Publicat: 2 Iunie, 2017 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1992

 

PRESA LA RĂSCRUCE

TABLETĂ DE INDEPENDENT de SILVIU BRUCAN

Presa noastră trece printr-un moment critic. Greutăţilor inerente perioadei de tranziţie, li se adaugă o criză de credibilitate — aşa cum au dezvăluit sondajele de opinie menţionate la Colocviul de la Costineşti iniţiat de Guvernul român în colaborare cu organizaţiile profesionale ale ziariştilor.
Imediat după revoluţie, presa a beneficiat de o conjunctură extrem de avantajoasă. Explozia informaţiei, după aproape jumătate de veac de presă conformistă şi sforăitoare, incoloră şi insipidă, scrisă in limbaj de lemn, a săltat numărul publicaţiilor de la o sută la două mii. Dispăruseră toate restricţiile si subiectele-tabu, se putea
scrie şi tipări orice. Libertatea presei triumfase şi odată cu ea libertinajul insolenţei şi al pornografiei. Un public hămesit şi însetat cumpăra ziare şi reviste aproape fără discriminare şi le devora, iar fiecare căpos cu bani scotea o gazetă. Presa era marfă căutată şi risipea o bună parte din bugetul familiei. În primăvara lui ’90, o bătrânică vrăjită de multitudinea publicaţiilor la standul din Piaţa Dorobanţi cumpărase câteva din ele, pentru ca apoi să se uite în poşetă şi să exclame cu disperare. „Aoleu, maică, am rămas fără bani de pâine! “.
A venit apoi terapia de şoc, au început să se scumpească toate, iar
directorii de ziare, cu năduf şi cu teamă, au urcat treptat preţul: de la 2 lei la 5 lei, de la 5 la 10 lei, iar acum la 15. Sunt loviţi in special salariaţii, toţi cei cu venituri fixe şi pensionarii, iar cum alimentele înghit circa 60 la sută din bugetul familiei, pentru presă rămîne din ce în ce mai puţin.
Dar şi tematica presei a intrat in criză. Fabuloasele desvăluiri despre viaţa intimă a Ceauşeştilor s-au epuizat, misterele revoluţiei s-au consumat şi ele, pozele cu femei fără sutien s-au banalizat. — într-un cuvânt s-a atins punctul de saturaţie privind temele de senzaţie care au dominat presa postrevoluţionară. Unele publicaţii întârziate mai trag de ele, dar e ca o agonie care se prelungeşte cu injecţii. 
Cererea publicului consumator s-a schimbat. Exigenţele lui aucrescut. Nu mai suportă nici bocetele cotidiene ale celor care au pierdut trenul la revoluţie şi nici
informaţiile confecţionate potrivit intereselor sau dorinţelor acestora. A devenit desuet şi enervant lipul gazetarului care se pricepe la toate şi nu are nici o inhibiţie atunci când se pronunţă cu egală competenţă şi autoritate in probleme de finanţe, ecologie şi politică mondială. Nu poate inspira seriozitate nici scribul care a devenit peste noapte anticomunist înverşunaţi pentru ca puţin după aceea să devină tot peste noapte monarhist înverşunat.
Toate acestea se exprimă prin prăbuşirea catastrofală a tirajului publicaţiilor cumularde în paginile şi semnăturile lor în privinţa celor menţionate mai sus. E drept, unele rezistă totuşi în pierdere, având în spate milionari ambiţioşi, dolari sau mărci,
Dar legile pieţii îşi vor spune pînă la urmă Cuvîntul şi în presă, iar gustul cititorului român de literatură bună îşi revine după pervertirea lui momentană. Potrivit, darwinismului, vor supravieţui publicaţiile de calitate, dar — pentru că este economie de piaţă — şi câteva din cele proaste, având un barosan în spate.

Ziarul Libertatea din 2 iunie 1992, pag. 1-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

 

Dreptul la replică

Stimate domnule Andronic,

În apreciatul d-stră ziar nr. 724 din 26/27 mai 1992, aţi publicat articolul domnului Silviu Brucan sub titlul „Metoda sârbo-rusească". Referitor la dreptul de replică, vă rog să publicaţi în acelaşi spaţiu al ziarului d-stră, următoarele date:

Renumitul profesor Silviu Brucan, la începutul articolului tratează numai vizita domnului Koziriev, ministrul afacerilor externe al Rusiei, la Belgrad, uitând sau trecând sub tăcere intenţionat, faptul că Koziriev a vizitat toate capitalele fostelor republici iugoslave: Zagreb, Liubliana, Sarajevo, Skoplie şi Podgoriţa (fostul Titograd) capitala Muntenegrului care, împreună cu Serbia, constituie actualmente Re-
publica Federală iugoslavia. Misiunea de pace a ministrului Kozîriev reprezintă încercarea de a pune capăt tragediei iugoslave dar în nici un caz „oarecare schimb de experienţă" sârbo-rus cum s-a imputat în articol. Dacă ar şi exista motive pentru asta, sunt şi alte modalităţi de practicare dar nu atât de deschise încât întreaga lume, chiar, şi domnul Brucan să-şi dea seama.

