Miercuri, 8 Aprilie, 2020 - 00:00

Thomas H. Greco, Jr. a fost inginer, antreprenor și profesor universitar. În prezent, este o autoritate în ceea ce privește abordările liberale din domeniul inovațiilor monetare și financiare. A oferit consultanță și a ținut cursuri la Kalikalos Holistic Summer School, Trinity College și Queens University. A studiat vreme de peste 30 de ani căile de a ajunge la o mai mare echitate și sustenabilitate în afaceri. Experiența sa în domeniu l-a determinat să creeze concepte inovatoare pentru monede și sisteme de plată comunitare.

Miercuri, 8 Aprilie, 2020 - 00:00

Însemnările din calendarele bisericeşti de astăzi.
Calendar ortodox: Pomenirea Sfintilor Apostoli Irodion, Agav si Ruf, 

Calendar catolic: Ss. Iulia Billiart, călug.; Dionisie, ep.

Marţi, 7 Aprilie, 2020 - 17:38

Anul acesta nu putem merge la biserică, de Înviere, să luăm Lumină, în urma instituirii stării de urgență de pe teritoriul României din cauza pandemiei de COVID-19. Purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, Vasile Bănescu, a explicat pentru credincioși cum vor fi săvârșite slujbele în această perioadă.

Pe durata stării de urgență slujbele, inclusiv cele de Florii şi de Înviere, vor fi săvârşite în biserici fără participarea credincioşilor, dar vor putea fi urmărite la televizor sau online.

Marţi, 7 Aprilie, 2020 - 13:27

Izolarea fizică stârneşte sentimente acute de dor, iar nostalgia după freamătul sălilor de teatru pline nu sunt de natură să ne binedispună. Dacă nu puteţi ajunge la actorii voştri preferaţi, vi-i aducem noi la domiciliu, în vervă şi cu chef de vorbă.

Marţi, 7 Aprilie, 2020 - 13:06

Teatrul pentru Copii şi Tineret "Gong" Sibiu prezintă miercuri, 8 aprilie, de la ora 18:00, atelierul de creaţie "Teatrul din bucătărie". Atelierul coordonat de Diana Ribana va fi transmis, în direct, pe pagina de Facebook a teatrului, iar părinţii şi copiii vor putea interacţiona pe tot parcursul transmisiei folosind secţiunea de comentarii a platformei.

Marţi, 7 Aprilie, 2020 - 13:00

Ce este acum, ştim; dar ce vom face după? Este o evidenţă că întreg sectorul cultural - în România, în Europa, pe tot mapamondul - este unul dintre domeniile cele mai profund afectate de actuala pandemie. Se spune că totul va arăta altfel, dar ce şi cum se poate schimba?

Marţi, 7 Aprilie, 2020 - 11:39

Stagiune de recitaluri On-line
Ediţia II

Lipatti Bach&Baroc

Duminică, 26 Aprilie 2020 ora 17:00 pe Pagina de Facebook Casa Artelor 'Dinu Lipatti'

Marţi, 7 Aprilie, 2020 - 11:39

Miercuri, 8 aprilie, de la ora 20,00 începem o nouă săptămână de spectacole online. Pentru următoarea "întâlnire la voi acasă" pe canalul YouTube al Teatrului Naţional, am pregătit un spectacol despre sinceritatea şi despre bucuria întâlnirii fără bariere dintre actori şi spectatori. VORBEŞTE CU MINE! este confesiunea a cinci actori eliberaţi de constrângerile personajului, cinci actori care, cu umor, curaj şi delicateţe, vorbesc despre viaţă, despre teatru şi despre irepetabila întâlnire din fiecare seară cu publicul.

Marţi, 7 Aprilie, 2020 - 00:00

... ale mitologiei antice povestite copiilor

Sunt momente minunate când copiii descoperă „zeii antici, eroii şi poveștile lor: Zeus, Athena, Venus, Poseidon, Apollo, Ulysse, Heracleea, Tezeu, Ahile şi Diana. Cei mai importanţi 10 zei din mitologie explică, pe
înţelesul copiilor, cum arăta şi unde se afla tărâmul zeilor, cum a
pornit războiul din Troia, cum a luat naştere pământul, arborele genealogic al zeilor etc. Lucrarea este structurată în capitole de câte patru pagini, dedicate fiecărei zeităţi.”

Marţi, 7 Aprilie, 2020 - 00:00

Însemnările din calendarele bisericeşti de astăzi.
Calendar ortodox: Ep. Mitilenei; Sf. Mc. Caliopie, Achilina şi Rufin diac.  
Calendar catolic: Sf. Ioan Baptist de La Salle, pr.

Fatal error: Allowed memory size of 134217728 bytes exhausted (tried to allocate 16384 bytes) in /home/amosnew/public_html/modules/system/image.gd.inc on line 256

Fatal error: Allowed memory size of 134217728 bytes exhausted (tried to allocate 16384 bytes) in /home/amosnew/public_html/includes/database/database.inc on line 2227

Fatal error: Allowed memory size of 134217728 bytes exhausted (tried to allocate 16384 bytes) in /home/amosnew/public_html/modules/system/image.gd.inc on line 256

Fatal error: Allowed memory size of 134217728 bytes exhausted (tried to allocate 16384 bytes) in /home/amosnew/public_html/includes/database/database.inc on line 2227

Luni, 6 Aprilie, 2020 - 15:24

Actorii, care stau acasă acum, vor să joace în iulie și august, lunile obișnuite pentru concedii. Naționalul bucureștean a fost primul care a anunțat că nu va face pauză la vară. Până atunci, activitatea teatrelor se desfășoară doar online, unde sunt transmise inclusiv spectacole gratuit.

Directorul Naționalului din Capitală i-a consultat pe actori și corpul tehnic dacă vor să prezinte spectacole în iunie, iulie și august, adică o prelungire a stagiunii. Răspunsul unanim a fost: "Da, jucăm la vară!".

Luni, 6 Aprilie, 2020 - 00:00

Gabriel Klimowicz (născut în 1955, de origine poloneză, absolvent al unei facultăți de tehnologie chimică) a intrat în presă îndată după 1990, la revista „Acum”, condusă de Stelian Tănase, apoi la ziarul „Cotidianul” condus de Ion Rațiu; a lucrat apoi la Mediafax, PROFM, PROTV, Ziarul financiar, Evenimentul zilei, Realitatea TV ș.a. În numeroasele sale locuri de muncă, „experiențe foarte importante pentru un scriitor”, cum spune, a reușit să cunoască în detaliu foarte multe straturi sociale, pe care le-a transpus mai târziu în romanele sale.

Duminică, 5 Aprilie, 2020 - 00:00

„Oamenii suferă cele mai felurite pierderi. Poți să-ți pierzi cheile, ochelarii, virginitatea. Poți să-ți pierzi capul, inima sau mintea. Poți să-ți părăsești casa și să locuiești la un cămin de bătrâni, să-ți vezi copilul că se mută pe un alt continent sau partenerul de viață dispărând, înghițit de o boală precum demența. Pierderea nu înseamnă doar moarte, iar durerea este monstrul cenușiu al emoțiilor.”

Duminică, 5 Aprilie, 2020 - 00:00

Însemnările din calendarele bisericeşti de astăzi.
Calendar ortodox: Sf. Mc. Claudie, Diodor, Nichifor, Serapion, Teodul şi Agatopod  
Calendar catolic: Ss. Vincenţiu Ferrer, pr. *; Irina, m.

Sâmbătă, 4 Aprilie, 2020 - 00:57

 

 

 

“Franța a adus cu sine drepturile omului în Algeria. Din păcate a uitat să le citească.” - Emmanuel Macron, Președintele Republicii Franceze

Prezentul articol își propune să parcurgă o pagină de istorie comunitară relativ recentă, întinsă pe o perioadă destul de precisă ca timp (1830-1962). Aceasta se confundă cu ocuparea Algeriei de către Franța, inițial putere monarhică și ulterior republicană. Scopul propus nu este prezentarea succintă istoric-evenimențială a cuceririi propriu-zise ci prezentarea unui caz destul de atipic în ceea ce a însemnat politica europeană colonizatoare a marilor puteri ale secolului XIX și început de secol XX. Algeria, la acea dată (început de secol XIX) era o parte componentă a Imperiului Otoman, cu un grad destul de larg de autonomie. Între anii 1830-1847 s-a desfășurat războiul de cucerire al Algeriei, acest teritoriu devenind o colonie franceză. Pentru mai mult de o sută de ani Algeria va fi o provincie a Franței. Politica de colonizare franceză a avut o particularitate, afirmație ce trebuie raportată strict la cazul algerian. Dacă în alte spații teritoriale precum Maroc și Tunisia putem vorbi mai degrabă de un protectorat, Algeria este o așa-numită „colonie de peuplement.”[i] Practic, în perioade succesive de timp, pe care le voi prezenta în articol, Algeria va deveni căminul unui număr maxim de 1 milion de cetățeni “europeni”[ii]. Aceștia vor constitui o comunitate aparte, cu identități și diferențe absolut firești dar care, într-o proporție foarte mare, se vor exila, odată cu începerea războiului de independență din anul 1954 și mai ales după semnarea acordurilor de la Evian (1962) ce vor pune capăt conflictului și vor consacra independența țării. (5 iulie 1962)

Care au fost rațiunile exilului, cum au trăit “les pieds-noirs” regăsirea cu Franța metropolitană, cum s-au integrat într-o nouă viață, cum au reușit, mai mult sau mai puțin reconcilierea cu propria istorie, acestea sunt câteva teme pe care mi le propun spre studiu în articolul de față. 

Denumirea de „pied-noir”, utilizată pentru a desemna europenii din Algeria, are origini neclare. În primul rând, aspect interesant, termenul a apărut în mod generalizat în perioada de final a regimului colonial din Algeria. Istoricul Benjamin Stora, poate cea mai avizată sursă istoriografică franceză pe acest subiect (tot ceea ce înseamnă Algeria de ieri și astăzi) afirmă că „pied-noir” „nu are o semnificație precisă și nicio veritabilă origine.”[iii] Explicațiile sunt diverse, denumirea fiind inspirată de ghetele negre purtate de soldații francezi ce au debarcat în golful Sidi-Ferrush din Algeria în 1830 (războiul de cucerire a Algeriei s-a încheiat, din punct de vedere militar, în 1847) sau de tehnica producerii vinului prin strivirea boabelor de strugure, mulți europeni fiind producători sau lucrători în domeniul viticol.

Cert este că prezența “pieds-noirs” în Algeria a debutat odată cu începutul cuceririi (1830-1847) perioadă în care european în acest spațiu însemna soldat și ofițer francez. Avem de a face la acest moment în mod preponderent cu o administrație de sorginte militară și mai puțin civilă. Totodată, mai ales după 1848 (an revoluționar european) s-au înregistrat sosiri continue ale europenilor, la început aventurieri, opozanți politici, persoane cu probleme în justiție etc Francezii au reprezentat la 1840 “44% din totalul europenilor”[iv] dar, constant, comunitatea franceză s-a format cu precădere din opozanți față de regimurile politice ce s-au succedat în prima parte a secolului XIX. (mai ales “Al Doilea Imperiu”[v] și „A Treia Republică”[vi]).  De asemenea noii-veniți pe pământ algerian au fost și spanioli, maltezi sau italieni. Constituirea “pieds-noirs” ca și populație rezidentă (ca să utilizez un termen actual), fixarea acesteia pe teritoriul algerian, a avut loc în timpul celei de a Treia Republici, după anii 1870. Pentru decidenții regimului politic sus-menționat, expansiunea colonială a fost o veritabilă politică de stat, ce a urmărit și canalizarea capitalului, resursei demografic-economice, atenției opiniei publice franceze în această direcție, ca debușeu al înfrângerii severe suferite în timpul conflictului franco-prusac și pierderii Alsaciei și Lorenei. (stipulată în tratatul de la Frankfurt din 1871). Administrația militară franceză a fost “un instrument al cuceririi”[vii] și nu “un artizan al rentabilizării coloniale.”[viii] În mod cert a prins contur acum ideea unei Algerii civile ca provincie franceză la sud de Mediterana. După cum am menționat, a existat o separare între o Algerie ca și colonie franceză fatà de Maroc sau Tunisia, doar protectorate. Am putea afirma că Maroc și Tunisia au fost mai mult sau mai puțin state asociate, în care Franța numea un rezident general pe lângă suveranii locali, iar obiectivul era asigurarea preeminenței economice a capitalului francez pe piața respectivă. Nu a fost vorba în teritoriile marocane sau tunisiene de colonizare, de expansiune demografică europeană în sensul clasic al cuvântului.  

La mijlocul secolului XIX, coloniștii europeni au avut de luptat cu “solul, climatul și epidemiile.”[ix] Aclimatizarea a fost dificilă, de exemplu în perioada 1842-1846 în Algeria “au sosit 198 mii de persoane și au plecat 118 mii.”[x] Ocupația de bază, în acest interval de timp a fost agricultura. Coloniștii, în marea lor majoritate, au fost militanți ai valului revoluționar din 1848, liberali republicani ostili monarhiei (regimului imperial al lui Napoleon III), “oameni ce nu și-au găsit locul într-o Franță ce cunoștea o dinamică a revoluției industriale” (exponenți ai lumii rurale). Ca și pondere ocupațională „pieds-noirs” au fost, în marea lor majoritate, “mici proprietari de pământ agricol.”

Europenii au continuat să sosească în Algeria și în a doua jumătate a secolului XIX, încurajați de politica oficială a regimului republican francez în ceea ce privește impulsionarea expansiunii coloniale. “Concesiunea gratuită a pământurilor” ca și consecințele tratatului de la Frankfurt prin care Franța pierdea Alsacia și Lorena în favoarea Prusiei (urmare războiului din 1870-1871 și capitulării armatei franceze de la Sedan) a făcut posibilă o debarcare masivă a alsacienilor în Algeria. Au apărut, în special în zona litorală algeriană localități denumite Belfort, Kleber, Strasbourg. De asemenea francezi originari din Corsica, zona Alpilor, Drome, Pirineii Orientali au sosit în Algeria, constituind “o comunitate de meridionali francezi ostili revoluției industriale.” Foarte important este că „les pieds-noirs” au însemnat în egală măsură coloniști spanioli (prezenți mai ales în zona orașului Oran, în număr de 160 mii persoane în anul 1886) italieni (în jur de 35 mii, mai ales in zonele zona Bone și Constantine) și maltezi.(15.553 la 1886) O explicație ar fi, pe lângă desigur motivele individuale ce au stat la baza unei asemenea decizii, punctele comune, de esență identitară. Italienii și algerienii au avut legături comerciale constante anterioare colonizării franceze și a mai existat și amintirea unei “civilizații romane comune.” Geografic vorbind, Malta și Algeria sunt destul de apropiate iar substratul a fost desigur unul comun anume cucerirea anterioară arabă a insulei.[xi] De altfel cartierul “Tagarin” din Alger, pentru foarte mult timp, a fost considerat fief-ul maltezilor.[xii] În ultima parte a secolului XIX numărul europenilor a continuat să crească într-un ritm susținut. Comparativ în anul 1886 au fost înregistrați 219 mii francezi și 211 mii de altă naționalitate (cel mai adesea spanioli, italieni, maltezi) iar în anul 1896 318 mii francezi și 212 mii de altă naționalitate.[xiii] Începând din acest interval de timp “numărul noilor născuți europeni îl va depăși pe cel al emigraților.”[xiv] Ocupația europenilor a cunoscut un proces de diversificare. Pe lângă componenta agricolă (o suprafață de 347.268 ha pământ arabil este concesionată gratuit agricultorului francez), s-a înregistrat și o dinamică de esență comercială datorită cultivării viței de vie. “Centrele de colonizare rurală” (ce se numesc La Fayette, Aumale, Duperré, Colbert, nume cu rezonanță istorică franceză evidentă) s-au transformat, dintr-unele exclusiv agricole în adevărate centre de promovare a culturii viticole. Un rol important l-a avut filoxera din Franța de la finalul secolului XIX, aspect ce a favorizat dezvoltarea acestui sector de activitate. Astfel, de la un total de 15.000 ha cultivate în anul 1878 s-a ajuns la 167.000 ha în 1903.

Trebuie adăugate două aspecte deosebit de relevante în ceea ce a însemnat constituirea unei populații europene și anume catolicismul (ca factor integrator și identitar) respectiv evreii. Sentimentul de apartenență al coloniștilor la pământul algerian s-a înrădăcinat cu adevărat în anii premergători primului război mondial dar fenomenul a fost unul continuu, cumva structurat în prima jumătate a secolului XX. Din cei 984 mii de europeni înregistrați în anul 1954, un procent de 79% erau născuți în Algeria. Catolicismul a avut un rol considerabil în coeziunea acestei comunități de dimensiuni importante. Cuvintele cardinalului francez Charles-Martial Lavigerie, desemnat de Papa Pius IX printr-un decret dat la 12 ianuarie 1867 în calitate de episcop de Algeria sunt edificatoare: “Să facem din pământul algerian leagănul unei națiuni mari, generoase, creștine, într-un cuvânt al unei alte Franțe.” Este adevărat că aproape totdeauna despărțirea de pământul natal aduce cu sine o “fervoare religioasă”, acesta fiind un fenomen general la nivelul coloniștilor din Algeria. Biserica s-a constituit ca “un instrument de prezervare a identității franceze” în Algeria, pe fondul vecinătății cu o populație musulmană mult mai numeroasă și de altă religie. 

“Pieds-noirs” a însemnat totodată și evreitate. Evreii din Algeria au fost prezenți dintotdeauna în acest spațiu, încă din antichitate, înființând alături de fenicieni așezări comerciale la Mediterana cum ar fi cea de la Tipasa. Pe parcursul următoarelor secole și-au găsit un cămin în Algeria evrei refugiați din Spania Inchiziției ca și, mai înainte, evrei din Palestina și Egipt. Evreii au fost numiți “mustaarazim”, iar numărul acestora a fost de aproximativ 25 mii în anul 1830. (începutul cuceririi franceze) Este interesant de reliefat faptul că populația evreiască a avut o conduită pașnică, cooperantă atât cu musulmanul indigen cât și cu europeanul colonizator, în primul rând din rațiuni comerciale. În anul 1870 (24 octombrie) ministrul justiției francez, Adolphe Crémieux, a propus naturalizarea automată a evreilor din Algeria, aspect aprobat în Consiliul de Miniștri prin emiterea unor decrete. Astfel un număr de aproximativ 37 de mii de evrei algerieni au devenit automat cetățeni francezi cu drepturi depline. Acesta a fost de fapt punctul de plecare al unei “detașări” a populației evreiești de indigeni, chiar dacă vestimentar și cultural au persistat elemente comune iudeo-arabe. Majoritatea evreilor s-au apropiat în ultima parte a secolului XIX social și identitar de populația europeană. Numărul evreilor algerieni (cetățeni francezi) a fost de 53 de mii în anul 1900.[xv]

Prima conflagrație mondială a secolului XX a avut o însemnătate deosebită pentru Algeria în ansamblu. Pe de o parte indigenii musulmani au luat contact cu Franța metropolitană atât ca soldați în armată cât și ca lucrători (în locul celor plecați pe front), aspect ce va genera o dezbatere asupra propriului statut social și național iar, pe de altă parte, „les pieds-noirs”, ca francezi și europeni, încep să împărtășească un destin comun, “își manifestă referința și atașamentul la Franța.”[xvi] Un număr de 22 mii de „pieds-noirs” vor muri pe câmpurile de luptă ale anilor 1914-1918.

