Publicat: 18 Aprilie, 2017 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1992?

Tranzacţiile tranziţiei

FRONTUL ĂSTA CE MAI E?

Dacă vă mai amintiţi, după euforia primelor zile de după 22 Decembrie, acesta a fost primul slogan care punea la îndoială legitimitatea Frontului, o legitimitate, de altfel, pentru care nu se puteau avea în vedere anume norme procedurale, pentru simplul motiv că orice revoluţie îşi stabileşte propriile sale reguli.
Că vin, după aceea, alţii, şi contestă, e o altă chestiune şi ea ţine, de asemenea, de o anume „tehnologie" socio-politică prin care se trece ca printr-o boală a copilăriei.

Dar, parcă niciodată mai mult ca acum sloganul nu a fost mai actual.
Îndelung aşteptata ruptură istorică de la cea de-a treia Convenţie Naţională nu a clarificat, aşa cum s-a crezut, lucrurile.
Reformiştii ale căror intenţii separatiste deveniseră vizibile încă cu un an în urmă, odată cu criza generată de înlocuire, în absenţa din ţară a domnului Roman, a liderului majorităţii din Cameră, considerat atunci ca fiind prea apropiat de ramura executivă, cu o persoană socotită mai conservatoare - au amînat îndelung decizia, din motive mai mult practice decît teoretice.

Pînă la urmă, în joc rămîne o problemă de succesiune: dacă reformiştii făceau ei primii pasul de rupere a menajului, riscau să piardă beneficiul „mărcii înregistrate" şi a bunurilor dobîndite în timpul vieţuirii în comun.
„Lovitura finală", atent gîndită ca de obicei, forţîndu-i pe „conservatori" să facă ei pasul decisiv.
Teoretic, Frontul ar fi compus acum din două „aripi": aripa reformistă — să-i zicem „FSN — 28 martie", şi aripa conservatoare — autodenumită „FSN — 22 decembrie".
Fără să mai punem la socoteală „aşchia" rezultată din tribulaţiile celei de-a doua convenţii (FSN — 20 mai), constatăm că o mare parte a frontiştilor tradiţionali râmîn neînregimentaţi în nici una dintre cele două facţiuni.
Iar dacă printre membrii „de rînd" chestiunea este în acest moment mai puţin relevantă, cu totul altfel se prezintă lucrurile în cazul parlamentarilor.
Mai este operantă, acum, noţiunea de „majoritate parlamentară?
Ce decizii politice mai pot fi luate şi în numele cui?
Cu cine votează cei fără de... partid, dar care au ajuns în parlament pe listele Frontului?
Şi mai acut se pune problema în privinţa Guvernului.

Teoretic, conform statutului adoptat, miniştrii în exerciţiu fac parte automat din Colegiul Director. Chiar dacă nu împărtăşesc doctrina ramurii "28 martie"?
O soluţie pare să fi fost găsită de către unii parlamentari prin adoptarea „liber-schimbismului", prin trecerea spectaculoasă în alte formaţiuni care s-au trezit în acest fel reprezentate în forul legislativ.
Mişcarea, însă, nu epuizează rezervele.
Perioada următoare se va caracteriza, în mod obligatoriu, prin căutarea „sponsorilor" pentru viitorul mandat.
Pentru că o dată gustată „mierea" puterii, mă îndoiesc că vor fi mulţi cei care vor renunţa cu dragă inimă la cariera de parlamentar.
Cursa pentru viitoarele liste se anunţă dură şi ea va accentua la maximum efectele centrifuge pe care le-a declanşat schisma din partidul de guvernămînt.
Situaţie în care sloganul revine acut în actualitate: pentru că, în definitiv, „Frontul ăsta ce (şi care) mai e?" 

Octavian Andronic

 

Ziarul Libertatea din 18 aprilie 1992, pag. 1-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

O NOUĂ ENIGMĂ: Cum (şi de ce) a murit echipajul lui Arafat

Ştirea despre dispariţia avionului cu care călătorea liderul palestinan Arafat din dimineaţa zilei de 7 martie 1992 a stârnit emoţie în rîndul opiniei publice şi îngrijorare în cercurile politice.
Amatorii de scenarii au văzut aici, în primul moment, mâna lungă a Mossad-ului, ca un posibil răspuns la atentatul de la ambasada Israelului din Argentina. Ulterior, descoperirea şi salvarea ilustrului au dat loc unui general sentiment de uşurare. Explicaţia era pe deplin plauzibilă: o furtună de nisip obligase aparatul de zbor să efectueze o aterizare forţată în plin deşert. Un detaliu, printre altele: din cauza impactului aterizării cei trei membri ai echipajului îşi pierduseră viaţa...

Încă din momentul dispariţiei, o relatare din Tel Aviv a unui corespondent al postului german RTL menţiona faptul că aeronava lui Arafat, un AN-26, fusese reparată, cu cîteva luni înainte, în România. Apoi s-a constatat că printre victime s-a aflat şi un român: mecanicul de bord Gheorghe Tudor. Ce căuta acesta acolo?

Din investigaţiile efectuate de ziarul nostru a rezultat că Gheorghe Tudor lucrase, pînă în urmă cu 10 ani, în cadrul aviaţiei militare. Pensionat şi trecut în rezervă, acesta a fost angajat să lucreze pe aparatul AN-26, care aparţinuse flotilei lui Ceauşescu, fiind oferit, înainte de revoluţie, liderului palestinian. Aeronava a rămas în întreţinerea specialiştilor români, ea revenind ultima dată aici, pentru reparaţii şi întreţinere, la începutul lunii martie. Corpul neînsufleţit al mecanicului de bord a fost adus în ţară zilele trecute. Încercările noastre de a afla dacă s-a efectuat vreo autopsie s-ar solda cu un eşec. Nimeni nu poate — sau nu vrea să dea alte relaţii. „Să nu tulburăm tihna morţilor!" — a fost sfatul pe care l-am primit. Deşi, unele indicii parvenite pe diferite canale par să pună moartea celor trei membri ai echipajului pe seama altor cauze decît ale accidentului. De ce doar cei trei membri ai echipajului? - este întrebarea care a început să răsune frecvent — în situaţia în care aterizarea forţată a reuşit (ea nepunînd, în general, probleme, în cazul acestui tip de avion cu o portanţă remarcabilă). Exista, desigur, explicaţia unui deces natural: cei aflaţi în partea din faţă sînt întotdeauna mai expuşi. Dar exista şi explicaţia unei răfuieli sumare cu cei consideraţi vinovaţi sau bănuiţi de o manevră de tip kamikadze, de către garda atît de bine păzitului lider.

De la locul accidentului, din Libia, n-au parvenit nici un fel de indicii referitoare la condiţiile în care s-a produs aterizarea. N-a parvenit decît un sicriu despre al cărui nefericit ocupant nu se ştie nici măcar dacă "pneumonia" de care a fost răpus nu s-a datorat diferenţei de temperatură dintre el şi glonţ... 

Ziarul Libertatea din 18 aprilie 1992, pag. a 2-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 18 aprilie 1992, pag. a 3-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 18 aprilie 1992, pag. a 4-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 18 aprilie 1992, pag. a 5-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 18 aprilie 1992, pag. a 6-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

PE NISTRU, UNDE SE MOARE...

Aceste imagini basarabene au fost imortalizate de doi basarabeni. Doi tineri — IULIAN DABIJA şi DAN CIMPOIERU. De fel de peste Prut, cei doi băieţi studiază în România, sînt studenţi la Universitatea Titu Maiorescu, la Regie film. Ca atîţia mii şi mii de voluntari şi ei au socotit că locul lor e acolo unde patria se află în pericol. N-au avut arme, cum nu au mulţi, foarte mulţi, dintre bărbaţii veniţi să facă de strajă la hotare. Au avut un aparat de fotografiat şi o cameră video. Trofeele lor de război sînt aceste imagini. O cronică fotografică a ultimelor săp-tămîni, acolo la vechile fruntarii...

Avanpost în calea cotropitorilor "in est .
Au fost patru. Patru tineri ucişi, arşi bestial de către cazaci. Durere şi ură, la înmormîntarea la Chişinău a unuia dintre cei căzuţi.
El a fost doborît, din fericire, doar de epuizare. Focul intens de mitraliere nu pare să-l deranjeze.
Cartuşele sînt puţine şi se împart cu zgîrcenie...
Printr-o ambrazură "naturală", produsă de un obuz, un combatant basarabean urmăreşte mişcările inamicului
Şi eu am luptat..       

Unul dintre puţinele blindate de care dispun basarabenii, în apărarea poziţiei de Ia Tighina. "De-am avea cîteva tancuri cîteva elicoptere... 
Inamicul dispune de armament modern, de muniţie din abundenţă, de rachete — tehnică militară fabricată, în parte, la Tiraspo. Cu asemenea "daruri" au venit în inspeţie la Coşniţa cazacii "eliberatori" 

Trei voluntari şi un singur pistol-mitralieră. Şi, totuşi, oamenii rezistă. 

Între două rafale, o masă caldă, adusă de departe

Chic-ul micului Kim

Fără a face eforturi în plus faţă de cele din plecare. SaIonul Spaniol se menţine pe traiectoria sa de patru stele, sub cerul încă senin al concurenţei în care e, şi acum, loc pentru toată lumea. Nu au intervenit modificări în mobilier şi dotare, ceea ce poate fi o calitate, cîtă vreme colţii uzurii sînt, încă, inofensivi. La Spaniol muşcătura lor e sesizabilă doar pentru ochiul foarte atent la textura mochetei, colţurile canapelelor sau confortul scaunelor. Dar aici ochiul continuă să fie subjugat de culoarea şi trepidaţia programului, cu rezonabile trimiteri iberice. Au dispărut două din vedetele cu show-uri de excepţie Thury Ştefan şi Marina Voica, dar apariţiile din spectacol sînt foarte agreabile ca ţinută scenici şi nivel de interpretare, susţinerea lor de către un band, cu o redutabilă secţie de suflători fiind, în mod evident, o opţiune cu efect cît se poate de pregnant. Provocatoarea proximitate faţă de spectatori avantajează şi fetele din frupa de balet, protejate, prin concepţia coregrafică, de elementele de dificultate care nu fac parte dintre cele dintîi calităţi ale evoluţiilor lor. Clientul Salonului Spaniol poate conta pe o atmosferă distinsă şi civilizată şi pe un serviciu corect asigurat de profesionişti, rutinaţi şi constanţi.
Micul Kim Long, restaurantul vietnamez din apropierea stadionului Dinamo s-a insinuat cu discreţie în compe-
tiţia pentru clientelă selectă şi tactica sa a dat roade. Tarife prohibitive şi o triere elitislă a celor care i-au trecut pragul i-au adus exoticului local, ţinut, din cîte îmi dau seama, de întreprinzători autohtoni trecători prin Extremul Orient, un bun renume printre amatorii de discreţie şi rafinament. Adaptările făcute celor două salonaşe ale unei vilişoare particulare au un anume haz. chiar dacă fantezia este stimulată mai mult de accesorii şi nu de arhitectură, rămasă intactă, iar spatele logistic este încă firav. Lista de specialităţi are de spus tot atât de puţin cît poate fi încercat, la o singură masă. Dacă revii nu-ţi rămîne decît să repeţi poate doar intr-o "altă ordine, cele citeva specialităţi bazate mai mult pe carnea de pui, de porc şi de vacă, îmbogăţite asiatic doar cu cîteva din condimentele ştiute. Micuţul Kim este însă, o prezenţă al cărei pitoresc este din plin gustat, principalele sale calităţi fiind desăvîrşita curăţenie, acurateţea preparării celor eîteva reţete, din care am gustat, şi m-au încîntat pulpele de pui — Doson, cu usturoi si arahide şi chifteluţele cu susan — mult mai apetisante decît Ia bătrînul Nan-Jing. Ici, colo micul Nan-Jing şchioapătă, scuzîndu-se cu o înduioşătoare nevinovăţie — nu mai avem ceai — dar umplînd imensa nevoie de exotism a bucuresteanului, rămîne între localurile chic. Îl recomand la categoria trei stele.

INSPECTOR L

 

Ziarul Libertatea din 18 aprilie 1992, pag. a 8-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Preşedintele Uruguayului, LUIS ALBERTO LACALLE, ne-a declarat "NOI, AICI NU CONSIDERĂM STRĂIN PE NIMENI!"

• Deşi nu cunosc ţara dv., o consider apropiata din punct de vedere cultural • Dictatura a fost un vis urît pe care l-a avut patria mea • Votul nu este de nimeni contestat în ţara noastră • Democraţia trebuie să fie eficace • Privatizarea e un mijloc, nu un scop • Intrarea în Uruguay este pe deplin liberă. 
Am pătruns în reşedinţa din Montevideo a preşedintelui Luis Alberto Lacalle ca în orice casă de om obişnuit. Pentru Uru-guay. O casă amplasată într-o grădină vastă, în care se puteau vedea, într-o parte, nişte padocuri. Şi în care prima "persoană" care ne-a întîmpinat a fost o... superbă alpaca de culoare cafenie, sociabilă, chiar îndrăzneaţă. Aveam să aflăm, scurt timp după aceea de la gazdă că este, alături de fox-terierul Boy, mascota casei şi că a primit-o cind a făcut o vizită în Bolivia. Preşedintele ne-a primit cordial, normal de cordial, ca orice gazdă, aerul său sportiv făcînd "casă" bună cu o garderobă neprotocolară în care o haină albastră şi nişte pantaloni negri păreau a crea un soi special de asortaj cu pantofii maro. N-a părut impresionat de numărul nostru (e-ram vreo zece) şi nici de intervenţiile imperative ale echipei televiziune ce ţinea morţiş să-i schimbe amplasamentul mobilierului din sufragerie. Vreme de o oră am avut apoi privilegiul unei discuţii deschise, încărcate de naturaleţe şi sensuri, într-un interviu pe care echipa de ziarişti români care a vizitat săptămînile trecute Uruguayul (şi din care au făcut parte Aurel Perva— Tineretul Liber, Corneliu Vlad — România Liberă, Viorel Sălăgean — Adevărul, Mirela Petcu — TV, Alin Genescu — Radio, alături de semnatarul acestor rînduri) şi l-a trecut în patrimoniu cu titlu de operă colectivă. Vă invit călduros să-l citiţi, pentru că veţi întîlni în el cam tot ceea ce ne-am dori noi de la viaţa noastră politică: aplomb, inteligenţă, profunzime, generozitate, toleranţă, civilitate. Fericită ţara care are, sau reuşeşte să-şi creeze asemenea oameni!

— Ce ştiţi despre România...?

— Că este o ţară latină şi prin urmare o simţim foarte apropiată de noi, cei care sîntem fiii mamei romane avem în comun multe lucruri, nu numai unele cuvnte, ci chiar o întreagă viziune asupra lumii. Credem că latinitatea are de îndeplinit un rol important în această lume atît de schimbătoare, după cum vedem. Desigur, nu un rol economic, nici politic, ci cultural. Comunitatea naţiunilor iberice, căreia i-am dat un prim impuls la Guadalajara în luna iulie a anului trecut, se bazează pe faptul că vorbim aceeaşi limbă, sau limbi apropiate, cum sînt portugheza şi spaniola, şi aceasta ne uneşte de asemenea, pe calea rădăcinii latine a culturii noastre, de Italia, de Roma. De aceea deşi nu cunosc bine ţara dv., o simt apropiată din punct de vedere cultural.

— Vă aflaţi la jumătatea mandatului. Aţi putea să faceţi un succint bilanţ?

— Uruguayul se află într-un proces de transformare.

Pe plan extern, peste trei ani va intra într-o Piaţă Comună de foarte mari proporţii. Argentina, Brazilia, Paraguayul şi Uruguayul vor fi în 1995 o piaţă de 200 milioane de consumatori. Noi nu sîntem decît 3. Prin urmare, ţara mea, patria mea este pe punctul de a face cel mai mare şi mai semnificativ pas din întreaga sa istorie, pe plan internaţional. Pentru a-l putea face in condiţii de competitivitate trebuie să se schimbe. Tocmai de aceea, pe plan intern încă de acum doi ani am propus unele schimbări. Organizarea internă a statului nostru care avea un caracter socio-etatist foarte pronunţat, începe să se schimbe prin participarea capitalului privat, printr-o descentralizare importantă. Recent s-a votat o lege privind regimul porturilor, schimbînd după 50 de ani organizarea porturilor. Vom înainta parlamentului, de asemenea, o lege care, modifică substanţial sistemul de asigurări sociale, care este o altă problemă dificilă pe care trebuie să o soluţionăm. Deci, mi-a revenit mie să conduc şi să propun această reformă pe care, desigur, am anunţat-o înainte ca oamenii să ne voteze. Avem împăcarea sufletească de a fi fost foarte clari în propunerile noastre. Cînd alegătorii ne-au votat ştiau ce avem să facem cu puterea. încercăm să ducem pînă la capăt programul nostru, cu dificultatea că nu deţinem majoritatea în Parlament.

— Este mai uşor acum, la al doilea mandat după trecerea de la dictatură la democraţie...?

— Mai uşor şi mai greu în acelaşi timp. Primul guvern după perioada dictatorială, guvernul d-lui Sanguiinetti întîmpina din partea tuturor o precauţie, o prudenţă, o anumită grijă în sensul că oamenii îşi spuneau: "Bine, suportăm asta pentru a nu ne întoarce înapoi“. Cel de-al doilea guvern a fost, mult mai "scuturat şi pedepsit" pentru că deja se ştia că ne îndreptasem ferm pe drumul democraţiei. Deci, din acest punct de vedere este mai greu pentru noi, în sfîrşit, avem liniştea că ţara a revenit la democraţie. Prin urmare, nu trebuie să mai privim înapoi în permanenţă. Pentru noi, cei 12 ani de dictatură nu au fost altceva decît o perioadă foarte scurtă, faţă de cei 100 de ani de guvernare democratică. Astfel ţara noastră nu este din acest punct de vedere, un lucra obişnuit în America Latină, Este o ţară cu o lungă tradiţie democratică. Dictatura a fost un vis urît pe care l-a avut patria mea. Credem, deci, că de acum înainte ne stă în fată dificultatea pe care o presupune democraţia. Nimeni nu crede că este uşor nici că este cel mai dificil lucru, dar este de semnalat că cel care deţine legitimitatea la nivelul bazei o are şi tocmai acest lucru ne permit să tolerăm guvernele care nu ne plac, pentru că ştim că aii ieşit prin rezultatul votului, iar votul nu este de nimeni discutat în ţara mea

— Pentru dezvoltarea unei ţări contează mult liniştea socială şi liniştea din mediul geo-politic. Cum apreciaţi dv. acest contert?

— America Latină intră în secolul XXI într-un moment de reafirmatre democratică. Aş zice că din punct de
vedere instituţional, azi nu mai există nici o excepţie. Mai mult chiar, din punct de vedere economic, deceniul anilor ’90 pare să fie mult mai plin de speranţe decît anii '80 sau anii '70. Chiar zilele trecute citeam o statistică a Băncii Ibero-americane de Dezvoltare, pe care mi-o trimisese compatriotul meu Enrique Iglesias, conţinînd indicatori de creştere economică a tuturor acestor ţări. Înţelegem că ea trebuie să ajungă la toate straturile sociale pentru că nu are sens o creştere economică limitată la anumite categorii ale societăţii. Marea problemă a democraţiei, după asigurarea legitimităţii sale, este eficacitatea sistemului democratic pentru a-l face să se transforme. Dacă rămînem numai la legitimitate, vom putea vorbi în conferinţe internaţionale cu mîndrie că avem un regim democratic, că avem un guvern legitim, dar cu aceasta nu se rezolvă problema alimentaţiei. Şi atunci, al doilea pas care completează democraţia este ca ea să fie eficace pentru a rezolva problemele sociale, iar dintre acestea cea principală" este aceea a prosperităţii într-un spirit de echitate. Sf. Părinte Ioan Paul II în a sa enciclică "Al 100-lea an" arăta foarte clar că prăbuşirea modelului marxist-leninist nu poate şi nici nu implică reforma capitalistă. Trebuie să întreţinem o minimă solidaritate pe care noi o numim de origine ereştină, dar pe care o putem denumi ca avînd originea în civilizaţia noastră şi să avem grijă ca această sfidare de care o avem în faţă, ca întreprinderea particulară, ca beneficiul, care este un motor al istoriei, ca investiţia ca mijloc de posibilă prosperitate şi de a deveni bogaţi să nu fie în detrimentul unui minim numitor comun social. Pentru ţara noastră acest lucru ţine de esenţa sa.

— Pentru România, experienţa uruguayană in sfera privatizării ar putea prezenta interes. In ce parametri?

— Da, cred că există tot atîtea experienţe cîte ţări. Trebuie să avem multă grijă să nu transplantăm soluţii. Privatizarea este un cuvînt prea general. Noi, în ţara noastră avem un sistem economic mixt capitalist al întreprinderilor particulare, cu excepţia unor întreprinderi de stat. Prin urmare, aici nu se pune problema unei schimbări calitative atît de mari cit ar putea să se pună în România, care avea o economie în întregime socialistă. Cu toate acestea, faptul că poate părea mai uşor într-un sistem bazat pe iniţiativa particulară îl face mai dificil, pentru că oamenii spun: "Dacă a functionat asa pînă acum. de ce nu am continua tot aşa?" Important este ca oamenii să înţeleagă că acestea nu sînt opţiuni ideologice. Pe acestea trebuie să le lăsăm deoparte. Trebuie să ne întoarcem la pragmatism. Întreprinderile statului nu sînt un scop în sine. Sînt mijloace. Pînă nu demult aşa era în lume şi am constatat moartea ideologiilor, dar nu a idealurilor, Idealurile nu trebuie să moară. Dispar ideologiile ca sisteme totale, dispar aceste casete pe care ni le băgăm în cap şi pe care le schimbam în totalitatea lor. Aceasta este marea opţiune pe care lumea o are în faţă: "să lăsăm deoparte casetele şi să ne întrebăm care este cel mai bun mijloc. Este întreprinderea bazată pe economie mixtă? Trebuie să rămînă ea în mîinile statului? Există multe lucruri care trebuie să rămînă (ale statului) grija faţă de mediul ambiant nu poate fi a altcuiva, ci a statului. Pentru că nimeni altcineva nu reprezintă bunurile comune ca statui. Mi se pare că acest lucru este important, pentru că se întimplă în întreaga lume din fosta URSS pînă în SUA, America Latină, toate ţările constată că nu era un scop, era un mijloc. Scopurile sînt fericirea, prosperitatea, o mai bună educaţie, o calitate superioară a vieţii. Dacă le obţin într-un fel sau altul, aceasta nu are importanţă. Scopul contează.

— Ce întreprinderi se privatizează în Uruguay?

—  Înainte de sfîrşitul anului vom preda noilor lor stăpîni două întreprinderi: Telefonica, pe care statul o vinde intr-o proporţie de 60%, rămînînd cu 40%, deci va fi un sistem cu economie mixtă condusă de persoane particulare,

Ele vor fi vîndute în celelalte vom face privatizări parţiale. Vă repet, eu nu cred că tot ce are statul trebuie să dispară.

— Am vizitat centrul Piriavital al d-lui Carlos Mendez Requena... Cum apreciaţi recentul acord in domeniul turismului balnear intre întreprinzători particulari uruguayeni şi români? Ce alte proiecte credeţi că ar putea da roade pe termen scurt sau mediu?

— Consider că don Carlos, este un exemplu pe care îl avem în comun, înainte de toate pentru că el nu este un tînăr, este un om matur şi la vîrsta Iui puţini oameni mai întreprind astfel de acţiuni de largă respiraţie. Dar el este un om liniştit, un om care gîndeşte, un imaginativ. De aceea spun că întreprinzătorii sînt necesari în toate ţările. Şi el a avut ideea de a transforma hotelul într-un SPA, într-un hotel de îngrijire a sănătăţii, avînd legături cu tehnicile elaborate în ţara dv. de dr. Aslan şi de dr. lonescu-Călineşti, şi cu experienţa pe care aţi dobîndit-o în domeniul geriatriei şi al tratamentelor pe bază de factori naturali. Este un succes naţional. Cea mai bună dovadă că este un succes este faptul că el de-acum va colabora cu România. Este cum spunem noi aici, ca şi cum te-ai apuca să duci portocale în Paraguay. (n. trad.: "Să vinzi castraveţi la grădinar“). A ajunge să faci un joint-venture cu cei care au fost primii în a folosi această tehnică, este un lucru excepţional. Nu cred că vom avea prea des astfel de acţiuni, dar este un exemplu de felul cum ţara noastră poate opera în sfera turismului. Noi avem ca turişti potenţiali 12 milioane la Buenos Aires şi 18 milioane la Sao Paulo. E cel mai mare tezaur al nostru. Dacă numai 1% ar veni să viziteze ţara noastră şi ar cheltui 1000 de dolari, am rezolva problemele economice ale ţării. Investiţia hotelieră este în Uruguay o mare idee. De a-ceea am şi acordat avantaje de plată a impozitelor în cazul hotelurilor turistice. Am inaugurat 5 hoteluri în Uruguay anul trecut în Punta del Este vom deschide un nou hotel de 5 stele acordînd facilităţi celor care doresc să investească, pentru că e o amortizare rapidă, se prestează servicii într-un sector unde cererea este foarte mare, avem piaţa apropiată, ţara este frumoasă, sănătoasă, sigură, liniştită, îi avem pe aceşti vecini care uneori nu sînt tocmai liniştiţi, nici nu au toţi condiţii de viaţă demne... Deci, vă puteţi da seama pînă la ce punct Don Carlos a spart nişte tipare, în sensul că se lucra numai trei luni pe an şi în rest — lîncezeală. El a demonstrat cu imaginaţia sa că turismul în hotel se poate face tot timpul anului, nu numai sezonier. Mi se pare, deci, că este un exemplu pentru ceea ce însemna iniţiativa particulară...

— Credeţi, domnule preşedinte, că mai există şi alte posibilităţi de cooperare şi schimburi între cele două ţări ale noastre?

— Nu sînt foarte sigur, pentru că sîntem departe unii de alţii. Să fim sinceri! Răspunsul afirmativ este uşor de dat, dar sîntem încă foarte departe. Uneori, însă, imaginaţia rezolvă multe. În acest caz am descoperit ceva. Poate că mai există şi altele. Ambasadorul nostru la Bucureşti este un om minunat Cred că este unul din cei mai activi diplomaţi ce există în Uruguay. Se analizează acum posibilitatea asamblării automobilului AHO de marcă românească. Este foarte probabil ca să se asambleze aici pentru toată această zonă a Americii de Sud, avînd în vedere noua piaţă Mercosur.

— În ce relaţii sînteţi cu fostul preşedinte?

— Cu dl. Sanguinetti? Foarte bine. În tara noastră în această privintă avem un înalt grad de civilizaţie. Aş spune că şi în această perioadă guvernamentală cînd s-au dezbătut teme importante, cum sînt Mercosur, reforma întreprinderilor publice, propunerea unei noi legi de asigurări sociale, eu i-am invitat pe toţi liderii poitici, pe absolut toţi, pe cei de stingă, de dreapta pe cei. Este acesta un tezaur al tării noastre pe care nu îl putem pierde,

- Care sunt preşedinţii din lume de care vă simţiţi mai apropiat, care vă sînt prieteni şi cu care vă consultaţi?

— Avem bune relaţii aici. Între noi, preşedinţii din "cartierul" nostru: Collor, Menem, Rodriquez din Paraguay, preşedintele din Chile, care este un om minunat, Don Patricio, deşi este mult mai în vîrstă ca noi are 70 de ani. Collor şi eu sîntem cei mai tineri. Avem foarte bune relaţii. V-aş spune, totuşi, că cel pe care îl admir cel mai mult este preşedintele Mexicului Carlos Salinas de Gortari, care este un om de stat "cu majuscule", un om foarte important, un vizionar, cu un înalt simţ al istoriei, cu o îndrăzneală revoluţionară, cu un curaj civic foarte mare. Îl admir mult pe Carlos şi ii apreciez totodată mult pe toţi colegii mei, dar mi se pare că el va fi cel care va lăsa o urmă foarte importantă, dintre noi toţi, atunci cînd i se va termina mandatul. Am, de asemenea, bune relaţii cu preşedintele Bush cu care vorbesc uneori, la fel cu premierul Felipe Gonzalez din motive de origine. Eu sînt spaniol. Familia mea a venit aici acum 250 de ani, dar sînt de origine spaniol, Familia părinţilor mei era din Navarra, iar cea a mamei din Andalucia, din Jerez de la Frontera... care a venit aici în 1749... preşedintele Uruguayului nu este un preşedinte prea important, nu poate fi un "amic important" al nimănui. Este coleg şi admirator al multor preşedinţi si poate un bun tovarăş de muncă.

— Cum vedeţi sărbătorirea celor 500 de ani de la descoperirea Americii?

—  Aş zice că cuvîntul "sărbătoare" este puţin cam frivol. Este vorba despre o mare aniversare, cea mai importantă din perioada erei creştine, ca eveniment istoria A fost erupţia unei lumi întregi, neatinsă din punct de vedere geografic. Este continentul desprins de celelalte. Este o naştere a istoriei celei mari cînd pe 12 oct. 1992 se dezveleşte vălul istoriei pentru noi de la Polul Nord la Polul Sud se naşte potenţial o reîntregire a unei mase geografica dintre celei mai mari pe care le-a cunoscut istoria. Înainte istoria îpainta pe bucăţi mici. A fost o explozie. Pentru cei care sîntem descendenţi ai spaniolilor este o dată pe care o comemorăm în sensul pozitiv al cuvîntului. Desigur, nu considerăm că "conquista" a fost o lucrare făcută de nişte îngeri. Erau oameni, cu pasiuni, cu invidii, dar si cu curai, cu credinţă. Au venit toţi în America, şi cu bune, şi cu rele. Nu a fost o expediţie a unor smeriţi monarhi, a fost o ţară care a ridicat spada si care a înălţat o spînzurătoare. A venit cel care era gata să-i omoare pe băştinaşi şi cel care avea să-i boteze. Este cam infantil să te apuci să faci acum un inventar cu un creion foarte fin. Nici un imperiu nu a fost si nu s-a dezvoltat fără să rămînă nepătat

—  La sfirşitul mandatului dv.  ce veţi face dle preşedinte?

—  O să am grijă de oile mele. Eu sînt fermier, A doua pasiune a vieţii mele sînt animalele şi arborii. Am iniţiat o acţiune de plantare a 600

de hectare de pădure pe terenurile mele, Şi apoi mi-aş dori să predau. Tatăl meu era profesor. Eu niciodată nu am avut ocazia să predau. Mi-as dori să predau istoria, dar mai am încă 36 de luni. Mai am încă timo să mă gîndesc.

— Au fost desfiinţate recent vizele intre Uruguay şi România. Ce putem si transmitem in tară din acest punct de vedere? Va putea cineva să emigreze in Uruguay?

— Da. Desigur Intrarea în Uruguay este pe deplin liberă. Singurul lucru ce trebuie făcut este ca cel care doreşte să vină, să se prezinte la Ministerul de Interne unde i se dă un document. Este declarat rezident şi gata. Nu este nevoie de permis, aici se vine şi se începe lucrul. De aceea au venit aici strămoşii noştri. Aici nu mai există populaţie nativă, indigenă toţi sîntem emigranţi.

Octavian ANDRONIC

Ziarul Libertatea din 18 aprilie 1992, pag. a 9-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

DIN CULISELE GUVERNĂRII POSTREVOLUŢIONARE

Continuăm să publicăm această cronică neoficială a evenimentelor ce s-au consumat în arena politică a României postrevoluţionare. Fapte, întâmplări, dialoguri ce explică multe dintre "misterele" acestei frămîntate perioade.
Miercuri 13 septembrie 1990, ora 16. La etajul II din Palatul Victoria se reîntâlnesc, în jurul mesei rotunde, membrii cabinetului Roman. Cu umorul său nedezminţit, dl. Anton Vătăşescu îi felicită pe cei prezenţi cu prilejul Zilei Pompierilor, apreciind că fiecare ministru ar putea — cel puţin în parohia lui — să fie considerat "pompier şef“. Incendiile - (la propriu şi la figurat) izbucnesc zi de zi (ba o grevă, mai un gol de materii prime şi energie, ba un refuz de mărfuri pentru export, ba o avarie, ba un blocaj financiar, ba o amînare a unui credit de peste hotare, ba...). De altfel, raportul prezentat (potrivit unei decizii anterioare a guvernului) de dl Eugen Dijmărescu, ministru de stat, privind rezultatele din economie pe 8 luni este o "colecţie" de incendii stinse sau în curs de extindere.

Epoca risipei

La finalul anilor ’70 se publica Raportul Clubului de la Roma, raport intitulat "Să ieşim din epoca-risipei". Acest document a fost evocat şi la şedinţa de guvern despre care relatăm. Motivul principal l-a constituit prezentarea datelor privind consumurile productive.
Eugen Dijmărescu: "De la începutul anului şi pînă în momentul de faţă — dînd curs cererilor aproape disperate ale celor mai mulţi agenţi economici — guvernul a asigurat o creştere a importului pentru producţie cu 28,5 la sută faţă de perioada corespunzătoare din 1989; în condiţiile a-cestui spor consideraţii de resurse, cerut — subliniez din nou — pentru a crea premise în vederea creşterii producţiei, eliminării golurilor în a-provizionare — producţia industrială este cu 19,9 la sută mai mică pe primele 8 luni din 1990“. 
După prezentarea datelor de sinteză pe economie, s-au cerut explicaţii suplimentare în legătură cu cererile de resurse (plătite în valută convertibilă), cu principalele cauze ale situaţiei ce s-a creat. Au intervenit şi miniştrii din departamentele economice. Intre altele, rezulta că în 1990 se importase, comparativ cu 1989, de 12 ori mai mult cupru (întreaga industrie electrotehnică ameninţa cu sistarea totală a producţiei în cazul în care nu se aducea din import cantitatea solicitată de metale neferoase — de 18 ori mai mult plumb şi de 14 ori mai mult zinc); de 4 ori mai mult cauciuc natural şi sintetic (amintiţi-vă "foamea" de anvelope, de curelele de transmisie pentru combine şi alte utilaje agricole), de peste două ori mai multe materii prime din import pentru metalurgie (toată industria constructoare de maşini "revendica" lipsa unor cantităţi apreciabile de metal, în sortimente de calitate superioară).
Resurse erau, deci, cu mult mai multe decît în anii precedenţi; producţie, în schimb, mai puţină, din ce în ce mai puţină.
România trăia (şi mai trăieşte, din păcate) într-o perioadă de apogeu a "epocii risipei". Şi pentru că tot s-a evocat Raportul Clubului de la Roma, iată frazele finale ale documentului care conţinea peste 300 de pagini: "Reafirmăm convingerea noastră că limitele reale ale creşterii sînt mai mult politice, sociale şi administrative decît de ordin ştiinţific şi tehnologic... Limitele care rezidă în natura omului sînt poate mai greu de depăşit, dar examinarea lor nu constituie obiectul prezentului studiu.
Din nefericire (sau poate din fericire) guvernul Roman nu-şi putea permite "luxul" de a NU lua în discuţie limitele umane care constituiau şi una din cauzele esenţiale ale proliferării, ale agravării fenomenului devastator al risipei...

Necazul împărtăşit e mai uşor de suportat

Acest subtitlu ar fi — credem — potrivit pentru explozia de proteste şi — în parte — de amărăciune declanşată de precizările ministrului resurselor şi industriei, Mihai Zisu, în momentele în care se releva că, în ciuda creşterii substanţiale a importului de materii prime şi energie (potrivit cererilor ultimative ale conducerilor de întreprinderi susţinute de sindicate, inclusiv prin greve şi mitinguri) producţia continua să scadă şi în luna septembrie. Ce era de făcut ? Să se revină la vechile metode, la repartiţii, la balanţe, la planificarea centralizată?

Mihai Zisu: "In legătură cu sugestiile ce se tot fac pe diferite canale privind creşterea rolului dirijist al guvernului, eu am cele mai serioase dubii că astfel producţia va creşte măcar cu un procent, chiar dacă noi vom lucra fără întrerupere 24 de ore din 24 de ore. Ceea ce trebuie făcut — sînt convins — este să grăbim legiferarea pîrghiilor economiei de piaţă.

Petre Roman: "Da, avem nevoie de un nou cadru legal economic".

Mihai Zisu: "Incluzînd în aceasta obligatoriu; Vă rog să reţineţi, obligatoriu şi preţurile. Numai aşa vom avea şi soluţii economice sănătoase".

Petre Roman: "Sînt de aceeaşi părere cu d-voastră. Am însă de făcut o remarcă: este clar că pînă reuşim să asigurăm cadrul necesar din punctul de vedere al structurii legale, a-dică adoptarea de Parlament şi introducerea lui în întreprinderi, noi avem în faţă un stadiu foarte dur al acestei tranziţii... Convingerea mea este că dacă noi vom spune oamenilor că Situaţia este aşa cum este şi că singu-
ra şansă este să schimbăm sistemul, vom fi înţeleşi, dificultăţile vor fi mai suportabile. Dar, trebuie să explicăm clar... a. b. c, ce ne propunem să facem, pas cu pas. Dacă oamenii vor rămîne cu senzaţia — aşa cum am constatat la Braşov — (este vorba de greva de la "Tractorul" — n.n) — că deocamdată nu se face mai nimic, atunci ei vor spune automat — psihic vorbind — "guvernul ăsta ne lasă să ne scufundăm, să ne zbatem, să nu ieşim la lumină". De aici, urgenţa urgenţelor: să dăm cadrul legal al tranziţiei".
Pornindu-se de la aceste constatări, s-au trecut în revistă proiectele de legi transmise Parlamentului şi stadiul în care se afla elaborarea altor acte legislative. Oricît ar părea astăzi de neverosimil, în două luni de activitate efectivă a Executivului şi Legislativului se adoptaseră 18 legi, iar în comisiile de specialitate ale Senatului şi Adunării Deputaţilor se aflau alte 20 de proiecte, între care unele extrem de importante pentru "mersul reformei" : cele care se refereau la societăţile comerciale, la impozite, la aderarea României la unele organisme internaţionale economico-financiare, la contenciosul administrativ, la angajarea salariaţilor în funcţie de competenţă.
Chiar şi pentru cei avizaţi apărea incredibil numărul mare de domenii în care devenea necesară elaborarea şi adoptarea de legi. Numai "inventarierea" domeniilor respective şi repartizarea răspunderilor pentru întocmirea şi aprobarea diverselor proiecte a ocupat mai mult de o oră din timpul de desfăşurare a şedinţei.

Revenirea cu picioarele pe pâmnnt

Şi totuşi... Şi totuşi, ce trebuia să nea, obsedant, după ce discuţiile se facă guvernul, simultan cu efortul depus la altitudinea conceptelor şi pus în sfera legislaţiei pentru a stopa căderea economică? 

Petre Roman: "Totuşi, ce leac să alegem pentru a introduce disciplina elementară la agenţii economici? Adrian Severin (ministru asistent al primului-ministru): "Agenţii economici nu pot fi disciplinaţi decît prin introducerea lor într-un sistem nou de relaţii'. 

Petre Roman: "Asta la nivelul afirmaţiei generale... Eu mă refeream la instrumentele de acţiune."
Adrian Severin: "Preţurile. Asta putem face, pe baza prerogativelor pe care ni le-a dat Parlamentul".

Petre Roman: "Reforma preţurilor trebuie s-o trecem — aşa e normal — prin Parlament. Adrian Severin: "Avem în Legea 15/1990 un articol de principiu, pe a-ceastă bază noi putem acţiona.

Anton Vătăşescu (ministru de stat): "Nu. Numai după ce Parlamentul va decide în legătură cu treaba aceasta va trebui să acţionăm. în plus, ar trebui să pregătim opinia publică, să explicăm despre ce este vorba, altfel....

Adrian Severin: "Am discutat cu personalităţi mari din străinătate. Mi-au spus: dacă aveţi impresia că veţi face Reforma fără inflaţie, fără şomaj, mai bine nu vă apucaţi de ea! Adică treaba aceasta s-o spunem foarte clar!“

Eugen Dijmărescu: "Dar, nu la modul general, abstract. Toate costurile trebuie corect evaluate, comparate, pe variante. Apoi să trecem la reglementări. De exemplu, falimentul... .

Victor Babiuc (ministrul justiţiei): "Avem în lucru proiecte de legi în acest sens.... 

Eugen Dijmărescu: "O altă problemă care este reglementată, dar nimeni nu aplică ce este legalizat — şi trebuie să intervenim fără discuţie —
este cea a daunelor interese legate de contractele neonorate".

Petre Roman: "Dacă ne considerăm la catedră şi vorbim în termeni vagi, aşa cum sînt pline şi unele ziare, cu tot soiul de speculaţii, una mai stupidă decît alta, ne vom discredita. Vrînd-nevrînd coexistă elemente ale celor două sisteme, cel vechi şi cel nou. Sistemul vechi al conducerii su-pracentralizate există, deocamdată, într-o măsură mai mare... Asta e situaţia actuală! Acum, ar trebui să facem o evaluare exactă, în aşa fel încît în luna viitoare, guvernul să se prezinte în Parlament cu treburi foarte precise, concrete, să spună care este situaţia şi ce vrea să facă. Precis, concret Acum şi cu atît mai mult peste cca o lună vom dispune de mult mai multe elemente pentru a prezenta o politică a faptelor, o politică prin care să îndreptăm situaţia, să grăbim reforma... . 

Reamintim că raportul despre care s-a discutat în şedinţa de guvern a fost prezentat de dl Roman, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului, la 18 octombrie 1990. Dar, cu o săp-tămînă înainte dl Vătăşescu avea să informeze, tot în faţa camerelor reunite, despre situaţia alimentară şi energetică. A fost un raport antologic prin efectele lui vizibile şi mai puţin vizibile. Dar, să nu anticipăm. Deocamdată — pentru ziua de 13 septembrie 1990 — să reţinem că guvernul nu dorea să ia nici o măsură majoră fără să informeze Parlamentul şi fără să obţină acordul forului legislativ al ţării pentru ce avea să întreprindă. Poate această privire "în culise" să pună capăt "legendelor despre relaţiile dintre Executiv şi Legislativ, cel puţin în perioada la care ne referim. Poate..

Grea povară să n-ai treabă

In partea a doua a şedinţei, ministrul comerţului şi turismului, dl Constantin Fota, a trecut la prezentarea situaţiei din domeniul aprovizionării populaţiei cu bunuri de consum esenţiale. Promisiunile făcute de reprezentanţii Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei nu fuseseră onorate integral. Depozitele se goleau cu repeziciune, iar ceva în loc nu prea apărea. Şi ne aflam la începutul toamnei cînd se numărau bobocii...

Constantin Fota: "Ce ne facem domnule Ţipu? Am înţeles că nu importăm nici porumb, nici zahăr. Atunci, de unde le luăm?“

Ioan Ţipu (ministrul agriculturii şi alimentaţiei): "Nu importăm produse agro-alimentare. Importăm porumb pentru furaje şi rămînem descoperiţi la zahăr şi ulei".

Constantin Fota: "Din pricina aceasta întreb, să ştiu din timp care-i situaţia. Acum, la zahăr, de exemplu, conjunctura este bună. Cine ştie ce va fi peste două săptămîni, peste o lună?! Nu putem să nu ţinem seama că în Europa este secetă şi din pricina aceasta cererea va creşte şi, odată cu ea, preţurile".

Ioan Ţipu: "Aveţi dreptate. Vă vom informa".

Constantin Fota: "Depinde cînd. Din conjunctură se pot pierde dar şi se pot cîştiga bani mulţi. De ce e nevoie să trag de mînecă pe cei care, de fapt, trebuie să asigure produsele astea ? Aşteptăm să ajungem la fundul
sacului şi apoi dăm alarma? Arătăm cu degetul la alţii?“

Formula ("arătatul cu degetul la alţii") era valabilă şi în cazuri care priveau ministerul condus de dl Fota. Aşa de exemplu, mai multe întreprinderi de comerţ exterior au respins reproşul la adresa lor privind contractarea, cu întîrziere, a unor importuri de ţiţei. Intr-adevăr, contractarea se făcuse la timp, iar navele sosiseră, tot la timp, în portul Constanţa. Numai că... la transportarea ţiţeiului se închiriaseră, în exclusivitate, nave de peste 155.000 tone pentru care nu exista decît o singură dană. Pentru a se descărca petrolierele de mare capacitate, se "transborda" ţiţeiul în petroliere de capacitate mai mică şi, apoi, se depozita în rezervoarele din port. Multă muncă, bani în plus, pentru o treabă făcută fără prea multă judecată. Întreprinderile în cauză (şi în culpă) bifaseră însă un punct din obligaţiile lor. Cu ce efecte? Nu le mai interesa. înfăţişarea unor asemenea fapte a stîrnit, în şedinţa guvernului, o reacţie în care stupoarea venea în concurenţă cu indignarea. Dar, vorba dlui Fota: cine pe cine trebuia să "tragă de mînecă"? Pînă la primirea răspunsului, pentru că tot avem de-a face cu o întîmplare gen Păcală şi Tîndală, să recurgem la o expresie, în temă (prin conţinut şi, mai ales, prin spirit): grea povară să n-ai treabă!

Cine provoacă furtuna?

Nu cunoaştem motivele care au determinat înscrierea abia ca punct final pe ordinea de zi a şedinţei guvernului din 13 septembrie 1990 a temei care (numai la simpla ei enunţare) producea frisoane: LIBERALIZAREA PREŢURILOR. Poate era ceva de. genul senzaţiei că prin amînare, soluţiile deveneau mai uşor de suportat. In orice caz, pe fondul de o-boseală acumulat în timpul dezbaterilor la punctele precedente; era de aşteptat ca dezbaterea privind reforma preţurilor să se desfăşoare într-un climat mai puţin participativ (ca să nu spunem de interes scăzut). N-a fost să fie aşa. Şi aceasta datorită, în primul rind, raportorului care nu le-a lăsat celorlalţi membri ai guvernului şansa de a se relaxa

Theodor Stolojan (ministrul finanţelor): "îmi pare rău că trebuie să încep prin a spune un lucru comun, banal, adică să repet că liberalizarea preţurilor este problema numărul unu a reformei. Baza de principiu este articolul 48 din Legea nr. 15/1990. Dar, aş vrea să atrag atenţia că sub aspect financiar baza de pornire este cursul leului faţă de dolar. Trebuie să stabilim, în funcţie de analize serioase, de la ce curs vom pleca. Mai sînt discuţii. De la 30 sau de la 40 lei... De aici, vor pomi preţurile la energie şi la principalele materii prime care, toate, sînt legate de importuri şi, de aici, produc reacţii în lanţ pe toată economia... în al doilea rind, conform legii, stabilim mărfurile unde sînt cel puţin trei producători, pentru că în aceste cazuri preţurile se negociază după regulile economiei de piaţă. In al treilea rînd, stabilim produsele care trebuie neapărat, în faza actuală, să fie subvenţionate. Important este ca noi, cu toţii, să înţelegem că nu pot creşte salariile pe măsura creşterii preţurilor... 

(va urma)

Ziarul Libertatea din 18 aprilie 1992, pag. a 10-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 18 aprilie 1992, pag. a 11-a ▼ Click pe imagine pentru mărire