A acuza poporul sârb de hegemonism reprezintă cea mai mare insinuare care datează încă din timpul vechii Iugoslavii, iar inspiratorul acestui flux era, după cum dom-
nul Brucan o ştie foarte bine, „Komternul“. Bineînţeles că aliaţii Kominternului de pe aceleaşi vremuri, care au acţionat în sensul destrămării Iugoslaviei, au fost chiar aceia care şi în prezent sunt cei mai profund implicaţi în incitarea conflictelor din Iugoslavia. Cu toate că poporul sârb a dat cea mai mare contribuţie în lupta împotriva fascismului în cursul celui de-al doilea, război mondial, el a fost cea mai mare victimă supusă genocidului executat de o politică fascistă a regimului ustaş din Croaţia (în jur de 700.000 de sârbi au fost omorâţi în lagărele din Croaţia pentru singurul fapt că erau de naţionalitate sârbă). Chiar în momentul de faţă poporul sârb se confruntă în Iugoslavia nouă, cea postbelică, cu discriminarea. Astfel s-a interzis ca 200.000 de refugiaţi sârbi, expulzaţi de către fasciştii albanezi, să se întoarcă după război la oasele lor în regiunea Kosovo. In urma binecunoscutei rezoluţii a Informbiroului din 1948 şi a blocadei de către „ţările comunităţii socialiste", din Serbia au fost mutate în Slovenia, Croaţia şi Bosnia, toate fabricile strategice. Aceste, fabrici, nu au fost înapoiate Serbiei niciodată. În Serbia au fost constituite două regiuni autonome şi anume Voivodina. şi Kosovo, care au devenit cu timpul atât de independente încât astăzi albanezii din Kosovo să revendice secesiune completă precum şi ungurii din Voivodina. Fiindcă pe teritoriul fostei Iugoslavii au trăit împreună mai multe etnii, existau motive ca aproape în toate teritoriile fostelor republici, iugoslave să se constituie regiuni autonome (în primul. rând în Croaţia). Acest lucru nu s-a făcut fiindcă sloganul comunist zicea: „Cu cît Serbia este mai slabă, cu atât Iugoslavia este mai puternică". Să reamintesc numai că Iugoslavia a fost condusă de Tito (croat), colaboratorul şi ideologul său principal fiind Kardeli (sloven). Slovenia şi Croaţia au folosit toate avantajele sistemului economic impus de ele însele; dezvoltându-se pe contul Serbiei căreia i s-au impus două resorturi: agricultura şi energetica — ceea ce înseamnă 
materia primă pentru dezvoltarea industriei în alte republici. Cum ar fi posibil atunci să se vorbească despre hegemonia poporului sârb, care a, fost şi este în continuare, cea măi mare jertfă a politicii comuniste?

În ceea ce priveşte masacrul care a fost imputat sârbilor, aş dori să reamintesc cuvintele domnului Butros Ghali, secretar general al ONU, în cazul Bosniei nimeni nu este fără vină. Totodată guvernul Serbiei acuză cu stricteţe orice agresiune din Bosnia, indiferent din ce parte provine. Serbia nu se poate face responsabilă pentru faptele săvîrşite de către grupările din statul independent (membru al ONU) Bosnia, ele nefiind în subordinea nimănui. Observatorii care doresc să fie obiectivi, sunt martori, din păcate, la strădaniile cetăţenilor nevinovaţi, chiar şi de naţionalitate sârbă, în Bosnia (oraşele Kupres şi Odzak), dar repet încă o dată, crima este crimă indiferent cine o comite.

Guvernul Serbiei şi cel al Republicii Federale Iugoslavia repetă necontenit că sunt în favoarea soluţionării paşnice a conflictului din Bosnia şi a înţelegerii între cele trei popoare care convieţuiesc în această republică şi acuză orice încercare de stabilire a unei înţelegeri între două popoare în defavoarea celui de-al treilea popor. Republica Federală Iugoslavia recunoaşte integritatea teritorială a Bosniei, iar în declaraţia făcută de către Adunarea RFI cu prilejul adoptării Constituţiei RFI se menţionează că RFI nu are pretenţii teritoriale faţă de nici una din fostele republici iugoslave. RFI depune eforturi necontenite în cadrul tuturor forurilor internaţionale pentru continuarea Conferinţei privind Iugoslavia la Brisel, pentru continuarea Conferinţei privind Bosnia şi Herţegovina la Lisabona şi sprijină eforturile şi măsurile luate de ONU menite soluţionării crizei din Bosnia şi Croaţia.
Însă se pare că domnul Brucan e informat unilateral şi a luat în considerare doar  informaţiile care rezultă dintr-o propagandă antisârbă bine planificată, cu scopul de a sataniza definitiv neamul sorb şi a-i pedepsi. Mă întreb însă dacă tot sârbii nu vor fi acuzaţi şi pentru conflictele rasismului din Los Angeles, fiindcă numai această acuzaţie lipseşte.
Adaug şi faptul că astfel de articole şi opinii nu ţin cont de prietenia tradiţională şi înţelegerea între poporul sârb şi cel român care în istoria sa n-au luptat niciodată unul împotriva altuia. La rândul nostru trebuie să ne punem întrebarea — ce fel de soartă e menită şi altor naţiuni în constituirea unei „orânduiri noi"?

Veljko KOVACEVIC
Prim secretar cu probleme de presă şi cultură al Ambasadei Iugoslave

Ziarul Libertatea din 2 iunie 1992, pag. a 2-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 2 iunie 1992, pag. a 3-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 2 iunie 1992, pag. a 4-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 2 iunie 1992, pag. a 5-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 2 iunie 1992, pag. a 6-a ▼ Click pe imagine pentru mărire