încolo şi conştiinţa judecătorilor şi articolele Codului Penal s-au făcut preş.

Magistraţii au oferit Cotrocenilor o victorie. Una care s-ar putea să coste (prea) scump...

Punctul pe Y
sâmbătă 10 martie 2001 
Atacul la PUR!
de Octavian Andronic

Polul social-democrat scârţâie din toate încheieturile. După ce au fost purtaţi în spinare spre Parlament, unul pentru a i se moşteni filiaţiile europene (PSDR) şi altul pentru a se uza de "imperiul" mediatic al patronului său (PUR), acum încep să iasă la iveală resentimentele pe care le-a determinat generozitatea cu care liderii PDSR-ului au acordat fotolii parlamentare, funcţii în guvern sau în administraţia locală celor două formaţiuni care, de sine stătătoare, n-ar fi putut spera mai mult decât să organizeze, din când în când, simpozioane, pe tema tradiţiilor istorice ale social-democraţiei sau a modernităţii doctrinei umaniste. Ca cele două partide nu sunt dispuse să stea veşnic la remorcă şi că au propriile lor planuri a dovedit-o, foarte curând după alegeri, partidul lui Dan Voiculescu care, pe fondul euforiei generale,  anunţă sec că la viitorul scrutin va merge singur. Anunţul era, desigur, mai puţin o chestiune de strategie (cine ştie ce-o mai fi peste patru ani) cât una de tactică: vezi bine, odată trecută puntea electorală, n-o să ne azvârliţi  voi peste bord! La fel şi PDSR-ul, care pe măsură ce se apropie Internaţionala Socialistă, unde cele două partide îşi vor pune pirostriile pentru a ocupa locul pe care-l deţine acum PD-ul, emite tot mai multe şi mai acute pretenţii, încercând să se vândă cât mai scump. Este aproape firesc ca acest lucru să provoace o anume frustrare în partidul de guvernământ. Un parlamentar de prin Vâlcea era revoltat că, după ce ca filiala locală a PUR-ului a fost înfiinţată de PDSR, cu oamenii mai slabi pe care-i avea pe acolo, acesta a primit funcţia de prefect! La fel şi la Bucureşti, unde, după lungi deliberări pe marginea unor candidaturi cu vechime şi cu pretenţii, a ocupat scaunul de prefect tot un PUR-ist, chiar dacă nu unul pe faţă. Iar acum, Voiculescu face racolări de oameni pe care PDSR-ul i-a refuzat (cazul DuŢu de la Constanţa) stricând jocurile şi, mai mult, ameninţând să aducă indezirabili ca Pazara sau Secăreş, pentru care, ulterior se vor cere funcţii! Năstase a zis că e inadmisibil, Voiculescu a zis că e inadmisibil ce-a zis Năstase şi uite-aşa, după o reţetă de-acum ştiută, carul cu trei roţi al Coaliţiei ameninţă să se împotmolească. Ideologic!

Punctul pe Y
vineri 08 martie 2002 
Plata cu sacoşa
de Octavian Andronic

În finanţele româneşti circulă o noţiune care, probabil, nu poate fi întâlnită pe nicăieri altundeva prin lumea cât de cât civilizată: plata cu sacoşa! Există tot felul de forme: plăţi prin virament, prin ordine de plată, prin file CEC sau chiar prin numerar. În privinţa acestei din urmă forme, Ministerul Finanţelor este foarte drastic, plafonând sumele pe care micii întreprinzători le pot manipula. În prezent, "pragul" este de vreo cinci milioane, dacă nu mă înşel. Într-o economie slab informatizată şi insuficient diversificată acest lucru crează probleme. Pe care oamenii le rezolvă până la urmă în felul lor. În România cardul este, încă, o apariţie exotică şi, de regulă, trebuie să te duci la cumpărături cu sacoşa.De bani.  Pentru că sumele mari sunt şi voluminoase, la propriu cel puţin, atâta timp cât nu se vor tăia cele "patru zerouri". În Occident, doar ideea de a achiziţiona ceva mai de valoare cu bani peşin ridică semne de întrebare şi se spune că doar gangsterii sau hoţii umblă cu bani la ei. Oamenii onorabili n-au prin buzunare decât mărunţiş. Ideea de la care am plecat este, însă, alta. Aflu, din ziare, că ancheta în cazul BRS a stabilit că Nicolăescu, Iacob, Vântu şi alţii au scos în numerar, sume de ordinul miliardelor! Gândiţi-vă cam cât cântăreşte un miliard, în bancnote de 50.000 sau 100.000 şi veţi constata că e nevoie de o constituţie robustă ca să-i poţi căra. Şi de multe sacoşe! Să-i cari unde? Aici mi se pare că e problema. Nu atât că-i scoţi din cont, tu persoană fizică, şi-i muţi unde "vrea muşchii tăi". Se poate presupune că-i duci acasă şi-i clădeşti şiruri-şiruri, în şifonier, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Nu prea e cazul. Unu - pentru că leii se devalorizează al dracului, iar doi, că vremurile bune nu se prea arată la orizont. Unica explicaţie a retragerilor de tip sacoşă, este că miliardele sunt schimbate, pe piaţa neagră, în sute de mii sau milioane (de dolari) şi puse la adăpost pe meleaguri cu perspective mai roze. Observăm că în astfel de cazuri, nici Ministerul Finanţelor - cel atât de dur cu retragerile de peste 5 milioane de lei (nici 200 de dolari!) şi nici Banca Naţională nu par a-şi face griji, şi cu atât mai puţin reglementări. Se vor trezi, probabil, când vor constata că băncile se golesc, una câte una, cu modesta sacoşă de plastic, bună la toate.  Inclusiv la devalizarea sistemului bancar.

Punctul pe Y
sâmbătă 08 martie 2003
Corupţia e pretutindeni!
de Octavian Andronic

    Faptul că Parlamentul şi-a găsit, în fine, timp să discute raportul SRI pe 2000-2001 e un semn bun. Nu suntem chiar atât de departe în timp ca să nu ne mai amintim ce s-a întâmplat la răscrucea dintre cele două guvernări, lucru fără de care raportul ar fi lipsit de obiect.     Domnul Timofte ne-a spus multe, în raportul prezentat joi, document căruia nişte condeie mai pricepute i-au oferit nerv. Cele mai multe le ştiam şi noi, fără să avem acces la aparatul ultraspecializat pe care-l conduce domnia sa. Pentru că ceea ce apără SRI şi ceea ce are în faţă, ca adversar, este comun pentru întreaga societate.   În absenţa clasicilor spioni (vorba cuiva: ce-ar mai putea spiona, altceva decât ce apare zilnic în presă?), într-o lume care nu se mai bazează pe echilibrul terorii dintre cele două blocuri ideologice, s-ar putea spune că serviciile de contraspionaj din toată lumea au deja obiective comune: apărarea democraţiei sau a ordinii existente împotriva unor inamici proteici, ce nu pot fi identificaţi cu exactitate sau delimitaţi într-un anume context geografic.   Marii inamici ai civilizaţiei, care activează şi în România, sunt corupţia, hoţia, criminalitatea financiar-bancară sau infracţională (care poate afecta siguranţa naţională), terorismul. Cu acestea ar trebui, teoretic, cel puţin, să se bată zi de zi oamenii domnului Timofte.   Cu aceştia, dar mai ales cu corupţia care devine, pe zi ce trece, un inamic tot mai perfid şi mai pervers, capabil să ne creeze mari probleme, în special în ceea ce constituie obiective naţionale esenţiale: integrarea NATO şi în UE. Semnalele primite din partea unor lideri ai celor două organizaţii sunt lipsite de echivoc: fiţi atenţi, nu lăsaţi corupţia să vă zădărnicească eforturile! Depinde doar de voi!     O ştie şi dl Timofte şi cred că, de aceea, misiunea sa e tot mai complexă şi mai delicată cu cât principala concluzie a Raportului este că corupţia e peste tot. În toate domeniile şi la toate nivelele. Este şi în SRI - cum a dovedit-o recentul scandal RADET. Este în structurile Executivului, cum a demonstrat-o Păvălache. Este peste tot şi, când o cauţi, nicăieri! Cum să lupţi mai eficient cu ea, în acest caz? Greu de dat o soluţie. Cu atât mai greu cu cât ceea ce se întâmplă la nivele mai înalte şi mai responsabile, nu e de natură să ne încurajeze prea tare. De exemplu: vine lordul Robertson şi ne spune să nu ne lăsăm copleşiţi de corupţie. Ne-o spune în timp ce un consilier de-al său este tocmai arestat pentru că, prevalându-se de calitatea sa s-a implicat în niscai afaceri cu droguri şi cu bani murdari. Pe care dorea să-i plaseze pe la noi, ca investiţie occidentală!     Lupta cu corupţia începe să devină, tot mai mult, lupta cu noi înşine. Lupta cu propriile noastre limite, cu tentaţiile, cu lipsa de azimut moral.     Grea misie, nu doar pentru SRI. Dar nu una imposibilă.

Punctul pe Y
miercuri 10 martie 2004 
Tandemul Executiv
de Octavian Andronic

Pentru cei care ţin cu tot dinadinsul să vadă relaţia dintre cei doi poli de putere - respectiv "palatele" Victoria şi Cotroceni - ca pe o competiţie dură între favoriţii celor doi lideri, recenta restructurare guvernamentală poate fi interpretată ca un troc: Talpeş contra Rodica Stănoiu. Şi la remanierea trecută interpretarea a fost de aceeaşi natură: remanierea ministrei Puwak s-a făcut odată cu a celui mai apropiat colaborator al premierului, Şerban Mihăilescu. Aceste măsuri luate de fiecare dată în tandem ar avea rolul să menţină echilibrul dintre "oamenii lui Năstase" şi "oamenii lui Iliescu", într-o structură care, în mod normal n-ar trebui să ţină cont decât de performanţa şi de compatibilitatea membrilor echipei.Din păcate, acest criteriu pare să nu funcţioneze. Justificat sau nu, orice schimbare care se produce în structura Executivului dă impresia unei lupte surde pentru dobândirea unei ciudate şi nefireşti supremaţii. La aceasta concură şi etichetele care se lipesc cu surprinzătoare uşurinţă pe frunţile protagoniştilor. Astfel, primul guvern, cel din 2001, a apărut ca o mixtură între cele două echipe. În timp ce oamenii forte ai premierului au fost consideraţi Mihăilescu, Mitrea, Agathon, Rus, Cozmâncă, echipa formată din Mircea Paşcu, D.I.Popescu, Hildegard Puwak, Rodica Stănoiu, Răzvan Theodorescu, părea a-şi fi dobândit funcţiile datorită simpatiei care ar fi manifestat-o pentru ei preşedintele. Pe parcurs s-au mai produs unele schimbări de atitudine şi de simpatie, Mitrea spre exemplu, distanţându-se de Năstase, iar D. I. Popescu de Iliescu. Cei mai "fideli" premierului au rămas Ilie Sârbu şi Ioan Rus, în timp ce modificările operate în structura Executivului au scos, rând pe rând, din joc "partizanii" de genul lui Cozmâncă, Agathon sau Şerban Mihăilescu, aceştia făcând loc următorului eşalon, cel compus din Blănculescu, Bejenariu, Alin Teodorescu şi Ponta. Şi, uite-aşa, speculaţiile ar putea continua spre deliciul iubitorilor de scenarii. Părerea mea sinceră este că, pe măsură ce se apropie finalul de mandat, strategia de grup lasă tot mai mult loc strategiilor individuale, producând mişcări şi orientări dintre cele mai surprinzătoare, cu treceri dintr-o tranşee în alta cel puţin spectaculoase.

Punctul pe Y
joi 10 martie 2005 
Axa "3B"
de Octavian Andronic

În materie de politică externă, Traian Băsescu a exprimat două idei mari şi late: interesul României pentru zona Mării Negre ca zonă de stabilitate şi necesitatea unei axe care să unească Bucureştii cu capitalele Marii Britanii şi Statele Unite. Dacă povestea cu Marea Neagră nu e nici nouă şi nici surprinzătoare, dacă avem în vedere formaţiunea preşedintelui şi antecedentele istorice ale spaţiului carpato-danubian, care a avut de-a lungul vremii un singur vecin-prieten (e vorba, bineînţeles despre Marea Neagră), chestia cu axa a stârnit uimire şi nedumeriri. Cum a ajuns Traian Băsescu la o asemenea soluţie rămâne un mister, mai ales că e greu de crezut că ea putea veni din partea consilierului său de politică externă, apărut pe firmamentul Cotrocenilor la o bună bucată de timp după lansarea conceptului, în campania electorală, şi nici nu sunt nici semne preşedintele că ar dori să aducă desluşiri legate de evoluţia conceptului. Cert este că dacă o asemenea variantă de alianţe privilegiate ar fi apărut înainte ca România să se angajeze în cursa pentru Uniunea Europeană, era altceva. Atunci s-ar fi putut cântări mai exact şansele unei neutralităţi în spaţiul european - unde ne-am fi putut lua de mână cu Elveţia - în condiţiile unui angajament total faţă de americani şi, prin ricoşeu, faţă de englezi. Atâta timp, însă, cât preşedintele nu explică conţinutul şi semnificaţiile unei asemenea alianţe care, deocamdată, pare să reprezinte un simplu deziderat românesc, atâta timp cât nici americani şi nici englezii nu au vreun motiv palpabil să ne scoată din formaţie, este destul de greu să ne imaginăm cum ar lucra ea şi cu ce foloase. Este, însă, mai uşor, să intuim iritarea pe care le-ar putea-o provoca europenilor, dacă ar lua-o în serios şi dacă ar considera-o un soi de trădare sau de joc dublu faţă de angajamentul nostru comunitar.Aflat la Washington, faţă-n faţă cu Bush, în Biroul Oval, Traian Băsescu are prilejul să ia pulsul omologului său şi să-i afle, eventual, disponibilitatea de asimila şi pune în practică ideile altcuiva. Până atunci, axa Bucureşti - Londra - Washington rămâne un soi de calambur, dacă în locul capitalelor punem iniţialele celor trei lideri: Bush - Blair, şi cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Băsescu....

Punctul pe Y
vineri 10 martie 2006
Monica la răscruce
de Octavian Andronic

Ministrul Justiţiei, doamna Monica Macovei a mărturisit că marţi, după votul din Camera Deputaţilor prin care s-a respins cererea de percheziţie la casele lui Adrian Năstase, s-a gândit să demisioneze. Într-o străfulgerare a conştiinţei şi-a dat seama că nu se bucură de sprijinul politic pe care demersul său împotriva corupţiei îl necesită. S-a zbuciumat toată noaptea, întorcând problema pe toate feţele, pentru că spre dimineaţă să se ajungă la concluzia să nu demisioneze. Motivul: nu a dorit ca ea însăşi să constituie o piedică în calea integrării, tocmai acum, înaintea raportului de ţară. Având de ales între libertatea sa de conştiinţă şi datoria faţă de ţară, a ales ultima variantă. Aşa că miercuri de dimineaţă s-a dus, ca deobicei, la lucru, la minister, şi la dezbaterea de la ProDemocraţia pe tema proiectului unei legi privind controlul averilor. Acolo a reuşit să fie la fel de confuză şi de inexactă în prezentarea variantei guvernamentale de proiect precum a fost la Parlament în argumentarea necesităţii percheziţiei la Năstase. Nu mai inexactă decât co-participantul la manifestare, dl Bodu, care a reuşit doar să definească rolul instituţiei pe care o conduce (Fiscul nu confiscă!). Revin la decepţia încercată de dna Macovei marţi, la ceas de seară. Povestea vieţii şi operei domniei sale, poate fi de folos în înţelegerea momentului, aşa încât o să încerc să o revizuim: domnia sa a fost, în timpul regimului comunist, procuror. A fost procuror şi în anii de început ai democraţiei. N-a avut prea mult drag de această meserie, care, probabil că nu se prea potrivea cu datele sale intime. Nereuşind să manifeste râvna necesară, a intrat adesea în conflict cu şefii pe motiv de lucrări tergiversate sau nefinalizate. S-a despărţit fără regrete de această instituţie, aruncându-se în braţele societăţii civile. Aici s-a simţit mult mai în largul său, pentru că, în loc să primească muştruluieli din partea şefilor, putea ea însăşi să-i ia la întrebări în numele drepturilor omului. Şi nu doar pe foştii săi şefi, ci pe toţi ceilalţi, de la opincă la vlădică. Apărând tot felul de cauze, dna Macovei a devenit una dintre vocile contestatare cele mai cunoscute. Pornind de la această condiţie implicită de critic al vechiului regim, cel nou a zis că n-ar fi rău să-i dea ceva de lucru pentru a-şi demonstra practic calităţile. Devenită ministru al Justiţiei, dna Macovei s-a închipuit coborâtă cu hârzobul din Ceruri pentru a face ordine pe Pământ. A considerat că bunele intenţii sunt suficiente în atingerea scopurilor. A acţionat direct, fără menajamente şi chiar fără o strategie, într-o manieră conflictuală, obligându-i pe cei din jur să înţeleagă că are o misiune istorică ce nu se poate împiedica de cine ştie ce chichiţe politico-administrative. Mai repede şi mai total decât oricare alt membru al Executivului, dna Macovei a reuşit să-şi antagonizeze întregul mediu în care a acţionat. A constatat cu neplăcere că îi este greu să realizeze ceva atâta timp cât nu reuşeşte să aibă un minim de susţinere, măcar din partea celor pe care teoretic îi reprezintă. Marţi, la Parlament, a putut să constate direct ce înseamnă o asemenea lipsă de susţinere şi cum nobilele idealuri pot să se dezumfle în absenţa unei elementare strategii de comunciare. Pentru că, dacă are o problemă, una mare, asta e problema dnei Macovei: comunicarea. Ori, unde nu e comunicare, nimic nu e. Nici măcar lupta anticorupţie.

Punctul pe Y
vineri 09 martie 2007 
'Echipa' care joacă la Bruxelles
de Octavian Andronic

Continuând o tradiţie inaugurată de cuplul Iliescu-Năstase, actualul tandem de la putere s-a deplasat la Bruxelles separat, cu două avioane. Dar din motive diferite. Iubitorul de confort modern Adrian Năstase nu suporta austeritatea de tip comunist a bătrânei aeronave Boeing 707, în funcţiune de pe vremea lui Ceauşescu, preferând să o lase la dispoziţia preşedintelui, oricum mai obişnuit cu ea. El era partizanul aeronavelor noi şi cum avea 'pile' la Tarom (o cumnată în poziţia de director) prefera să închirieze pentru diferitele sale deplasări ori un Airbus, ori un Boeing A37, pe care Tarom-ul le scotea iute de pe cursele obişnuite. În consecinţă, plecau în aceste delegaţii cam de două ori mai mulţi oameni - sepepişti, asistenţi, responsabili de protocol - decât ar fi fost nevoie în mod obişnuit. Şi cu cheltuielile aferente, mai ales dacă se mai şi rămânea peste noapte în capitala Belgiei. Băsescu a plecat de la bun început de la principiul separaţiei puterilor în avion. La prima sa prezenţă la Bruxelles, ca preşedinte ales, a călătorit cu o cursă de linie şi - zice-se - plătind din buzunarul propriu, numai ca să nu se amestece cu reprezentanţii 'sistemului ticăloşit'. Apoi, pe măsură ce s-a ticăloşit şi noul sistem a continuat să călătorească în acelaşi fel el cu aeronava prezidenţială, premierul cu o alta. România a făcut altceva decât să-şi consolideze statutul anterior integrării, de naţiunea cu cele mai numeroase delegaţii oficiale, chiar dacă la lucrările propriu-zise aveau acces numai şefii şi un număr restrâns de colaboratori. Oricum, este de notorietate faptul că responsabilii cu protocolul de la Consiliul European se iau cu mâinile de cap oridecâteori vine vorba de România şi de delegaţiile sale supradimensionate. În plus, protocolul mai are de-a face cu atipicitatea preşedintelui român, care-şi aprinde o ţigară pe unde nimeni nu mai cutează să o facă, sau are reacţii la public pe care securitatea nu poate nici să le anticipeze şi nici să le controleze. Să revenim însă la oile noastre (nu cele cu transhumanţa, interzisă de un idiot autohton care nu ştie să citească regulamentele comunitare) şi anume, la rostul delegaţiei române la summit-ul european de deunăzi. Potrivit declaraţiei preşedintelui, acesta ar dori să-şi consolideze statutul de jucător şi acolo, în abordarea problematicii energetice dintr-o perspectivă continentală. Numai că ignoră modul în care se prezintă: căpitanul e cu un picior în afara terenului, dată fiind declanşarea procedurii de suspendare; premierul are şi el - potrivit aceluiaşi căpitan - zilele numărate, până când va fi suspendat şi el pentru implicarea în afaceri pe iz penal. Başca, ministrul de externe este demisionar, iar succesiunea lui blocată de acelaşi căpitan-jucător. La aşa echipă, e limpede la ce rezultate ne putem aştepta.

Punctul pe Y
marţi 11 martie 2008 
În alb şi negru....
de Octavian Andronic

Prezenţa preşedintelui Băsescu la bilanţul Parchetului de săptămâna trecută va rămâne una remarcabilă prin modul în care şeful statului a reuşit să manipuleze o instituţie solicitându-i să nu se lase manipulată de presă!

Ca aproape tot ce face dl Băsescu, ca preşedinte, ori nu se potriveşte, ori este împotriva cutumei instituţiei sale este de acuma un lucru de notorietate. În cel de-al patrulea an al mandatului, el continuă să încerce să ajusteze haina croită de Constituţie – bine sau rău – la propriile sale date antropometrice şi de personalitate. Este, probabil, vina democraţiei că printre alte imperfecţiuni care o caracterizează se numără şi aceea de a nu fi capabilă să adapteze mandatele la personalitatea ocupanţilor vremelnici. Pe un astfel de principiu, am fi avut până acum cinci tipologii directoare: câte unul pentru fiecare dintre cele trei mandate ale lui Iliescu, şi câte unul pentru mandatele lui Constantinescu şi Băsescu. Cinci principii care să nu semene între ele, care să facă posibile desfăşurării şi acţiunii proprii personalităţii fiecăruia precum şi schimbării ei în timp.

Realitatea este însă că funcţia de preşedinte democrat, una cu totul nouă pentru o Românie aflată cinci decenii sub vreo 3 – 4 dictaturi, a fost gândită, de către cei care au trasat parametrii Constituţiei, cu ochii la posibilul şi probabilul ocupant al funcţiei! Aceasta a fost gândită, odată pe măsura lui Iliescu, cel care era încă omul providenţial al momentului şi a doua oară cu intenţia de a nu-i permite acestuia evoluţii sau derapaje necontrolate. Om cu un dezvoltat simţ al adaptabilităţii, Iliescu s-a străduit să încapă forţele şi să se mişte măcar cu aparenţa lejerităţii. Nu a încercat niciodată să-i forţeze limitele, ba uneori s-a pus la adăpostul acestora, evitând gesturile dramatice şi deciziile categorice. A încercat măcar să fie, sau să devină un preşedinte al tuturor alegătorilor, deşi acest lucru nu i-a adus mai multă preţuire din partea celor care nu l-au acceptat sub niciun motiv.

Prin enunţul calitatăţii sale de preşedinte – jucător Băsescu a dorit să  polemizeze cu Iliescu în primul rând pe această temă, arătând că el nu va rămâne simplu spectator – fie şi constituţional – la ceea ce se întâmplă în jurul său. Şi a jucat din plin, spre deliciul galeriei. Ce a reuşit, însă, prin acest joc? Nimic altceva decât să semene sămânţă de vrajbă şi să-şi coalizeze inamicii politici într-un soi de front pe care nicio înţelegere nu ar fi putut să-l creeze. Cea mai spectaculoasă performanţă a sa rămâne învrăjbirea presei: uitând că fără aceasta gestica sa n-ar mai face doi bani, Băsescu s-a lansat de fiecare dată la atac atunci când aceasta a exprimat puncte de vedere contrarii sau nefavorabole, indiferent de temă. Acum doreşte să convingă electoratul profund că marea piedică în calea proiectelor sale este „presa mogulilor”, cea care scrie sau difuzază pentru a servi interesul acestora. Cea care caută să intimideze justiţia în mersul său spre aflarea adevăruluişi pedepsirea vinovaţilor. „Nu vă temeţi!” – le spune Băsescu procurorilor, investindu-i cu prezumţia sa de cinste şi corectitudine totală, în contrast cu presa. Este, desigur, un demers spectaculos, dar care în timp se va întoarce împotriva celui care-l propagă prin simplul fapt că într-o societate marcată de pluralism şi diversitate, nimic nu este doar alb sau negru. Inclusiv preşedintele...

Punctul pe Y
marţi 10 martie 2009
Uteciştii de ieri şi europarlamentarii de mâine
de Octavian Andronic

Scandal la democrat-liberali: Prigoană n-a fost lăsat să-şi pună fiul, pe Honorius, pe lista de candidaţi pentru alegerile europarlamentare! De ce? Pentru că nu avea loc acolo de... Elena Băsescu! 

Cam asta pare să fie, până la urmă, motivul. Nu faptul că Honorius nu are încă 23 ani (i-ar fi împlinit până să meargă la Strasbourg – zice cu năduf taică-său), sau că nu s-a făcut remarcat prin nimic, ca politician.  Dar – vor sări cârcotaşii – Elena s-a făcut remarcată prin ceva? Aici vor sări, cu siguranţă, apărătorii odraslei prezidenţiale. „A avut programe!” – zicea mai zilele trecute un fan de-al său. „S-a implicat”, au spus alţii. „A facut practică la Bruxelles, la cabinetul parlamentar al doamnei Ridzi!” – s-ar mai putea argumenta, dar nimeni nu e sigur că aşa ceva s-a întâmplat, iar dacă s-a întâmplat, nimeni nu poate băga mâna în foc pentru tipul de stagiatură efectuat prin mall-urile din capitala europeană.

Cert este un lucru: Parlamentul European începe să devină mumă pentru unii, şi ciumă pentru alţii. Mumă pentru Elena şi ciumă pentru Honorius. Ceea ce nu e drept. Politica ar trebui să fie egală pentru toate odraslele de politicieni. Pentru preşedinte, la fel ca pentru parlamentari. Altminteri unde vom ajunge? Să avem la Bruxelles o delegaţie compusă numai din fii şi fiice de şefi? De ce să nu aibe acces şi progeniturile simplilor parlamentari?

Moştenirea politică începe să devină o tradiţie la români. Inventat de Ceauşescu, acest transfer de prerogative şi de autoritate din tată în fiu/fiică nu mai ţine cont de aptitudini sau de oprtunităţi. A putut Nicuşor să fie un bun secretar de UTC? De ce nu poate fi Elena Băsescu o bună lideră a tineretului democrat-liberal? Mai ales că amândoi par să aibă o atracţie naturală pentru mediul cluburilor de noapte. Nicuşor era un obişnuit al barurilor lui Păunescu, Elena e şi ea ca la ea acasă în cluburile de fiţe ale lui Botezatu sau Gheară.  Iar amândoi au fost sau sunt nişte modele pentru tineretul care vrea să se implice şi să participe la „programe”. Atâta doar că nu înţeleg de unde atâta lipsă de înţelegere pentru Honorius. Care face parte din acelaşi mediu, are aceleaşi modele şi foarte probabil, programe asemănătoare.

Punctul pe Y
miercuri 10 martie 2010 
Efectul "Cataramă"
de Octavian Andronic

Viorel Cataramă a apărut pe firmamentul politicii devreme. Abia se exersase în economia de piaţă utilizând pârghiile celei centralizate, făcând primii bani care l-au plasat în categoria noilor bogaţi, că instinctul l-a condus rapid către politică. A fost unul dintre primii sponsori a noului partid liberal, repus în drepturi de Radu Câmpeanu, şi editorul ziarului „Viitorul liberal”. Alăturându-se lui Patriciu. în tentativa  de puci soldată cu apariţia PNL-AT (Aripa Tânără ) şi-a cucerit un loc care a făcut din el principalul instrument de răsturnare a lui Câmpeanu, la Congresul de la Poiana Braşov, din 1993, congres sponsorizat din conturile sale personale. În calitate de reprezentant al partidului a obţinut şi funcţia de ministru al Turismului în Guvernul Stolojan, când a lansat ideea vânzării hotelurilor de pe litoral pe un dolar. Scurtul său sejur la stat a fost urmat de acţiuni intensive de consolidare a brandului Elvila şi, ulterior, a primului fond de investiţii - SAFI. În atmosfera tulbure a vremii această inovaţie pe care unii n-au deosebit-o de CARITAS, a apucat-o pe căi lăturalnice sfârşind într-un crah căruia i-a cazut victimă fostul ministru al Finanţelor, Danielescu, căruia Cataramă îi dăduse, prudent, pe mână afacerea. Şi răspunderea, inclusiv cea penală.

