Publicat: 28 Noiembrie, 2017 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1992?

Ştiţi ce înseamnă o autostradă Oradea-Bucureşti-Ruse?
de Dimitrie Sturdza

Priorităţile noastre

Vorbim zilnic, pe toate vocile, de integrarea-reintegrarea României în Europa, despre pătrunderea capitalului străin, despre cooperare, despre investiţii occidentale, mixte etc. avem argumente, sîntem convingători, dar raportînd, ulterior, vorbele la faptele rezultante ne dăm seama că rămînem în prea multe ca să nu spun într-o majoritate de cazuri, la nivelul "artei conversaţiei"... Din păcate...
Proiectele mari le abandonăm cel mai repede, pentru că sînt prea mari pentru mijloacele noastre actuale. Proiectele mai mici (nu puţine dintre ele) le amînăm pentru că sînt... mici, de parcă fiind mici s-ar rezolva de la sine, şi uite aşa sîntem plini de vorbe mari şi de atenţii impresionante de a căror materializare ne apucăm nu odată tîrziu, greoi, şovăielnic, nu economic...
Scurtînd introducerea, voi propune, azi, aici, în ziarul Libertatea, un proiect mare, o autostradă. Autostrada Oradea-Bucureşti-Ruse. Ştiu ce vorbesc: o autostradă de aproximativ 700 de kilometri. Îmi dau foarte bine seama că aceşti 700 de kilometri de autostradă pot să provoace, automat, 700 de întrebări şi de replici ale unora menite "să mă încurce". Le intuiesc şi încerc să le răspund cu anticipaţie, într-o sinteză "pe puncte":

1) Ştiu că s-a pornit, cu o întîrziere de cîteva luni, construirea autostrăzii Bucureşti-Constanţa avîndu-se în vedere legarea mării (şi a mărfurilor transportate pe vapoare) cu Bucureştiul, folosirea estivală a acestei magistrale constituind şi ea un obiectiv în plus.

Prin comparaţie cu artera Bucureşti-Constanţa, autostrada Oradea-Bucureşti-Ruse ar fi de zeci de ori mai utilă, mai eficientă, ea rezolvînd circulaţia a sute de camioane, zilnic, din Occident pînă la Bucureşti (şi retur), sau pînă la Atena şi Istanbul, prin Bucureşti. Nu este nici o exagerare, cine a urmărit o singură zi traficul rutier, pe autostrada Viena-Budapesta ştie că vorbele mele au acoperire pînă la ultima virgulă şi ultimul punct.

2) Cine să construiască o asemenea magistrală, ştiut fiind că statul român nu are acum şi nu va avea o perioadă mai lungă de timp bani pentru o asemenea investiţie majoră, costînd peste 2 miliarde de dolari? Cine? Străinii! Occidentalii! Se găsesc, sînt sigur, destui amatori.
3) Aceşti amatori, societăţile străine, adică, pun bineînţeles, condiţii. Vor concesionarea, pe o perioadă de timp contractată a autostrăzii, primind taxele diverse ale exploatării ei, pînă îşi scot şi realizează fireşte, un cîştig. Care trebuie să fie înţelegerea şi reacţia noastră? Pentru ca România să dobîndească o asemenea magistrală, merită să o concesioneze o perioadă de timp, pentru că nu pierde nimic - neinvestind nimic - în „schimb CÎŞTIGĂ, pentru că mărfurile circulă în România şi din România, mărfuri pentru noi, satisfăcînd, la un nivel occidental, prin transporturi de ordinul a sute de camioane zilnic, o necesitate vitală pentru dezvoltarea economiei româneşti.

4) Odată cu pornirea unui asemenea mare proiect care nu necesită mai mult de cîteva luni pentru o administraţie eficientă şi decisă - se nasc "ipso facto" mii, zeci de mii de locuri de muncă pentru zonele adiacente autostrăzii, parcări, benzinării, magazine, restaurante, alte servicii care înseamnă înghiţirea a multă mînă de lucru aflată în şomaj.

5) Mă gîndesc că Guvernul Văcăroiu ar putea să-şi asume realizarea şi să termine acest proiect într-un timp mai scurt decît ar putea crede unii (a se vedea recentele performanţe germane în construirea de autostrăzi, de exemplu, Rostock-Munchen etc.),după cum mă gîndesc că al doilea mandat prezidenţial al domnului Iliescu ar putea să cuprindă, la încheierea lui, şi această foarte importantă realizare a României.
Îmi cer scuze că am reţinut timpul cititorilor cu aceste cîteva rînduri ale mele, dar ele nu sînt o simplă înşiruire de vorbe, ci o propunere concretă pentru o realizare de mare amploare şi de mare folos pentru ţara mea, pentru România. 

 

Tranzacţiile tranziţiei

IMAGINEA ROMÂNIEI

Cele mai mari complexe, post-revoluţionare, le-am avut de pe urma a ceea ce am numit „Imaginea României?". După explozia de entuziasm generată de Revoluţie în mass media internaţională, au urmat „remuşcările" iar găsirea nodului în papură a devenit o constantă a tuturor demersurilor ulterioare. Nu-i vorbă că nici noi, cu mineriadele, cu universiadele şi cu lideriadele noastre nu i-am lipsit de materie primă dar, în mod constant, realitatea românească a fost văzută cu ochelari negri şi fiecare gest sau mişcare oficială interpretată ca o manevră criptocomunistă. De aici pînă la o adevărată inhibiţie naţională n-a fost decît un pas. N-a fost  zi de la Dumnezeu în care conştiinţe vibrînde şi voci disperate să nu se inhibe: „oare ce va zice Europa?" — care, evident, e cu ochii pe noi, şi cum va ieşi din această nouă încercare şubreda noastră imagine.
Între timp am putut să constatăm că şi alţii au probleme cu imaginea lor. Americanii au oferit lumii întregi spectacolul terifiant al tulburărilor din Los Angeles, faţă de care mineriadele noastre au fost simple jocuri de copii. Nemţii îşi bombardează curent preşedintele şi cancelarul cu ouă şi roşii (dacă au!) şi nu se jenează să incendieze clădirile care adăpostesc azilanţi, sloganurile lor rasiste nefiind doar apanajul unor gazete cu circulaţie mai mică sau mai mare. Iar ţăranii francezi, mai specialişti în cockteil-uri Molotov decît "universitarii" noştri, şarjează cu entuziasm scutierii aserviţi puterii preşedintelui Mitterrand cu un aplomb de care noi n-am fi, să recunoaştem, în stare. Dar, cu toate astea, n-am prea auzit ca domnii Bush, Kohl sau Beregovoy să fie prea preocupaţi de imaginea ţărilor lor, de eventualele reacţii sau, Doamne fereşte, sancţiuni. Şi asta pentru simplul motiv, cunoscut nouă încă de pe vremea lui Grigore Alexandrescu, că egalitatea n-a fost niciodată apanajul... căţeilor.
Să revenim însă la imaginea noastră. Presa străină e plină în ultima vreme de relatări care de care mai abracadabrante despre România. Un domn Pilling, de la Financial Times a scris chiar un articol din care nu reieşea clar dacă ceea ce vizitase el era România sau Somalia. „Îndopaţi" cu aceste date, vizitatorii sînt supuşi unui şoc pe care-l mărturisesc cu consternare: Păi nu e chiar aşa de rău în România! De aici s-ar putea trage o concluzie, poate uşor forţată: nu cumva rezultatul acestei campanii de „vopsire în negru" va fi pînă la urmă contrar? Nu cumva din valurile de cerneală ce ne inundă acum va ieşi, prin reflex, o imagine mai bună decît cea la care am putea spera luptînd pe toate fronturile? Să dea Dumnezeu!

Octavian Andronic