Publicat: 12 Mai, 2018 - 20:04

Să mai scrii articole cu bătaie politică ? Să nu mai scrii ? Totuşi, nu poţi să nu te întrebi, măcar din când în când, dacă mai are vreun rost să înnegreşti hârtia cu speculaţii politice pentru o societate atât de posedată de ură, de resentiment, fragmentată, divizată, fracturată şi cu sechele atât de grave nevindecate – poate vindecabile doar în timp. Oricum, mizele mari au fost de mult jucate, la începutul anilor ’90, până prin 2000. Sunt cunoscuţi şi câştigătorii, şi perdanţii. Câştigătorii au luat totul, perdanţii, doar praful de pe tobă. Numai vreo doi-trei autori de opinii politice s-au îmbogăţit peste măsură, ceilalţi se mulţumesc cu salarii modeste prin redacţii mereu ameninţate sau scriu, ca subsemnatul, de amorul artei. Nu-i avem aici în vedere pe soldăţeii din televiziuni, încolonaţi pentru o cauză sau alta, care sunt plătiţi regeşte tocmai pentru încolonarea lor totală.

Comparaţia între ultimii ani, vreo cincisprezece, cu anii ’50, ani ai instalării violente a ocupaţiei sovietice (ruseşti), se face frecvent, are întemeieri serioase, dar e, în acelaşi timp, parţială şi înşelătoare. Într-adevăr, în politică, în afaceri, dar şi în presă, în justiţie, în poliţie, servicii secrete, în învăţământ, mulţi nechemaţi sunt perfect comparabili cu servitorii odioşi ai sovieticilor din anii ’50. Simplişti, vulgari, inculţi, bădărani, apucători, criminali până la urmă. Prototipul ideal e marinarul obraznic şi băgăreţ Traian Băsescu. Dar lumea deschisă de azi, cu paşapoarte la purtător, cu circulaţia persoanelor în UE doar cu cartea de identitate, cu Internetul şi noile tehnologii care-ţi permit accesul la informaţie de pe toată planeta, nu seamănă deloc cu puşcăria generală în care au intrat practic toţi românii după 1945 până în 1965 sau cu închiderea de după 1980, dictată de o putere intrată în decrepitudine.

Din multe puncte de vedere, partenerii sau „protectorii” de astăzi ai României (preferăm aici să nu le spunem „ocupanţi” sau „colonialişti”) sunt totuşi net preferabili ocupaţilor sovietici din anii ’50. În plus, nu avem azi puşcăriile pline de deţinuţi poltici ca în anii ’50, deşi se spune, probabil pe drept, că şi în ultimii ani am avut deţinuţi politici (Adrian Năstase, Sorin Roşca Stănescu, Adrian Severin, familia Popovici, Dan Radu Ruşanu, Decebal Traian Remeş şi destui alţii).

Şi totuşi, în ultimii 28 de ani, 4 sau 5 milioane de români au plecat spre toate orizonturile, cei mai mulţi în Spania şi în Italia. De ce au plecat aceşti oameni ? De ce ? Mai nou, iată, pleacă şi politicieni şi miliardari recenţi, miniştri, primari, oameni de afaceri, chiar şefa DIICOT (crimă organizată) spre Costa Rica, Madagascar, Londra etc. Pleacă nu numai românii în căutare de studii, muncă, trai decent, dar şi destui dintre cei care au produs falimentul de azi al ţării. A crezut cineva în România că Elena Udrea era la locul ei la cancelaria prezidenţială, în Parlament sau în fotoliul de ministru, chiar superministru (Ministerul Dezvoltării) ? Poate doar gaşca ajunsă la putere după 2004, pentru că nu era deloc diferită de Elena Udrea. E aproape sigur că şi actuala guvernare, discreţionară, PSD-ALDE, cu Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu, Gabriela Vrânceanu Firea, Viorica Dăncilă, Olguţa Vasilescu, Niculae Bădălău etc., va da exilaţii săi foarte bogaţi, dacă nu cumva şi câţiva deţinuţi politici.

Desigur, România e foarte bogată, numai românii sunt foarte săraci, de aceea putem trăi încă iluzia supravieţuirii statului naţional unitar român. Dar, când ne aducem aminte cine ne conduce, ne apucă brusc ameţeala şi obligatoriu ne întrebăm cât mai poate dura iluzia că suntem totuşi o naţiune, că mai avem un guvern, un preşedinte, o reprezentare diplomatică, instituţii de forţă care să ne apere şi pe noi, „populiştii”, şi nu numai pe „ei” (tot „ei” erau numiţi şi în vremea lui Dej şi a lui Ceauşescu).

Mai are azi cu adevărat România un preşedinte ? Mai avem pe bune un prim-ministru ? Nu a devenit votul o rutină fără nici un conţinut, o escrocherie ieftină ? Nu e invocarea atât de insistentă a votului popular sau a celui din Parlament doar un penibil cinism ? Deci, ce facem noi aici, noi, cei care înnegrim hârtia despre o politică pe care nu o mai vede nimeni ? Să mai scrii politică ? Să nu mai scrii ? Poate că totuşi da, dar mai rar, niciodată pentru unii sau pentru alţii, mai de departe, când ai de spus ceva cu adevărat nou.

 

 

 

Topic: 

Format: