Publicat: 14 Martie, 2017 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1992?

Tranzacţia tranziţiei

Odată cu democraţia, învăţăm din mers tehnicile şi subterfugiile acţiunii politice. Sau le reînvăţăm, ele fiind, se pare, proprii unui stil pe care l-au conturat variile influenţe intersectate aici, la porţile Orientului.

De la monolitismul de tip comunist, la pluripartitismul de stînga-dreapta, cu ocoluri prin centru, ne deprindem cu compromisul, cu alianţele şi cu... trădările în numele interesului general.

Tranziţia spre ceea ce Occidentul concepe ca stat democratic de drept, caracterizat prin echilibru între puteri şi opoziţii, se face cu preţul unor tranzacţii care sînt sau ne apar ca mai puţin ortodoxe din punctul de vedere al unei gîndiri tradiţionaliste.

Dacă această Convenţie Democratică reprezintă un prim semn de maturitate al fragilei noastre Opoziţii, dezbinarea şi erodarea Frontului nu pot nici ele să însemne altceva decît intrarea pe un făgaş de normalitate în care procente cîştigâtoare de 85 sau 65 la sută, fie ele cît de reale şi de netrucate, reprezintă o vagă nostalgie unanimistă.

Avansul prea rapid în fondul pluralismului politic nu e lipsit de paradoxuri.
Pe la Sinaia, dacă nu mă înşel, s-a înregistrat cea mai stranie alianţă: cea dintre republicani şi monarhişti!
În Ardeal, ignorarea unor reguli logice şi a unor interese elementare a făcut ca la adăpostul Convenţiei Democratice minoritatea maghiară, de 18 la sută ca populaţie, să obţină 28 la sută din mandatele de consilieri.
Şi exemplele ar putea continua.
Viitoarele generale pun mari semne de întrebare în legătură cu strategiile de partid.
Va rezista Convenţia ca entitate politică de dreapta (sau centru-dreapta)?
Ce-i va opune centrul-stînga?
Un Front divizat şi dezorientat?
Cine va putea regrupa rîndurile?

Din cîte se pare nici lliescu şi nici Roman.
Atunci cine?
Stolojan?
Ar avea atu-uri clare: tranşarea cu succes a unei ierni dificile, fără convulsii sociale. Neîncrîncenarea sa pe o funcţie. Transparenţa personală şi familială aproape totală. Meticulozitatea şi exactitatea.
Mai râmîne doar să vrea.

Mai râmîne doar ca problema succesiunii Frontului să se rezolve în aceiaşi parametri de necontestabilitate, sacrificarea lui Roman fiind văzută ca o condiţie sine-qua-non pentru reunirea într-o coaliţie a diverselor facţiuni sau a unor partide potenţial clientelare.
Un Ion Iliescu rămas pe post de preşedinte onorific al Frontului ar netezi, probabil, calea spre Cotroceni a unui Stolojan, mai ales în condiţiile în care este mai mult ca probabil că principalul contracandidat, Radu Câmpeanu, ar prefera o liniştită preşedinţie a Senatului, unui premierat stresant.
Care ar putea reveni unui „lup tînăr", gen Marian Enache — sau altul, din recolta de noi personalităţi produse în legislativ.
Şirul acesta de tranzacţii ar putea asigura o tranziţie liniştită, mai ales celor care se tem că o modificare radicală a tabloului politic intern le-ar afecta imunitatea faţă de toate acuzele şi reproşurile vehiculate de opoziţie.

Evident, nu sînt singurele tranzacţii posibile.
Alianţe mai mult decît neaşteptate sînt de aşteptat şi ele vor afecta în mod sigur echilibrul unei tranziţii „paşnice". 

                                                                                                                          Octavian Andronic

 

Ziarul Libertatea din 14 martie 1992, pag. 1-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 14 martie  1992, pag. a 2-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 14 martie  1992, pag. a 3-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 14 martie  1992, pag. a 4-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 14 martie  1992, pag. a 5-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 14 martie  1992, pag. a 6-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

"Gura lumii" în imagini 

Ambidextru

...la Stuttgart

„Arma secretă" a lui Ţiriac

Pînă în urmă     cu     vreo     trei     ani, liniştita capitală a landului Baden Wurtemburg avea o singură pasiune sportiva. Fotbalul. V.F.B. Stuttgart şi Stadionul Neckar — erau polii categorici ai interesului sportiv si nimeni nu credea că e posibilă vreo breşă în acest edificiu pasional. Cel care a îndrăznit să creadă contrariul este compatriotul nostru Ion Ţiriac. Şi a făcut-o bazîndu-se pe citeva argumente „solide": prezenţa în oraş a sediilor unor finme de mare calibru — EUROCARD, MERCEDES, BOSCH, SIEMENS — care puteau fi co-interesate din punct de vedere publicitar de un astfel de eveniment. în egală măsură sportiv, de afaceri şi monden. Experimentul din urmă cu trei ani a reuşit, ediţia din 1992 remarcîndu-se ca una dintre cele mai puternice din circuitul ATP : un milion de dolari premii şi prezenţa la start a 7 din primii 10 jucători ai lumii din acel moment. Turneul desfăşurat pe parcursul a 9 zile (cu probe de dublu, de ziarişti şi de handicapaţi) a fost marcat de două mari surprize. Prima — eliminarea, încă din al dolea tur, a marelui favorit — Boris Becker. Şi a doua — cîştigarea turneului de către tînărul croat de 17 ani, Ivanisevici. Ţiriac, cu proverbiala sa clarviziune, văzuse în lunganul slăbuţ şi placid un posibil campion încă din urmă cu cîteva luni, cînd I-a cooptat în echipa sa managerială. De aceea victoria acestuia n-a fost deloc surprinzătoare pentru el (pronosticînd-o chiar într-o conversaţie informală, pe care am avut-o înaintea semifinalelor). Ivanisevici fiind considerat de către numeroşii ziarişti prezenţi la turneu „arma secretă a lui Ţiriac“. Acum, că a devenit publică rămîne de văzut cît de eficientă va fi şi în continuare...

INTENŢII DE VIITOR. La conferinţa de presă dinaintea finalei, Ion Tiriac, aflat alături de reprezentantul firmei Eurocard şi de partenerul său la organizarea turneului, a evitat să răspundă dar la întrebarea pusă de reprezentantul ziarului LIBERTATEA, dacă are de gînd să iniţieze şi un alt turneu german în afara celor de la Essen si Stuttaart. Din motive bănuim, bine întemeiate. Am aflat însă — din surse confidenţiale — că o astfel de intenţie există, şi că ea vizează Berlinul...

SCLEYEKHALLE.
Marea sală da sport din Stuttgart (un velodrom, în varianta sa originală) a fost amenajată pentru turneul de tenis în 48 de ore şi demontată în 12. Circa 10.000 de spectatori au urmărit întîlnirile de-a lungul a 9 zile. Între aceştia s-au numărat şi ocupanţii celor 240 de loje (a 15.000 DM „bucala") care au avut la dispoziţie un restaurant VIP cu program non-stop şi numeroase alte facilităţi (la banii ăştia...). Cel mai ieftin bilet a costat în jur de 125 DM şi, deşi turneul a fost televizat, rareori au fost locuri goale.

CEI DOI CÎŞTIGĂTORI. 
Aşa cum preciza crainicul sălii la festivitatea de premiere, turneul a avut doi cîştigători, Pe Goran Ivanisevici, care şi-a învins toţi adversarii în urma unor întîlniri deosebit de spectaculoase, care ne-au amintit de maniera lui Năstase, şi pe Ion Ţiriac, care a făcut din tenis sportul „numărul unu“ la Stuttgart...

IVANISEVICI — REPREZENTANT AL... ARIPII TINERE? 
Aşa s-ar părea, după statueta pe care o prezintă- publicului şi care nu e altceva decît sigla PNL-AT-ului nostru. Zvonurile despre o filială croată nu s-au confirmat, însă.

CARTEA CÎŞTIGĂTOARE. După cum lesne se poate observa, tânărul croat a tras cartea (de credit!) cîştigătoare; .în" valoare de 144.008 de dolari, reţiriîndu-şi „partea leului" din potul de un milion de dolari pus în joc ca fond de premii de către sponsorii turneului.    

O REVELAŢIE. Exceptîndu-l pe cîştigător, se poate spune că marea revelaţie a turneului a fost rusul Volkov. Un stîngaci tare ca piatra şi nepărînd nici un moment impresionat de celebrităţile ce-i stăteau în faţă şi pe care le-a "executat" cu sînge rece. 

SFINXUL BLOND. Implacabil, metodic şi exact, „numărul unu“ mondial Jim Courier nu s-a prea bucurat de simpatia sălii. Publicul nu prea ţine, în general, cu cei tari...

BIG MAC, Admis în turneu cu „white card" acordată de Ţiriac, nefiind clasat, John Mc Enroe s-a remarcat doar prin... ruperea a două rachete, pentru care a şi fost amendat cu vreo mie de dolari.

" BOKIS — K.O. "Marele blond" a fost. pare-se îngenuncheat, nu de adversarii săi direcţi, ci de o frumuseţe neagră ca abanosul pentru care a făcut opasiune subită!
 

A fost odată un copac Mignon

Cine a văzut Mignonul în anii ’70 şi trece prin piaţa Amzei, cu siguranţă că va încerca un remember. Îl va rata şi cu greu va înţelege cum şi de ce un restaurant din care fraţii Chivu reuşiseră să facă o bijuterie a Bucureştiului comercial, a putut fi maltratat eu dîrzenie, pentru a obţine alinierea la linia sfintei mediocrităţi. Primul asalt al prostului gust a fost dat asupra ambianţei şi violenţa sa a avut consecinţe iremediabile. Mignonul se înfăţişează acum la fel de chel de viaţă ca un stîlp de telegraf, care a fost odată copac. În locul intimităţii unor separeuri bine proporţionate — un tapet scorţos de întîmpină cu limbajul lui de lemn, în locul varietăţii bucătăriei de tip familial — menu-ul obosit al funcţionarilor de IAPB. Nimic special, nimic scotocind ieşirea din banalitate. Două stele — şi poziţia din coada plutonului.

Refacerea inspecţiei la Perla se soldează cu prima recomandare în această zonă pîcloasă. Primire elegantă, în hol, prima impresie, foarte bună. Refăcută total de actualul proprietar. Perla prezintă una din cele mai interesante ambianţe din întregul lanţ al restaurantelor bucureştene de azi. Excelent gîndit şi bine construit şi finisat, localul de azi nu mai are nimic cu fosta Varşovie, un parter de bloc ca atîtea altele din Capitală, şi din ţară. Compartimentat cu fantezie, jucat în denivelări ingenioase şi cu o dispunere a meselor ce evită răceala şirurilor paralele, localul deţine o supremaţie neîndoielnică a amenajării — inclusiv iluminatului, eclipsate, din păcate, de~ calitatea lamentabilă a bucătăriei. Din cele două feluri de intrări şi vreo patru sortimente de bază afişate pe listă fata care mă călăuzeşte în această operaţie constată, dezolată, că nu poate oferi nimic, sugerîhdu-mi, în cele din urmă, salvatorul şniţel al tuturor bucătăriilor de cantină. Cum whisky-ul scoţian, promis cu aplomb în listă, se dovedeşte o poşircă arăbească ordinară, respingătoare şi numai după coloritul strident, mă resemnez să aştept comanda încercînd o bere la cutie, avînd o marcă de sare sînt sigur că nu numai eu nu am auzit. Prost prezentat, şniţelul are calitatea de a nu te induce în eroare în ce priveşte calitatea, uleiul rînced îndepărtîndu-te fără ezitare. Contrast izbitor între această batjocură de bucătărie şi serviciul ireproşabil. O clientelă mai degrabă civilizată arată că Perla este atractivă pentru o categorie nu foarte pretenţioasă, faţă de care ar trebui să devină mai atentă.

Poziţia, efortul vizibil pentru aducerea la un standard civilizat, îndreptăţesc Perla să spere la mai mult. Deocamdată bucătăria o trage în mod fatal doar la două stele, dar cu recomandare.

INSPECTOR L

Ziarul Libertatea din 14 martie  1992, pag. a 8-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 14 martie  1992, pag. a 9-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 14 martie  1992, pag. a 10-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 14 martie  1992, pag. a 11-a ▼ Click pe imagine pentru mărire