Când CDR-ul a câştigat alegerile, în 1996, Cataramă a fost cel care s-a grăbit să clameze că nu se va face nici o înţelegere cu UDMR-ul, lucru care l-a scos din circulaţie. Treptat, politica a început să piardă teren în preocuparile lui Cataramă, mai interesat de afaceri şi tenis decât de aranjamentele de culise sau de demersuri în numele interesului general. În ultimii vreo zece ani, Cataramă a ieşit practic din circuitul politic şi întrebarea lui Antonescu  de la recentul Congres era îndreptăţită: mai este Cataramă membru PNL? Nimeni nu ştie cu precizie. Oricum, cotizatia nu şi-a mai plătit-o de mult. Prima sa nouă ieşire în public a avut loc în campania electorală când a sugerat că liberalii n-ar trebui să intre în cursa prezidenţiala pentru că, oricum, nu au nicio şansă. A continuat cu recomandarile pentru o colaborare cu Băsescu şi reintrarea la guvernare. A fost ceea ce a umplut paharul: dacă n-a dorit să împiedice înscrierea sa în cursa pentru preşedinţia partidului, Antonescu n-a pierdut ocazia să-l execute public reiterînd  suspiciunile legate de eventualul său „grad” şi subliniind efectul toxic pe care-l are asupra partidului.

Retragerea sa, pe motiv  că n-a gasit 30 de amatori ca să-i înscrie pe lista sa, spune totul despre faza în care se află omul politic Cataramă: în curs de dispariţie. O dispariţie care nu lasă nici urme şi nici regrete.  

Punctul pe Y
joi 10 martie 2011 
Land of chopper*!
de Octavian Andronic

Traian Băsescu  este un veritabil Alexandru cel Mare: el reuşeşte să desfacă orice nod gordian dintr-o singură lovitură, cu lama ascuţită a verbului său plastic.

Au venit în România nişte emiratezi să vadă ce fel de afaceri se mai pot face prin Grădina din Carpaţi. N-au venit pe şosea, ci cu avionul. Preşedintele a prins ideea din zbor şi le-a spus: vreţi să investiţi în România? Să o vedeţi cât e de frumoasă? Priviţi-o din elicopter, nu de pe şosea! Faceţi ca mine. Eu, care am tot umblat pe şosele, n-am descoperit-o cu adevărat decât de sus. Când veneam de la Predeal, sau când mă duceam pe la Târgu Jiu, la petrecerea ăstuia cu frate-miu, cum îl cheamă, cumătrul…

Câtă dreptate are preşedintele putem lesne înţelege şi noi, ăştia – cum ne cheamă? – care nu prea umblăm cu elicopterul, ci cu maşina. Care stăm la cozi kilometrice şi avansăm în ritm de melc de la Predeal la Comarnic. Sau care vom face, la vară, 5-6 ore până la Constanţa, pe rutele ocolitoare ale doamnei Anca Boagiu (chestia cu circulaţia pe un singur sens a căzut, din motive pe care i le-ar fi putut explica ministresei şi un student din anul întîi – pentru că nu se pot face jumătăţi de poduri sau de pasaje…)

Din maşină e mai greu să observi frumuseţile României. Eşti nevoit să vezi gropile din asfalt, care se măresc ca-n poveşti (într-o zi, cât altele într-un an – datorită compoziţiei ”furate” la cântar de drumarii miliardari), grămezile de gunoaie depozitate  pe margine de către cei scăpaţi din ochi de Garda de Mediu, arhitectura futuristă a palatelor ţigăneşti îngrămădite în dispreţul oricărui PUZ, al câmpurilor lăsate de izbelişte de cultivatorii care n-au bani de motorină. De sus, din elicopter, toate astea se estompează  şi ochiul percepe doar frumuseţea peisajului şi oportunităţile de afaceri pentru posesorii de capital.

Ar fi un motiv pentru ca fata asta de la Dezvoltare – cum o cheamă? – blonda, da, nevasta lui Cocoş – să aloce nişte bani pentru achiziţionarea unei flotile de elicoptere care să fie puse la dispoziţia numărului crescând (aşa cum arată statisticile ei) de turişti care dau buzna în România să-i cunoască frumuseţile.

Deocamdată, pe cele de pe centură…

*Elicopter – în argoul american

Tag-uri Nume: