Publicat: 4 Mai, 2015 - 16:49

În conformitate cu dispoziţiile art. 202 al.1 C.pr.pen., printre altele, luarea oricarei măsuri preventive în procesul penal împotriva suspectului ori inculpatului este condiţionată de existenţa probelor ori indiciilor temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a comis o infracţiune.
Este o condiţie generală care se audiază cu prioritate de către organul judiciar care urmează să dispună măsura preventivă împotriva suspectului ori inculpatului.
Necesitatea acestei condiţii este firească, deoarece nu se poate pune problema dispunerii unei măsuri preventive în procesul penal fără a exista premizele formulării unei acuzaţii penale care constituie singurul temei al instanţei penale şi al angajării răspunderii penale a persoanei care este învinuită de această acuzaţie.
Efectele privative sau neprivative de libertate a măsurilor preventive, importante pentru persoana acuzată din punct de vedere al respectării drepturilor şi libertăţilor sale, obligă organul judiciar să facă un examen riguros al actelor de urmărire penală pentru a stabili existenţa probelor ori a indiciilor temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă a săvârşirii unei infracţiuni.
Noul Cod de procedură penală nu defineşte noţiunea de suspiciune rezonabilă, situaţie în care literatura juridică şi practica judiciară ar lămurii înţelesul acestei noţiuni.
Totodată, Codul nu defineşte nici noţiunea de a indica temeinicii din care rezultă suspiciunea rezonabilă.
Codul anterior prevedea că măsura reţinerii şi celelalte măsuri preventive - arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara - puteau fi dispuse dacă existau probe ori indicii temeinice că învinuitul (devenit suspect în noul Cod) sau inculpatul, a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143).
Textul actual foloseşte noţiunea de suspiciune rezonabilă privind săvârşirea unei infracţiuni. În această situaţie legiuitorul a folosit o formulă corectă în raport cu cea folosită în art. 143 din Codul anterior, privitor la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, deoarece orice infracţiune este o faptă prevăzută  de legea penală, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este şi infracţiune.
Suspiciunea rezonabilă înseamnă o puternică prezumţie că suspectul ori inculpatul a comis infracţiunea ce face obiectul instrucţiei penale.
Suspiciunea rezonabilă trebuie să rezulte fie din probe, fie din indicii temeinice, aşa după cum rezultă din interpretarea gramaticală a textului - art. 202 Cod procedră penală.
Potrivit art. 97 C.pr.pen., prin probă se înţelege orice element de text care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului.
Noul Cod nu defineşte noţiunea de indicii temeinice, aşa cum se proceda în codul anterior, ca reprezentând acele date existente în cauză, din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta (art. 681 din Codul anterior).
Se observă, la o analiză atentă, că noţiunea de presupunere folosită de vechiul cod a fost înlocuită cu cea de suspiciune, noţiune mai clară şi cu o conotaţie juridică, fiind legată de cea de suspect, adică de persoana cu privire la care, din probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 77 C.pr.pen). Şi în acest caz legiuitorul trebuia să folosească noţiunea de infracţiune în legătură cu care există bănuiala rezonabilă şi nu de fapta prevăzută de legea penală.
În conluzie, între cele două condiţii prevăzute de codul anterior şi noul Cod nu există diferenţă de tratament. Însă, trebuie să înţelegem că suspiciunea rezonabilă trebuie să privească săvârşirea unei infracţiuni.
Cu toate acestea, apreciem că formularea textului art. 202 nu este tocmai corectă în ceea ce priveşte alternanţa probelor sau a indiciilor temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă.
Orice măsură preventivă nu poate fi dispusă decât dacă persoana are calitate de suspect, adică faţă de acea persoană care a dobândit această calitate prin actul procesual al procurorului (ordonanţă) în condiţiile precizate de lege.
Acest lucru presupune, în mod obligatoriu, efectuarea unor acte de urmărire penală din care rezultă probe, adică administrarea unor mijloace de probă din cele prevăzute de art. 97 C.pr.pen.
Ulterior, se poate pune în discuţie luarea unei măsuri preventive împotriva suspectului, ocazie cu care existenţa suspiciunii rezonabile se stabileşte în primul rând pe baza probelor şi,  eventual, a indiciilor temeinice.
În niciun caz nu se poate stabili suspiciunea doar pe baza unor indicii temeinice dacă acestea reprezintă date şi informaţii rezultate din actele de cercetare efectuate anterior începerii urmăririi penale pentru infracţiunea în cauză.
De aceea, trebuie să se dea prevalenţă probelor ce rezultă din mijloacele de probă admise de lege şi apoi indiciilor temeinice ce ar rezulta din actele de cercetare anterioare sau ulterioare începerii urmăririi penale.
În opinia noastră, definiţia dată indiciilor temeinice de codul anterior este valabilă în continuare şi va fi folosită în interpretarea art. 202 C.pr.pen.
Totodată, considerăm că prin suspiciunea rezonabilă trebuie să înţelegem credinţa organului judiciar că suspectul ori inculpatul a săvârşit elementul material al infracţiunii cercetate, credinţă care trebuie să se bazeze pe suficiente informaţii credibile. Credibilitatea necesară informaţiilor va fi cu atât mai mare cu cât există mai multe surse ale acestora, adică să rezulte din cât mai multe acte de cercetare penală.
Existenţa unei singure surse, cum ar fi depoziţia persoanei vătămate, a  cărei credibilitate poate fi pusă la îndoială din cauza intereselor sale procesuale, deşi poate crea o suspiciune că suspectul ori inculpatul a comis infracţiunea, nu are caracter rezonabil (Rebegea Dumitru – Măsurile preventive în procesul penal, Ed. Biblioteca Târgovişte, 2015).
De asemenea, pentru a interpreta prevederile art. 202, putem să avem în vedere dispoziţiile art. 5 alin.1 lit. c  din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care condiţionează reţinerea sau arestarea de existenţa motivelor verosimibile de a bănui că acuzatul a săvârşit o infracţiune.
În concret, termenii folosiţi în convenţie, deşi diferiţi de cei folosiţi în art. 202 C.pr.pen, au acelaşi înţeles.
În această ipoteză, organele judiciare se pot ghida în interpretarea acestui text al noului Cod şi de înţelesul dat de către CEDO în jurisprudenţa sa, cu prilejul examinării respectării dispoziţiilor art. 5 lit. c din Convenţie.

 

Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI