Publicat: 8 Aprilie, 2016 - 10:02

Impetuoasa carieră artistică a lui Ştefan Râmniceanu* a început cu două expoziţii deschise imediat după terminarea, în 1979, a studiilor universitare la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Prima a fost organizată, chiar în 1979, în spaţiosul hol al Teatrului Giuleşti, aflat atunci în centrul Bucureştilor, în fosta clădire a Teatrului Naţional. A doua a fost organizată, cu concursul celui ce scrie aceste rânduri, în 1980, în galeria improvizată a revistei de literatură şi artă “Amfiteatru”. Aceasta l-a distins atunci cu premiul său anual destinat tinerilor artişti plastici emergenţi. “Amfiteatru” a fost, de altfel, o publicaţie-reper pentru numeroşi foarte tineri scriitori, jurnalişti şi artişti ce în diferite discipline s-au afirmat prin talentul şi onestitatea lor intelectuală în anii ’70 şi ’80, în vremea ultimelor zvârcoliri ale totalitarismului în România. Mulţi dintre aceştia au contribuit, după 1989, în individualitatea lor, la reconsolidarea coloanelor portante ale acelei părţi a culturii naţionale ce tindea, după eliberarea de constrângerile şi de şabloanele ideologiei colectivismului faraonic, să-şi replămădească idealurile şi limbajele în noul context al libertăţii de expresie şi de circulaţie a ideilor.

Un reprezentant strălucit al  “noului val” care, după 1989, a debordat cu energie în cultura şi arta romană şi europeană, după o lungă pregătire, evident înainte de anul fatidic citat, în umbra atelierelor proprii a confruntării cu problematicile tehnico-artistice şi umane ale reprezentării şi sensurilor demersului creator, este, cu siguranţă, Ştefan Râmniceanu. Îndârjirea sa în depăşirea limitelor expresive ale unui singur gen şi naturala sa curiozitate culturală l-au pus în situaţia de a-şi identifica modalităţile cele mai potrivite de configurare plastică a propriilor idei în experienţele cele mai înnoitoare, atât sub aspect ideatic, cât şi sub aspect  lexical,  afirmate în ultimele decenii în toate disciplinele artistice. În ceea ce a creat după 1990, după momentul contactului, la faţa locului, cu acel imens şi vulcanic atelier de elaborare a ideilor artistice care este Parisul, Ştefan Râmniceanu s-a dovedit a fi artist de extraordinară versatilitate tehnică, capabil să convertească stileme spectaculoase, deja cunoscute şi acreditate de practica artistică, în  expresii proprii, cu o încărcătură emoţională redefinită şi o semnificaţie simbolică individualizată. Această dexteritate îşi are originile în acel mod sui-generis de abordare a suprafeţei picturale întrevăzut de mine încă din anii de început ai carierei sale artistice.  


(Fig. 1. O constructie ca un labirint in partea din dreapta, persanul, un apel la memorie)

Mod pe care nu-l pot defini – acum ca şi atunci, în anii ’80 - decât ca “tehnică a sensurilor stratificate în straturile suprapuse sau juxtapuse de materie”. Pictura foarte tânărului Râmniceanu era atunci carnală, făcută dintr-o materie coloristică pulsatorie, care se impunea ca prezenţă în devenire şi nu ca formă statică, care îşi punea în evidenţă capacitatea de a se metamorfoza  sugerând astfel posibilităţile intrinseci de comunicare ale unui proces în evoluţie şi nu doar semnalarea unei stări. De mai multă vreme Râmniceanu nu mai este doar un pictor şi nici măcar un “artist vizual”: este un creator poliedric care ne oferă o versiune modernă  proprie a frământărilor născute în contextul efortului de a orienta dialogul cu sine în interiorul dialogului între arte, de a se regăsi în mijlocul formelor artistice, precum în mijlocul formelor de bază ale vieţii. Acesta este, de altfel, resortul interior care a animat arta unor creatori de seamă, precum, pentru a rămâne în perimetrul artei româneşti, Brâncuşi. Efortul găsirii punctelor de convergenţă al limbajelor tuturor artelor plasează demersul lui Ştefan Râmniceanu în teritoriul fertil deschis de marile experienţe ale Renaşterii târzii şi ale barocului roman şi central-european.

Personal sunt de părere că din moment că operele lui Ştefan Râmniceanu nu au un limbaj ordonator, o stilistică definibilă prin recurente lingvistice, în studiul critic al parcursului şi morfologic al acestora trebuie abandonate toate schemele de abordare critică bazate pe definirea trăsăturilor de bază ale demersului artistic în funcţie de coerenţa formală a ansamblului. Râmniceanu se foloseşte constant de mai toate tehnicile deja experimentate de sugerare ale tainelor infrarealului şi îşi inventează singur altele. Se mişcă pe un teren în care există larg spaţiu pentru asocieri inedite, improvizaţii imaginative. Aparenta excitare suprarealistă ce îşi lasă amprenata asupra imaginilor de el create nu este fructul cultivării desfăşurării “in automat” al unor viziuni onirice, ci al asocierii inteligente între imagini recompuse din fragmente tranzitorii ale lumii şi existenţei în măsură a indica stări noi, diferite, raţionalizate, ale aceleiaşi lumi şi ale aceleiaşi existente. Trecerea de la sugestie la sugestiv este la el imperceptibilă, dar acest ultim efect este imediat vizibil, devine pregnant, aproape palpabil acolo unde se lasă în grija formei-materie sarcina de a orienta, în viteză, imaginaţia spectatorului.


(Fig. 2. Minotaurul, fata in fata cu Himerele)

Prin forţa împrejurărilor acesta este astfel silit a se identifica în intenţia expresivă a artistului. Avantajul acestui transfer emotiv constă în faptul că, asemenea artistului-spectator al propriului eu, privitorul se contemplează pe sine în marele spectacol al lumii, aflat dincolo de opera de artă, fără emoţii narcisiste. Este, ca atare, el însuşi, parte a imaginii şi generator al capacităţii sale emoţionale. Construieşte prin deconstrucţie şi deconstruieşte prin construcţie.


(Fig. 3. Constantin Brancoveanu) 

Rareori în istoria artei contemporane europene din ultimele decenii am văzut atâta energie izbucnind din siluetele volumelor reduse la esenţa unei forme aparent stabilă şi consistentă, dar, în realitatea efemeră deoarece dinamica sa internă indică o ineluctabilă devenire. 

Reîntâlnirea după atâţia ani, pe viu, cu arta lui Râmniceanu, ale cărei desfăşurări le-am monitorizat cu simpatie şi mare interes pe parcursul deceniilor prin intermediul fotografiilor şi filmări, nu este doar surprinzătoare, este chiar şocantă.  Tânărul pe care l-am cunoscut în urmă cu aproape patru decenii nu a încercat să posedeze, să îmblânzească, să dreseze fiara artistică din el, deoarece a înţeles că există posibilitatea ca procedând astfel se poate cantona în formulă, în unitate, în manieră, care oricât de seducătoare şi proprie ar fi rămâne tot manieră. S-a lăsat posedat de arte şi a încercat să ordoneze impulsurile raţionale, emotive, simbolice primite de la acestea. Rezultatul este o aparenţă de congruenţă a unei infrarealităţi făcută din efecte plastice ce îndeamnă la reflecţie, ce se mărturisesc ochiului şi celorlalte simţuri ca părţi dintr-o lume extraordinară, în care trebuie să intri cu smerenie, încercând a înţelege muzica  ce le însufleţeşte.

XXX

*Textul de mai sus este o parte a alocuţiunii  rostite vineri, 8 aprilie 2016,  de Prof. Grigore Arbore cu prilejul inaugurării expoziţiei cu titlul “Trup, zidire, timp” a Maestrului Ştefan Râmniceanu, din sediul  Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Venezia.

Topic: 

Format: