Publicat: 13 Martie, 2020 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu trei decenii, în 1990?

Duminică, în Piaţa Unirii - loc care nu sîntem siguri că este agreat de decretul referitor la întrunirile publice - a avut loc o manifestaţie paşnică organizată de reprezentanţi ai sindicatelor independente din mari întreprinderi bucureştene. Aţi observat că am simţit nevoia adăugării epitetului "paşnică" - necesitate reieşită clin experienţa nu întru totul fericită şi folositoare a ultimelor evenimente de acest fel. Iată, însă, că se poate şi aşa, iar manifestaţia din Piaţa Unirii, alături de cea care, pornind tot din Piaţa Unirii, s-a oprit în Piaţa Victoriei (organizată de formaţia politică "Alianţa poporului") au... demonstrat - dacă mai era nevoie - că lecţia democraţiei nu poate fi învăţată la "fără frecvenţă". Ori frecvenţa noastră - în materie de manifestaţii - ar putea fi dată de exemplu multor colective de muncă, preocupate încă mai mult de dezbateri sterile, de realegeri şi de infirmări ale conducerilor, decît de producţia propriu-zisă. Capitol la care, conform raportărilor statistice, stăm încă prost. Să învăţăm, deci, democraţia "în pas" cu exigenţele unei activităţi economice normale, fireşti, din care încă derivă nivelul nostru de trai imediat

(a.)


Libertatea din 13 martie 1990, pag. 1-a

Handbaliştii se întorc din nou cu fruntea sus...

După o lungă absenţă din "înalta societate" a handbalului mondial, reprezentanţii noştri se întorc, iată, din nou cu fruntea sus. La capătul dificilului "maraton" susţinut in Cehoslovacia, Marian Dumitru, Adrian Ghimeş, Maricel Voinea, Buligan, Berbece, Mocanu, Cocuz, Licu şi coechipierii lor - pregătiţi şi îndrumaţi cu profesionalism de antrenorii Cornel Ocolea si Valentin Samungi - ne-au oferit o frumoasă performantă: cucerirea unei preţioase medalii de bronz, după o partidă electrizantă cîştigată în fata campioanei mondiale en-titre, selecţionata Iugoslaviei.

Convinşi că sîntem în asentimentul tuturor iubitorilor handbalului din tara noastră, îi felicităm pe proaspeţii laureaţi şi le dorim să aducă, la viitoarea competiţie de anvergură, echipa României pe cea mai înaltă treaptă.

AZI

După vreo trei mostre de justiţie stîngace şi neeliberată încă de clişeele ceauşismului, iată că Timişoara ne oferă o lecţie în materie! Păcat de faptul că partitura pe care se lucrează - "compusă" de procuratură - nu se ridică nici pe departe la înălţimea necesară.

Către ziarul "Libertatea"

Domnule redactor şef,

În ziarul dv. din 5 martie a.c. aţi publicat scrisoarea generalului Gică Popa, adresată familiei!
Vă rugăm să anunţaţi opinia publică, pe această cale, că n-am consimţit niciodată Ia publicarea acestei scrisori.
Întrucît scrisoarea ne aparţinea numai nouă, soţie şi fiică, numai noi eram îndreptăţite să cerem publicarea acestei scrisori. 
Cum noi n-am consimtit la aceasta, vă rugăm să investigaţi si să comunicaţi de asemenea opiniei publice, prin ce manevre s-a ajuns la publicarea ei.    
Din informaţiile noastre, un rol nefast in acest sens avîndu-l actualul ministru al justiţiei Teofil Pop, care în mare parte poartă răspunderea morală pentru actul la care a fost împins generalul Gică Popa.

Eleonora POPA
Sorela POPA
12 martie 1990
 


Libertatea din 13 martie 1990, pag. a 2-a

Procesul de la Timişoara

LEGENDĂ ŞI ADEVĂR

De la trimisul nostru special

Spectacolul se repetă zilnic pînă la obsesie: cel în haine vărgate, tuns la piele (Doamne, oare cînd prezumţia de nevinovăţie va da şi la noi inculpatului dreptul la haine o-meneşti la o înfăţişare firească pînă la condamnarea sa definitivă!), se apropie de cele două microfoane instalate în baterie şi sub privirea impasibilă a camerei TV, în lumina aproape imposibil de suportat a reflectoarelor, se declară nevinovat. Urmează ore şi ore de interogatoriu, o adevărată şi elegantă partidă "de floretă" a minţii, dusă uneori pînă la epuizare, între instanţă şi inculpat. Din păcate, pînă în prezent au fost foarte puţine "touche-uri" din nefericire, cel puţin pînă la această oră, am aflat foarte puţine lucruri noi ştim foarte puţine adevăruri esenţiale.

Ştim de pildă că timişorenii s-au ridicat cu eroism contra dictaturii: ştim că împotriva lor s-au trimis blindate, trupe motorizate, securitatea si miliţia; ştim că s-a tras, ştim că oamenii au murit eroic, ştim că au învins. În perspectiva istoriei, pentru că aici are loc un proces istoric, din punctul de vedere al justiţiei ştim însă puţin.

De auzit, am auzit multe, în aceste aproape două săptămîni de justiţie democratică ce se desfăşoară aici, în sala ad-hoc a tribunalului. Ar fi poate bine ar fi foarte necesar pentru comoditatea gîndirii noastre, pentru temeinicia clişeelor deja instalate în mintea noastră să fie vorba doar de simple "legende" - ca să ne exprimăm in argoul profesional al celor din boxă. Dar dacă ceea ce au declarat pînă acum inculpaţii nu constituie în întregime o mistificare, nu este doar o simplă tentativă de premeditată deturnare a adevărului, în scopul salvării capetelor lor împodobite pînă mai ieri cu temutele chipuri ale Ministerului de Interne? Dar dacă numele acelea, rostite aici nu constituie doar o simplă diversiune, dacă cu adevărat "personalităţile citate" au făcut totuşi parte dintre autorii genocidului? Să fie oare armata - aşa cum susţin inculpaţii - principala vinovată? Să fi dovedit o parte a conducerii de atunci a oştirii zelul descris de cei din boxă in reprimarea manifestanţilor? Să fi rostit cu adevărat, in noaptea de 20 decembrie, generalul Guşă, adresîndu-se unui subordonat: "Lasă-i in pace pe amăriţii ăştia de la miliţie, că dacă acţionam şi noi la fel ca ei ne făceam de rîs în faţa Comandantului Suprem?...

Să fi fost oare, aşa cum susţin foştii securişti, pastorul Laszlo Tokes - omul pe care il admirăm atita - în slujba unor cercuri iredentiste din afara graniţelor ţării? Să existe, oare, probe cum că el ar fi primit bani pentru transmiterea unor informaţii secrete? Doamne, nu poate fi adevărat ...

În numele justiţiei, al democraţiei avem nevoie, avem dreptul la adevăr. La tot adevărul. Nu putem să pornim la clădirea unei societăţi drepte, juste, democratice, pe temelia unei realităţi obturate, admiţînd imagini voalate ale unor episoade ale revoluţiei - actul ce ne-a dat dreptul şi speranţa eliberării.

Aşteptăm încă revelaţiile. Direcţia de informaţii a armatei se menţine incă în penumbră. Nu ştim ce rol au jucat, aici, la Timişoara, agenţii ei semnalaţi atît de insistent de securiştii inculpaţi. De ce oare, au fost aduse aici, in ziua de 20 decembrie, de armată, "comandourile" de pa-raşutişti? Este adevărat că s-a încercat răpirea de către "beretele bleu" a liderilor revoluţiei? A existat, oare, un plan, "un impuls" în declanşarea evenimentelor de aici? Cum se poate explica, dacă este adevărată relatarea, "panoplia de arme", nunceacuri, bîte, cuţite, cockteil Molotov, pistoalele de implantat bolţuri), descrisa pe larg de inculpaţi, "tehnică" ce, susţin ei, ar fi înzestrat grupurile amestecate printre credincioşii din casa pastorului în primele ore ale revoluţiei?

Da, ştim că securitatea - ca de altfel orice serviciu secret din lume (să ne amintim doar de Graham Greene) - a avut specialişti în "intoxicări", în "scenarii". Dă Doamne, să fie vorba doar de tertipurile unor profesionişti ai "războiului invizibil"...

... La Timişoara au dat în floare pomii. Într-o clădire pe acoperişul căreia sînt puse discret în bătaie puştii mitraliere, într-un tribunal apărat de blindate, lupta pentru adevăr continuă.

Val. VOICULESCU


​Libertatea din 13 martie 1990, pag. a 3-a


Libertatea din 13 martie 1990, pag. a 4-a

Prin telefon, de la trimisul nostru special la Chişinău 

"Mai presus de orice, ne dorim o confederaţie spirituală cu România"

- afirma ministrul culturii din R.S.S. Moldovenească, ION SPIRlDON UNGUREANU -    

Reputat om de teatru, de curând ministru al culturii din R.S.S. Moldovenească, dl. Ion Spiridon Ungureanu, se vădeşte a fi un interlocutor pur şi simplu "acaparator" de care îţi este greu să te desparţi. După o viaţă de muncă şi creaţie, de generoasă dăruire a talentului şi măiestriei, a revenit de la Moscova la Chişinău cu aceeaşi nestinsă dorinţă de a promova actul autentic de cultură.

- Domnule ministru, vă mărturisesc, mă simt aici, la Chişinău, ca acasă. Nu doar pentru că se vorbeşte peste tot româneşte ci şi pentru că întîlnesc în oraş la tot pasul afişe de spectacol de parcă aş fi la Bucureşti: Sofia Vicoveanca, Tudor Gheorghe, alţi cunoscuţi interpreţi şi ansambluri româneşti. Aflăm că şi prezenţa lui Gheorghe Zamfir a fost un eveniment de zile mari. Cum apreciaţi acest dialog prin "uşi" pe care iată istoria le-a deschis?

- Ne aflăm într-o etapă, cînd multe lucruri au loc spontan. După cîte ştiu eu chiar Revoluţia din România a fost spontană, n-a fost pregătită, a fost o explozie a înseşi firii omeneşti, contra unor lucruri, nefireşti. Şi contactele dintre România şi Moldova sovietică - o numesc aşa pentru a-i cuprinde şi pe românii de peste Nistru, ca să nu zic numai Basarabia - sînt încă în mare măsură improvizate. Avem nevoie de o concepţie. Cînd mi-am dat asentimentul să fiu ministru, am venit cu o concepţie care sper să fie susţinută, atît de toate cercurile din republica noastră, cît şi de partea română. Eu cred că pentru a ieşi din acea stare de lucruri la care ne-a dus o sută de ani de colonialism ţarişt şi peste 50 de ani de teroare stalinistă şi nebstalinistă trebuie să facem eforturi deosebite, nu prin măsuri de rutină. Cred că acum direcţia prioritară trebuie să fie a culturii, este la urma urmei hrana spirituală a unui popor. Tocmai această hrană nouă, aici, ne-a lipsit cel mai mult. "Am fost privaţi de trecutul istoric. La noi, aş putea spune că ieri, dacă nu şi azi, nu avem în şcoală obiectul de istorie a acestui neam. Elevii, dacă mai află cîte ceva, de la părinţi sau întîmplător, din mici fragmente din Neculce. Istoria nu s-a
predat în şcoală sau s-a predat o istorie absolut falsificată. Ca şi cum ai preda istoria Franţei începînd de alaltăieri... Sîntem într-un vid din care, va să zică, ni s-a scos memoria istorică, avem o literatură în bună măsură stîlcită prin limbă... Un fel de Campuchie în centrul Europei, o Campuchie in primul rînd spirituală, dacă putem spune aşa, iată ce a fost Basarabia. Cum putem ieşi din această situaţie? S-au întîmplat la noi şi miracole, au apărut şi s-au exprimat talente de excepţie. Dar, bunăoară, Ion Druţă a fost nevoit să plece din republică, să îşi însuşească o altă limbă, rusa, să comunice lumii întregi, ţării, despre ce se întâmplă în Moldova prin intermediul altei limbi. Şi eu a trebuit să-mi părăsesc teatrul "Luceafărul", care era un centru spiritual al republicii. Nu mi se dăduse voie să montez opera lui Druţă. Pînă la urmă şi la Moscova a fost interzis spectacolul cu "Aflarea lui Dumnezeu". Dacă pot spune aşa, o Moscovă progresistă îl adăpostea pe Druţă, alta pa Bodiul... Să nu le încurcăm, sînt foarte diferite şi au scopuri diferite.

- Vorbeaţi despre concepţia dv. de revenire...

- Trebuie să mergem pas in pas. De bine, de rău, chiar în paranteza neagră pe care aţi parcurs-o la dv., românii de peste Prut, s-a dezvoltat o spiritualitate puternică, normală, deşi acoperită de văl. La noi, sub Stalin, s-au editat doar două manuale în moldoveneşte, cu un tiraj foarte restrîns. Eram un popor sortit rusificării. Apoi, printr-un decret stalinist, au fost introduse chirilicele. Abia acum ne revenim.

- Cum anume?

- Părerea mea este că se cere crearea unei confederaţii culturale cu România. Este o idee care nu atacă hotarele politice, asta este o problemă de competenţa istoriei. 

- Vă referiţi deci la o comuniune spirituală.

- Da, asta depinde de noi şi de gradul de civilizaţie şi de democratizare la care ne aflăm.

- Deci o confederaţie culturală ce nu are în vedere graniţele.

- Da, deoarece avem un trecut istoric comun, o limbă comună, sîntem înrudiţi. Noi, numindu-ne Moldova sovietică, sîntem români, dar facem parte din federaţia sovietică. Confederaţia spirituală, culturală cu România însă, ar fi un grăitor exemplu că într-adevăr schimbările ce au loc în Uniunea Sovietică nu sînt doar declaraţii, ci reprezintă o democratizare reală, un frumos model pentru a purcede la crearea casei europene comune. Trebuie să ajungem in domeniul cultural la ceea ce aş numi Statutul celei mai favorizate naţiuni.

- Prin ce mijloace?

- Printr-un schimb de autentice valori culturale, prin mobilitatea mass-media, prin dialog sincer, deschis, prin înlăturarea oricăror restricţii în domeniul cultural. Ar trebui ca a doua zi de la apariţie să putem primi ziarele, publicaţiile din România. Primii paşi au şi fost făcuţi recent prin acorduri interministeriale. Trebuie să se implice însă nu doar ministerele culturii, ci şi cele ale învăţământului, telecomunicaţiilor, bisericile, instituţiile de cultură în general, determinînd intensificarea schimburilor şi punînd pe prim plan calitatea contactelor. Să nu speculăm nici unii lucruri sfinte, să promovăm doar valorile autentice. Aveţi şi avem personalităţi - ele trebuie să ne mijlocească acest atît de necesar proces de cunoaştere. Iată de ce, de pildă, aşteptăm cu bucurie vizita Teatrului Naţional din Iaşi, a Teatrului Naţional din Bucureşti. Aşa ceva dorim şi ne bucură deschiderea pe care o manifestă România.

- Vă mulţumim, domnule ministru pentru aceste cuvinte calde.

Chişinău, 13 martie 1990

P. S. Astă noapte, la încheierea emisiunii, televiziunea moldovenească a precizat că, pentru alegerile re-repetate de la 22 aprilie sînt vacante nu 11, ci 16 locuri de deputaţi în parlamentul republican.

Petru CALAPODESCU