Tranzacţiile tranziţiei

DICTATURA BANCARĂ

Nostalgiile după o „mană forte" care se fac tot mai des simţite în sînul societăţii româneşti, o societate căreia istoria i-a rezervat sistematic reprize de acest gen, vizează în special zona politicului şi tind să ignore faptul că o astfel de acţiune se face deja simţită în spaţiul cel mai sensibil al tranziţiei: economia. Dereglarea de fond a economiei româneşti s-a declanşat în momentul în care economiile populaţiei, puse cu sîrg la ciorap sau la CEC pentru simplul motiv al inexistenţei unui fond de marfă corespunzător, s-au dizolvat rapid în faţa stufoasei oferte post-revoluţionare, generată de liberalizarea importurilor şi de rata scăzută a raportului leu-dolar. Românul s-a trezit, ca-n basme, că are acces la tot ceea ce dictatura îi refuzase: chewing-gum, whisky, ţigări Kent, bere la cutie, blue-jeans. Într-un cuvînt, simbolurile societăţii de consum la care trăgea cu ochiul prin intermediul televiziunilor mai mult sau mai puţin vecine, mai mult sau mai puţin prietene. Mitul unui trai uşor s-a accentuat rapid odată cu măsurile populiste ale guvernului Roman: restituirea „părţilor sociale", redarea în cascadă a unor drepturi băneşti retrase în timp, reducerea săptămînii de lucru uneori pînă la zero. Cum era şi firesc, curînd s-a dat de fundul sacului şi problemele generale, ignorate cu voioşie în favoarea unei acute hărţuieli pe temele unei politicii ce n-apucase să-şi structureze principiile, au început să-şi arate dinţii. Practic, acesta a fost momentul cînd au apărut în prim-planul vieţii publice viitorii „dictatori": guvernatorul Băncii Naţionale, preşedinţii altor bănci, oligarhia finanţistă. Toţi aceştia au simţit că le-a venit vremea şi n-au ratat momentul. Obedienţi faţă de forurile financiare internaţionale, aroganţi faţă de „beneficiarii" interni, aceştia au lansat un program de măsuri masiv - în care unele puncte erau desigur necesare, altele însă marcînd gustul aventurii economice. Dar, faptul cel mal grav — s-a declanşat un val de arogantă şi brutalitate în faţa căruia nimic nu a mai contat. Banii omului — fie el agent economic, fie simplu cetăţean — au devenit un bun care nu-i mai aparţine, la cheremul hachiţelor si al măsurilor unei structuri închise, surde la orice semnal. Măsuri care luate de altcineva s-ar fi încadrat lesne în paragrafe ale Codului penal au devenit, prin decizii şi hotărîri ale organismului financiar-bancar, documente de stat. Războiul acesta surd între interesele economiei şi cele ale aripii bancare a statului continuă sub înalta protecţie a organismelor internaţionale. Pînă la ce punct? Pentru că este mai mult decît evident faptul că o reală democratizare trebuie să se producă şi în acest domeniu, că băncile şi bancherii trebuie să-şi dea seama că au şi obligaţii, nu numai drepturi.