Publicat: 21 Decembrie, 2017 - 20:31

Au trecut 28 de ani de la momentul în care istoria ne-a marcat printr-o schimbare ce păruse de neconceput. O generație s-a născut și se maturizează fără a fi cunoscut ceea ce a însemnat comunismul și dictatura - despre care poate să cunoască doar din amintirile celor care le-au parcurs, dintre care unii au simțit nevoia să le împărtășească. Am ales din „colecția” memoriei personale două  trei momente - unul din 1994,  al doilea din 2000, iar al treilea din 2011...

„Pe 22 decembrie 1989, la ora 13, la etajul al ll-lea al Palatului "Universul" se începea, cu o febrilitate pe care nici unul dintre cei care mânuiau condeiul nu o mai cunoscuse, facerea a ceea ce avea să devină "primul ziar liber al Revoluţiei Române". Nu ştiam acest lucru, ideea de concurenţă pe o piaţă liberă nu apăruse încă. Ştiam doar că trebuie să facem ceva pentru că sentimentul imperativitătii a ceea ce trăisem în acea noapte, în Piaţa Universităţii, devenise copleşitor. Experienţa unică şi nesperată a răsturnării unui sistem ce ne apăruse infailibil îşi cerea o exprimare pe măsura adevăratei profesiuni şi toţi cei ce au pus atunci mâna pe condei nu s-au mai gândit (sau poate subconştientul nostru a refuzat acest lucru?) la ce s-ar fi putut întâmpla dacă Ceauşescu se reîntorcea din călătoria începută cu elicopterul de pe acoperişul CC-ului. Cele patru foi pe care colegii şi prietenii noştri tipografi le-au scos, fără să stea măcar o clipă pe gânduri şi într-un timp la care n-ar fi putut spera o e 28 de ani de la momentul în care istoria noastră a apucat-o pe alt drum decât acela care paruse stabilit pentru veciediţie obişnuită, au devenit, instantaneu, primul document scris care atesta victoria unei Revoluţii îndelung aşteptate. Ziarul s-a distribuit de la ferestrele "Universului" deasupra mulţimii care-l aştepta cu nesaţ, de către oameni obişnuiţi, dintre care unii au murit cu el la piept, împrăştiat sub gloanţe într-un oraş ai cărui locuitori aveau nevoie de o confirmare a statutului lor de oameni liberi. Numele ziarului s-a tras din scandarea încrâncenată a mulţimii care invadase Piaţa Palatului, cerându-si imperativ un drept elementar, care-i fusese refuzat de o jumătate de secol”.(22 decembrie 1994)

„Odată pe an ne aducem aminte că a fost cândva o Revoluţie sau niste « evenimente », cum ne place să-i mai spunem şi că în această Revoluţie nişte oameni au fost aproape de a-şi da viaţa pentru aceasta idee. Unii chiar şi-au dat-o, dar aceştia nu mai pot fi invitaţi la recepţii sau emisiuni de televiziune. Greul « reprezentării » cade pe umerii cam aceloraşi oameni: Dan Iosif, Dumitru Dincă, Romeo Raicu.Sunt oameni care au fost pe baricadă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, baricadă devenită sinonimă cu Revoluţia însăşi. Pentru că acolo s-au strigat lozinci, s-au făurit, în pripă, cu creionul, programe, şi acolo chiar s-a murit. De regulă, 364 sau 365 de zile pe an uitâm acest lucru. Apoi ne amintim şi ne grăbim să-i invitâm şi să-i întrebăm ce şi cum a fost. Şi telespectatorul, agresat pe toate canalele, ajunge să se întrebe: ce ni-i tot aduceţi pe ăştia? Ne-am săturat de ei! Ba Ioşca ăsta are un lac pe nu ştiu unde. Cu ce bani l-a luat? Şi Dincă, are un lanţ de magazine. Şi Raicu, a intrat în Parlament. S-au procopsit pe baza certificatului de revoluţionar! Ia mai slăbţi-ne cu ei! Iar ei, ce ne mai pot spune nou? C-au fost viteji, că nu le-a păsat? Ba le-a păsat. Mărturisesc că le-a fost frică, dar odată intraţi în hora aceea mortală, frica s-a transformat în curaj şi drogul constestării a ceea ce parea de necontestat le-a luat parcă minţile. Atunci ar fi putut avea totul. S-au ales cu ce s-au ales. Cu un pic de admiraţie şi respect, la început. Iar apoi cu resentimente şi cu persiflări. Ei, nu doar cei pe care mass-media i-a vehiculat la ocazii, ci şi cei care au rămas, au preferat să trăiască în anonimat, sunt poate cei mai autentici reprezentanţi ai Revoluţiei. Oamenii de pe baricadă. Oamenii aflaţi în cătarea puştilor. Când simţim că ne plictisesc ar fi bine să ne întrebâm un lucru: de ce n-am fost noi în locul lor? Şi daca n-ar fi fost ei, ce-ar fi fost acum cu noi ? (22 decembrie 2000)

Au trecut, iată, 22 de ani de la Revoluţia Română. Un eveniment deja intrat în istorie. Atât de mult încă pentru vreo două generaţii dintre cele actuale Revoluţia este ceva la fel de difuz sau confuz precum devenise, pentru celelalte două generaţii, actul la fel de istoric de la 23 August…
Atât tuburile de cartuşe culese noaptea din Piaţa Universităţii şi trântite pe biroul fostului meu redactor şef, a doua zi de dimineaţă, cât şi portretul dictatorului aruncat pe fereastră în mijlocul mulţimii care aştepta, în Brezoianu apariţia primei ediţii a “Libertăţii” (sub privirile îngrozite ale câtorva dintre colegii care păreau că nu înţeleg ce se întâmplă în jurul lor) – îmi par astăzi gesturi excesive, teatrale. Îmi dau însă seama că starea de spirit din acele momente era una irepetabilă şi sfida elementarul instinct de conservare…
Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ceea ce am făcut atunci ar fi fost un act de eroism. Am considerat că fac ceea ce trebuie făcut. Mulţi s-au mirat, de-a lungul timpului, că nu m-am căpătuit măcar cu o diplomă de revoluţionar (cum a făcut-o câţiva dintre colegii care au avut prudenţa, în 22, să nu contribuie cu nimic la facerea noului ziar). Mi-ar fi fost jenă să solicit aşa ceva. Deşi ştiu foarte bine că dacă lucrurile ar fi luat alt curs şi Ceauşescu ar fi reluat controlul, eu şi câţiva colegi care au avut “inconştienţa” să-şi pună semnăturile pe prima ediţie a primului ziar liber, am fi fost printre primii puşi la zid şi că aceiaşi procurori care i-au anchetat pe membrii Cpex, ne-ar fi acuzat pe noi de trădare de ţară…
Cu toate discuţiile şi controversele care n-au încetat în toată această perioadă, nimeni nu mă va putea convinge că nu a fost o revoluţie adevărată, în care dorinţa de libertate a înfrânt, pentru prima dată, teama şi resemnarea.
Revoluţia asta nu cred că poate fi comparată cu nici un alt eveniment din istoria noastră, pentru că cei care au cerut şi impus schimbarea au fost atât de mulţi şi de uniţi în aspiraţia lor spre o societate eliberată de presiune ideologică, încât nimic nu s-a mai putut opune tăvălugului uman, plecat din toate cartierele Bucureştiului şi revărsat asupra locului de unde exista convingerea că izvora răul: sediul Comitetului Central.
Primul lucru pe care l-au reclamat aceşti oameni a fost libertatea – iar strigătul acesta, ieşit din mii de piepturi ne-a inspirat şi mobilizat pe noi, cei care, în sediul “Informaţiei”, hotărâsem deja să facem primul ziar liber al Revoluţiei: “Libertatea”.
După 22 de ani aceste momente rămân încă vii, în memoria multor dintre cei care ne-am aflat acolo, ca primă atestare documentară a Revoluţiei Române – evenimentul care – fie că-l recunoaştem ori nu - ne-a marcat şi ne marchează tuturor existenţa.(22 decembrie 2011)

Topic: 

Format: 

Rubrici: