Publicat: 9 Martie, 2020 - 00:00
Share
Care erau subiectele zilei în urmă cu trei decenii, în 1990?

SEMNAL DE ALARMĂ

Pericolul unei noi crize economice mondiale

Avem motive să considerăm că anul acesta este posibilă declanşarea unei crize economice mondiale de mari proporţii, fără precedent, care va avea, după părerea noastră, efectele nefaste ale unui „război mondial".

Pesimismul nostru este matematic, deoarece se bazează pe similitudinea unor fenomene economice ce s-au manifestat în perioada premergătoare crizei din 1930, dar şi filozofic, deoarece are în vedere un scenariu al viitorului economiei mondiale cu trei centre beligerante: S.U.A., Europa Unită şi Japonia.

Gradul de integrare a procesului economic naţional în sfera schimburilor economice internaţionale evoluează sub influenţa unor factori interni, mai subiectivi, condiţionaţi în mare măsură de voinţa şi munca noastră, dar şi sub influenţa unor factori externi asupra cărora puterea noastră de decizie este neoperantă.

În condiţii de criză economică, experienţa ne demonstrează clar: concurenţa este fatală pentru mulţi, foarte mulţi paticipanţi la comerţul mondial.

Acesta este motivul pentru care, avînd in vedere opinia noastră în ceea ce priveşte pericolul unei crize economice mondiale, dorim să tragem un semnal de alarmă care să fie, dacă va fi cazul, şi un vector în gîndirea economică de perspectivă imediată. 

În prezent în lume sînt două mari pieţe de desfacere: cea „normală" şi cea ieftină. Aceasta din urmă era piaţa ţărilor cu economii socialiste.

Modernizarea potenţialului economic din aceste ţări şi îngroşarea ofertei „normale" va determina un dezechilibru al raportului cerere-ofertă. Dacă mai avem în vedere şi faptul că această modernizare va necesita atragerea unor capitaluri externe, vom înţelege că, în perspectiva pe termen mediu, creditorii externi, în dorinţa lor de a-şi recupera creanţele, se vor lovi de concurenţa propriilor produse. Şi atunci se va declanşa „război mondial", a cărui armă principală va fi puterea economică. 

La acest fenomen obiectiv, dictat de realităţile lumii contemporane, se adaugă seria de similitudini de care aminteam.

Iată, cîteva fenomene economice care s-au manifestat pe parcursul celui de-al doilea deceniu, făcînd o paralelă cu fenomene similare înregistrate în deceniul al optulea.

Deci este vorba de perioada 1920—1930 comparativ cu perioada 1980—1990.

In anii ’20 statistica a demonstrat o creştere continuă a ofertei de mărfuri, sfîrşitul deceniului găsind planeta cu un surplus considerabil. In ultimii ani, asistăm la un permanent dezechilibru al raportului cerere/ofertă, multe fiind domeniile în care ofertele nu îşi găsesc plasament.

Investiţiile de capital au înflorit în finalul celui de-al doilea deceniu, iar astăzi sîntem martorii unor fluxuri de capital imense. Urmare investiţiilor de atunci au crescut vertiginos capacităţile de producţie, lucru care se preconizează în prezent, mai ales în ţările în care au loc procesele de democratizare a societăţii.
În această perspectivă planeta va beneficia de un surplus absolut.

Atunci şi acum, frînarea inflaţiei acompaniată chiar de o uşoară tendinţă deflaţionistă la multe produse, a făcut imposibilă pentru o serie de ţări realizarea unor exporturi din produsele respective, fapt ce a condus la creşterea considerabilă a datoriei externe.

Repetatele colapsuri bancare şi prăbuşirea în cascadă a unor burse de mărfuri şi valori au fost înregistrate la sfîrşitul deceniului al doilea, dar şi în ultimii 4 ani.

O altă caracteristică comună celor două perioade o reprezintă faptul că nu poate fi stabilit un lider care să controleze presiunea protecţionistă.

În prezent asistăm la o explozie a pieţelor financiare, în timp ce multe alte sectoare economice suferă din lipsă de activitate. Acelaşi fenomen a fost înregistrat şi în ultimii 20 de ani.

Dealtfel, criza din octombrie 1987 în Wall Street, şi mai ales unele dintre efectele sale se pot asemăna cu efectele crizei din 1929.

Desigur, declanşarea în 1990 a unei crize economice de mari proporţii este un scenariu nedorit. Dar, oricum, este bine să fim pregătiţi, să gîndim la perspectivă atunci cînd dăm soluţii, mai ales într-un domeniu atît de important ca cel al comerţului exterior.

Dr. D. VOICULESCU


​Libertatea din 9 martie 1990, pag. 1-a


Buget
​Caricatură de ANDO
 

AZI

Un prim semn că justiţia este şi ea pe drumul legalităţii şi al democraţiei: achitarea celor patru membri ai gărzii lui c. din punctul de vedere al capetelor de acuzare!

Ale vieţii teatrale valuri

Viaţa teatrală, zbuciumată ca totdeauna, începe totuşi să-şi găsească (ori regăsească) făgaşele creaţiei. Se repetă pretutindeni felurite şi amestecate lucrări, dar se lucrează. Au loc premiere — unele realizate cu merituoasă strădanie, altele a căror lipsă ar fi fost preferabilă prezenţei. Au început să se mai îngroaşe rîndurile spectatorilor. Deocamdată, nici o premieră foarte importantă. Se aşteaptă cu speranţă. Două-trei lucrări în pregătire promit mult. Vreo două-trei nu par să tăgăduiască mare lucru. Există şi unele proiecte foarte interesante, dar al căror termen de finalizare e ori incert, ori se situează aproximativ în toamnă-iarnă-primăvara viitoare. Nu se remarcă nicăieri ritmuri precipitate. Se munceşte fără grabă, ceea ce face să se presupună că în cel puţin cîteva locuri au loc scufundări abisale în cercetarea adîncimilor filosofice şi estetice ale pieselor, cu anevoioase reveniri la suprafaţă.

Nu sînt ocupate toate posturile de secretari şi referenţi literari. Nu e normal oare să fie scoase de îndată la concurs? S-au statornicit, în schimb, directori la aproape toate instituţiile. Directori prestigioşi: esteticianul Victor Ernest Maşek, la „Nottara"; regizorul de reputatie mondială Andrei Serban, la „Naţional": cărturarul (şi dramaturgul) Romulus Vulpescu, la "Mic“: regizorul valoros Lucian Giurghescu, la „Comedie"; actorul si regizorul preţuit Grigore Gonţa, la „Ion Creangă": regizorul de faimă europeană, Vlad Mugur, la „Giuleşti“. Un triumvirat asigură deocamdată direcţia Teatrului „Bulandra": Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Ion Garmacea. La „Ţăndărică“, e o directoare care s-a validat ca atare în ultimii trei ani.

Mihaela Tonitza-Iordache, teatrolog. Teatrul Evreiesc de Stat e condus, cu pricepere, de regizorul Hary Eliad. Prin urmare, există, şi din acest punct de vedere, condiţiile necesare unei munci normale. Nu sînt limpezite încă structura, funcţionarea, capacitatea (şi de decizie) a consiliilor artistice. Ele pot avea o funcţie reală în stabilirea repertoriului şi a cotei de calitate a spectacolelor, în angajările şl dezangajările de personal artistic sau pot rămîne într-un stadiu floral decorativ, răspunzînd numai la chemare şt depunînd o cuviincioasă activitatea şedinţieră, consemnată în suave procese-verbale.

S-au întemeiat organizaţii şi instituţii noi, capabile să sprijine strădania artistică şi să ajute la consolidarea profesionalismului în mişcarea teatrală. Uniunea Teatrală Română, avîndu-l ca preşedinte (ales) pe actorul Ion Caramitru, s-a şi pus pe lucru, cu rîvnă şi prime rezultate. Lipsa sindicatelor din instituţiile de spectacol din România, a cărei preşedinţie e asigurată de actorul Mircea Diaconu, se organizează rapid şi eficient. Direcţia culturală a municipiului Bucureşti, care va cuprinde un corp de consilieri şi va depune, alături de ea, de un consiliu de experţi, îl are drept conducător pe scriitorul Costache Olăreanu.

Problema tuturor acestor foruri e să nu se lase copleşite de un administrativism împovărător.

Necesitatea de a readuce publicul în săli, prezenţa pe scenă a tinerilor dramaturgi — eliminaţi complet pînă deunăzi — a tinerilor regizori cu gust proaspăt şi elan novator, a tinerilor actori (relativ puţini în Capitală), deschiderea unor spaţii noi — ateliere de creaţie, studiouri experimentale — sau întreprinderile artistice în aer liber ori în locuri fără destinaţie teatrală, expresă pun probleme mai puţin obişnuite sau fără antecedente.

Oaspeţi din străinătate, dornici să se înfăţişeze spectatorilor români şi să facă schimb de experienţă, şl invitaţii de turneu în străinătate adresate trupelor noastre solicită o zestre cuprinzătoare de spectacole reprezentative. O sensibilizare mai accentuată la chestiunile legate de creaţia propriu-zisă ar fi, cred, avenită. O revistă nouă bilunară, „Teatrul azi", avîndu-l ca director pe dramaturgul, eseistul, publicistul Dumitru Solomon, stă să iasă curînd de sub teasc.

Cred că Bucureştiul poate să înceapă a se pregăti pentru un mare festival teatral internaţional (în toamnă), dotat cu o cupă a metropolei române, festival de care n-am avut parte pînă acum (refuzat cu obstinaţie de vechile autorităţi), dar care devine întru totul posibil şi oportun azi, sub toate raporturile.

Valentin SILVESTRU

O relatare - subiectivă? - despre revolta deţinuţilor de la Jilava

Nu ştiu în ce măsură ar putea interesa, pe cineva ceea ce s-a întîmplat la Jilava în perioada 17.XII.1989 — 19.I. 1990, dar dacă vă interesează, eu personal vă pot da nişte relaţii care v-ar interesa foarte mult din punctul de vedere al deţinuţilor de drept comun, cît şi al deţinuţilor politici care erau trataţi în mod bestial cît şi înjosiţi ca persoană de către acei călăi (gardieni) cu 3—4 clase primare care, din punct de vedere al pregătirii lor, erau pur şi simplu nişte persoane fără raţiune. 

Eu fiind pe bloc secţia II munci, deci după secţia unde a început revolta noastră (a deţinuţilor în tot penitenciarul) am asistat şi am participat la toate hotărîrile şi acţiunile care s-au luat împotriva noastră de către conducerea penitenciarului. Dar să derulăm faptele: 17.XII.1889.

În cursul zilei a fost dublată paza, care de obicei era sumară, iar noi eram verificaţi, din oră-n oră, de către supraveghetori, avînd ordin să nu părăsim locul de muncă, nici la fumat (unde altădată nu-ţi spunea nimeni nimic). Dacă încercai să părăseşti maşinile de cusut riscai să fi bătut şi băgat la izolare 10 zile, îmbrăcat sumar, pe vreme de iarnă. Nu îţi făceai nici o... plăcere.

18.XII.1989, ora 12.

A venit un ordin să încetăm lucrul şi, în pas alergător, am fost duşi în camerele de detenţie şi ţinuţi, pe burtă, în alarmă, pe ciment pînă la apelul de seară, la ora 19.30. Apoi, ni s-a dat liber la programul ordonat.
19,. 20, 21. XII. ALARMA...

22. XII. 1989

A venit un ordin să luăm repaus şi am fost informat de situaţia care era de fapt în ţară, la care noi ne-am, manifestat bucuria mai zgomotos şi la care am fost reprimaţi de gardă cu grenade lacrimogene, la care noi n-am mai putut răbda şi am început să ne revoltăm, drept care toţi deţinuţii de comun acord ne-am unit şi am început să spargem uşile şi să rupem gratiile, ca să putem ieşi la aer, fiindcă nu mai puteam suporta aerul din camere, care era viciat de gazele lacrimogene şi de fiolele care te ameţeau şi cădeau jos şi erai pe urmă luat şi transportat spre o direcţie necunoscută, exact ca cei care erau, cu o zi înainte, aduşi de la demonstraţii şi închişi pe FORT, sau de aceia care au fost băgaţi în vagoanele DUBA ale Direcţiei Generale a Penitenciarelor, care erau trase în număr destul de mare în spatele garajului şi i-au dus într-o direcţie care nu se ştie nici astăzi din ordinul cui şi unde sînt. Dar să revenim la ce s-a întîmplat la Jilava. Deci am spart uşile şi am ieşit afară din camere şi am ocupat poziţie pe bloc şi ne-am baricadat. Dar pentru scurt timp, deoarece au venit reprezentanţi din conducerea penitenciarului, şi ai direcţiei, col. Borcan şi respectiv gen. Gheorghiu, care ne-au cerut să intrăm în camere că nu se va întîmpla nimic cu noi (dar înainte am fost atacaţi de gardă în curtea interioară cu grenade lacrimogene şi cu focuri de armă trase de plţ. Grigore, şeful escortei de la tribunal) şi am fost minţiţi ca să pună mîna pe noi şi să ne extermine, dar în acel moment s-au revoltat şi deţinuţii de pe „fort“ şi n-au avut ce să facă şi ne-au lăsat în pace. Dar noi înţelegând că sîntem sub puterea unui mandat, am înţeles că nu este bine ce facem şi am hotărît să intrăm în camere şi să dăm voie supraveghetorilor să-şi exercite meseria pe care o aveau de făcut. Şi am format un comitet ad-hoc ca să nu se întîmple acele încăierări şi vendete care nu ar fi ajutat cu nimic, dimpotrivă, ne-ar fi îngreunat si-
tuaţia noastră şi poate a familiilor noastre. Din acel moment ni s-a dat drumul la staţia de radio-amplificare şi ni s-au dat 3 televizoare, cîte unul pe etaj. Noi, cei care în orice regim sîntem consideraţi ultimii oameni ai societăţii, am fost surprinşi de comunicatele care s-au dat la radio şl de ce vedeam la televiziune, am fost pur şi simplu uluiţi de tot ce vedeam şi ce auzeam şi ne-am format brigăzi întregi ca să mergem să donăm sînge de care tinerii, răniţi, sau poate copiii noştri aveau nevoie atît de mult, dar cînd a fost vorba să raportăm am fost respinşi în faţa secţiei, cu brutalitate, de însăşi conducerea penitenciarului. Între timp soseau dube cu răniţi şi morţi din alte penitenciare din ţară (împuşcaţi de garda din penitenciarul lor, gardă ceauşistă, că nu am cum să o numesc !). Dacă am văzut noi aşa, am închis toate uşile de acces în bloc şi le-am sudat şi am luat iniţiativa de a refuza hrana pînă nu ni se va face dreptate şi nouă, pentru a ajuta după puterile noastre REVOLUŢIA. Este o perioadă în care eu am văzut tot ce s-a întîmplat.     Dar, după multe încercări de a intra peste noi garda, încercări care au eşuat de fiecare dată, a venit şi ziua cea mai tristă pentru noi şi pentru unele familii din acest popor. Care după cum veţi afla mai tîrziu, am ajuns la concluzia că nu mai este bine să faci o infracţiune, acum in ziua de azi. De ce? Fiindcă, dacă munceşti ai lot ce îti doreşte inima să ştii că munceşti cu adevărat pentru tine.

9.01.1990    

În jurul orei 17,30, am fost atacaţi de gardă cu grenade lacrimogene aruncate pe geamuri în camere şi ne-a forţat să ieşim afară din bloc şi ajunşi
în curtea interioară a secţiei (de fapt a blocului), am fost întîmpinaţi de rafala unei mitraliere trasă de pe depozitul de muniţii al unităţii, acţiune la care au murit 4 (patru)deţinuţi, dintre care şi un minor, un copil de 14 ani şi 18—19 răniţi! Morţii şi răniţii au fost strînşi de căţre deţinuţii de la sistemul fără pază şi duşi la spital (Spitalul Penitenciar), unde nu au fost înregistraţi de către ofiţerul de serviciu care era de serviciu în acea zi. Dovada? A doua zi, col. Damian, comandantul Garnizoanei Ploieşti, care a preluat unitatea şi a dezarmat pe toţi subofiţerii şi ofiţerii puşcăriei a descoperit morţi ascunşi în spital şi, răniţi cu somnifere făcute şi ascunşi în paturi, poate să confirme tot şi eu sînt rănit în spate în urma atacului terorist la care s-a dedat garda penitenciarului, dar dacă doriţi să aflaţi şi alte crime comise înainte de Revoluţie; eu vă pot furniza foarte multe cazuri, despre care pur şi simplu mi-a fost frică să declar, dar acum pot declara orice este adevărat cu probe acuzatoare la adresa DJGP care dacă le-aţi auzi, v-aţi îngrozi.

D-le redactor, dacă mă puteţi ajuta să dau în vileag tot ce se poate da Adevărat — eu vă rămîn recunoscător, fără nici o pretenţie materială sau morală din partea mea.    

Radu CONSTANTIN
str. Năsăud nr. 11, bl. 25, sc. 1,ap. 7. Cooperativa de invalizi Serban Vodă

N. R. După cum rezultă din biletul de liberare nr. 131/1989, Radu Constantin, de profesie cizmar a fost pus in libertate în 19 ianuarie 1989, după o condamnare pentru furt calificat in dauna avutului personal, incepută, în 20 august 1989. Relatarea sa — evident marcată de subiectivitate — poate, totuşi constitui un element de referinţă în stabilirea detaliilor reale ale celor două episoade pe care le acoperă.

PROCESUL DE LA TIMIŞOARA

Între politică, ambiţii şi nevoia de justiţie

Coloratura politică a procesului de la Timişoara, probabil cel mai interesant din seria celor destinate elucidării datelor principale ale genocidului comis împotriva poporului român, devine precumpănitoare. Aşa cum era de aşteptat. Ceea ca surprinde însă, sau conferă o notă de natură să nedumerească, este instalarea acestei „politichii" într-o sferă destul de restrînsă şi îndeajuns de îndepărtată de realităţile grave ale acelui decembrie „de foc“ de la Timişoara, din Bucureşti şi din alte localităţi ale ţării. Derularea interogatoriului judecătoresc pune în lumină cel puţin două aspecte care solicită clarificări din partea celor ce au competenţa necesară pentru a le da. Unu: şubrezenia probelor administrate şi prezentate în rechizitoriu îngreunează masiv sarcina instanţei care, trebuie să o recunoaştem, dă dovadă de o răbdare de tip angio-saxon, interpretată însă cel mai adesea ca o răbdare faţă de cei aflaţi în boxă. Răbdarea se manifestă de fapt apropo de canavaua zdrenţuită a unui rechizitoriu alcătuit în pripă, cu un parti-pris care nu aparţine dorinţei de a face lumină, dreptate. De ce? De ce adevărata instrucţie judiciară trebuie să se petreacă in pretoriul instanţei şi nu, aşa cum se cuvine, în faza de pregătiri a procesului? Pentru că ni se pare dificil de acceptat postura în care unii dintre inculpaţi „demontează" punct cu punct capetele de acuzare — vezi interogatoriile lui Teodorescu Filip şi Anastasiu Gabriel, ca şi altele din acest destul de ciudat proces, menit parcă să dea satisfacţia primitivă unei părţi a străzii şi nu să facă, cu adevărat, justiţie — iar intervenţia în interogare a reprezentantului procuraturii să vizeze aspecte mai mult decît secundare, de neimportante, pentru cazul în speţă.

Doi: constituirea „lotului" celor 21 de inculpaţi de la Timişoara aduce a „cruciadă" pornită, nu spre pedepsirea celor vinovaţi ci doar pentru discreditarea unei anume instituţii. N-am vrea să supărăm pe nimeni, dar la Timişoara, în ciuda eforturilor extraordinare, a tactului, înţelepciunii, calmului şi echilibrului de care dă dovadă completul de judecată, impresia persistentă este aceea a unei dispute „unu la unu". „Boxa" respinge acuzaţiile mutînd, ca să ne exprimăm în argoul specific, „pisica în grădina vecinului"... Prin urmare, cei acuzaţi de interogaţii de astăzi pun întrebări de natură să instaleze serioase nedumeriri cu privire la posibilitatea unui arbitraj real. Pe de o parte, s-a creat senzaţia că nu mai funcţionează unul dintre principiile fundamentale, dintre constantele dintotdeauna ale dreptului — prezumţia de nevinovăţie. Inculpaţii au fost „traduşi" în instanţă ca şi condamnaţi: în haine de detenţie, tunşi, păziţi nu pentru a fi protejaţi, parcă, ci pentru a proteja publicul de „sălbăticia" acestora. Pe de altă parte, din piesele administrate la dosar se desprinde „aerul" bine cunoscut al unei justiţii înţelese in mod exclusiv ca spectacol născut din preocuparea de a da substanţă şi „temei legal", urii faţă de aceia care... şi nu din dorinţa de a face dreptate pe temeiul unic al legii.

Să ne repetăm. Justiţia nu trebuie să cedeze factorului e-moţional pe care îl reprezintă strada. Fie şi pentru că s-a creat, deocamdată, un încurajator precedent. Ne referim la achitarea celor patru inculpaţi „în viteză" şi acuzaţi de favorizarea fugii lui Ceauşescu. Calitatea şi competenţa persoanelor care compun instanţa de la Timişoara îngăduie presupunerea că, şi aici, se va judeca. Cu dreptate, pe temeiul legii, al justiţiei înfăptuite în numele unor principii fără de care nici o societate nu se poate considera democratică, umană. Cu voie sau fără de voie se Iasă impresia unei lupte între două „corpuri". Desigur între două „corpuri" puternice, bine închegate şi capabile să poarte o asemenea luptă. Nu pretindem că ar fi necesară, în cauză, recurgerea la o instanţă divină. Ceea ce este clar însă, este că la Timişoara justiţia va trebui să lupte din greu pentru a se impune. Mersul procesului, în ciuda meandrelor la care este supus, ca urmare a pregătirii lui precare, ne îngăduie nădejdea că zorii dreptăţii nu sînt chiar atît de îndepărtaţi cum — în suspiciunea care ne-a invadat atîtea decenii — ne „lăfăim" a crede. Ar mai fi multe de spus, dar ne rezervăm dreptul de a interveni, în zilele viitoare, cu opiniile unora dintre participanţii la acest proces. Publicitatea lui ne determină să ne oprim, mal degrabă, asupra aspectelor interioare, de natură să dea o cît mai exactă măsură a ceea ce se petrece în fond. Vom reveni.

Stelian MOŢIU
Val. VOICULESCU

Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională şi-a reluat lucrările

Azi dimineaţă, la Palatul din Dealul Mitropoliei au reînceput lucrările în plen ale Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, organism ce îndeplineşte, pînă la 20 mai, atribuţiile legislative ale puterii. Cum sînt probleme importante pe ordinea de zi, dezbaterile sînt aşteptate cu interes. Vă vom ţine la curent.


​Libertatea din 9 martie 1990, pag. a 2-a

Poliţia în haine noi!

Aveţi în fotografia de mai jos propunerile pe care croitorii Ministerului de Interne le fac în legătură cu noile uniforme ale poliţiei. Operaţiune firească, justificată şi prin prisma faptului că o poliţie în uniforme de miliţie ar duce mai repede cu gîndul la cunoscutul proverb... Cert este că schimbările de fond care au acum loc în poliţia română cereau o consolidare morală şi pe această cale. Vechile uniforme, amintind prea mult de modelul răsăritean, vor fi abandonate în favoarea unora noi, mai frumoase şi mai adecvate misiunilor poliţiei. Operaţiunea nu este insă simplă, ea necesită fonduri importante şi o durată corespunzătoare de timp. Sîntem asiguraţi însă că, foarte curînd, îşi vor face apariţia uniformele de vară, la care vom recunoaşte şi noile sisteme de marcare a gradelor, cu trese în loc de bine cunoscutele steluţe în cinci colţuri. Al căror rost este să rămînă acolo unde au fost inventate... (a)


​Libertatea din 9 martie 1990, pag. a 3-a


​Libertatea din 9 martie 1990, pag. a 4-a

 

Fatal error: Allowed memory size of 134217728 bytes exhausted (tried to allocate 16384 bytes) in /home/amosnew/public_html/modules/system/image.gd.inc on line 256

Fatal error: Allowed memory size of 134217728 bytes exhausted (tried to allocate 16384 bytes) in /home/amosnew/public_html/includes/database/database.inc on line 2227