Foarte interesantă este și prezentarea unui raport demografic de tipul urban versus rural. Europenii au locuit mai ales la oraș, trecând de la un procent citadin de 60% la 1872 la unul de 71,4% la 1926.[xvii] Numărul acestora a ajuns la cifra maxima de 1 milion 50 mii la 1954 (anul izbucnirii insurecției algeriene), ocupațiile preponderente fiind de antreprenori, personal judecătoresc, comercianți, funcționari etc Nivelul veniturilor a fost mai mic decât cel al omologilor din metropolă (72% nivel inferior față de 25% sensibil egal) iar Algeria a rămas o sursă de materii prime și un debușeu economic pentru Franța. Unitatea europenilor a avut la bază, cel puțin în perioada interbelică, “frica de majoritatea musulmană.” Nu a existat din păcate, la niciun nivel, o integrare, o comunicare între două comunități, ci din contră o separare continuă, simbolizată și de procentul rural modest al europenilor (9%) ca și de cel atât de definitoriu (1,7%) al celor ce vorbeau araba. Cu certitudine a existat și un “rasism colonial”[xviii], fenomen ce trebuie privit în raport cu perioada interbelică și mai ales cu dezastrul militar francez al anului 1940. Practic victoria rapidă a Germaniei naziste în 1940 a însemnat “prăbușirea mitului puterii și măreției franceze.”[xix] Pentru elita colonială din Algeria înfrângerea militară a fost rezultatul politicilor Republicii a-III-a în special în ultimele decade interbelice. Guvernarea socialistă a lui Léon Blum (prim ministru al Republicii Franceze, impus de victoria în alegeri în 1936 a alianței socialiste “Frontul Popular”), politica de stânga, lipsa stabilității și disputele politice au slăbit statul, “luptele dinaintea războiului”[xx] au pregătit terenul dezastrului din 1940. În acest context trebuie privit rasismul colonial, văzut mai degrabă ca o excludere a indigenului de la orice palier decizional, ca o atitudine mai degrabă „paternalistă”[xxi], nu mai puțin nefericită în mod evident. Cumva regimul de la Vichy[xxii] ca profil politic și statal a fost mult mai convenabil mentalității europenilor din Algeria decât fostul regim republican. Simbolic vorbind, expresia “Travail, Famille, Patrie” a regimului de la Vichy a fost mai bine primită decât  cea republicană „Liberté, Egalité, Fraternité.” Cea din urmă ascundea, subliminal, un pericol al autodeterminării, al non-colonialismului. În acest sens au existat și atitudini excesive care din păcate au confirmat că europenii din Algeria, decidenții lor, au ignorat majoritatea musulmană indigenă, nu au făcut pași către comunicare, dialog, integrare, poate chiar asociere la nivel social, al reprezentării politice, al afirmării culturale. Louis Bertrand scria că “Noi francezii suntem la noi acasă în Algeria. Am devenit prin forță stăpânii acestei țări. Am organizat țara și această organizare probează cu tărie ideea de superioritate a învingătorului asupra învinsului, a omului civilizat asupra celui inferior. Noi suntem legitimii proprietari ai țării.”[xxiii] Astfel de atitudini și abordări nu puteau duce decât la secesiune, în anii imediat următori încheierii celui de al doilea război mondial. Lipsa reformelor sau propunerile tardive din partea decidenților politici francezi ca și aspirația spre suveranitate și independență, întru totul legitimă, nu au mai putut fi stopate și istoria și-a urmat cursul firesc, integrată pe deplin în fenomenul politic mondial al decolonizării.

Revenind însă la „pieds-noirs”, menționez, din punct de vedere cultural-literar, în prima parte a secolului XX, atât creațiile unor Paul Archaud, Charles Courtin, Edmond Brua cât și procesul de individualizare a literaturii în perioada interbelică. A existat o “algerianizare culturală”[xxiv], o “proclamare a autonomiei noastre estetice”[xxv] dar, per ansamblu, chiar și în perioada unor Albert Camus sau René-Jean Clot, formația franceză culturală se va impune. În concluzie, și în viața culturală, Franța va rămâne o țară iubită dar îndepărtată. O personalizare, o individualizare sub forma unei diferențieri culturale a existat în mod cert, fără însă a pune în discuție fundamentul francez.

Perioada celui de al doilea război mondial respectiv cea psotbelică au avut ca punct de finalitate războiul pentru independență, declanșat de insurgenții algerieni grupați în FLN (Frontul de Eliberare Națională) la 1 noiembrie 1954. Astfel, ceea ce astăzi în istoriografia de specialitate se numește fie Algeria colonială fie Algeria Franceză, ca entitate teritorială, și-a încetat existența, noul stat proclamându-și independența la 5 iulie 1962. În acest context atât de turbulent interesează mai cu seamă ce s-a întâmplat cu aproximativ 1 milion de “pieds-noirs”, care a fost destinul acestora, cum au reușit să treacă peste fenomenul dezrădăcinării, al repatrierii (cuvânt mai mult sau mai puțin adevărat și inspirat fiind vorba de o Franță pe care mulți nici nu o cunoșteau), al unei profunde traume individuale și colective. Conflictul militar început la 1954, dar mai cu seamă semnarea acordurilor de la Evian (1962) au determinat exodul europenilor din Algeria. Desigur în istorie afirmațiile trebuie nuanțate, mai ales dacă descoperim că un mare număr de europeni (mai multe mii) au rămas în Algeria după ce acest stat a devenit independent. Din punct de vedere statistic etapele părăsirii Algeriei au fost perioadele 1954-1961 (140 mii persoane), 1962 (800 mii persoane), respectiv 1963-1964. (110 mii persoane).[xxvi]  Fără îndoială plecarea din Algeria, exilul, au fost un traumatism istoric. Deși poate este firesc ca memoria umană să încerce să uite, totdeauna ies la suprafață, mai devreme sau mai târziu, “selectiv și interpretativ”[xxvii] “mitul fondator”[xxviii], căutarea și regăsirea conștiinței comune identitare. În acest fel imaginea și identitatea unei comunități „pieds-noirs” a fost creată “nu de 1830 ci de 1962.”[xxix] Elementul fondator al acestora, ca și comunitate distinctă și raportare identitară a fost repatrierea masivă din acest an (1962), “sprijinită” și de o atitudine oscilantă (cu elemente de ostilitate) a administrației franceze.[xxx] Cu siguranță exilul se traduce prin dezrădăcinare, pierderea reperelor materiale și afective, prin “dispariția orizontului cotidian.”[xxxi] Impactul exilaților din Algeria cu metropola a avut dramatismul său. Franța nu îi înțelegea, opinia publică avea un sentiment anti-colonialist în creștere, războiul din Algeria era cauza pentru care tinerii francezi metropolitani erau înrolați, administrația avea regulile proprii și percepția reciprocă era una de ostilitate etc În general însă, după primul impact, integrarea „pieds-noirs” în Franța metropolitană a decurs fără incidente majore. Memoria colectivă a pendulat între evocarea “pământului strămoșilor”[xxxii], a așa-numitei “nostalgerie”[xxxiii] de primă generație, și individualizarea unui anume tip de “regionalism”[xxxiv] sau a unei anumite forme de particularitate. În mod evident „les pieds-noirs” au avut și au încă un cult al memoriei. În fiecare an, pe 15 august, are loc la Larmoux-en-Provence o sărbătoare a Sfintei Fecioare denumită “Notre Dame d’Afrique”[xxxv]. (la Alger există și astăzi catedrala cu acest nume) Memoria afectivă are importanța ei istorică, dar uneori poate fi “o frână în calea integrării.”[xxxvi] Cu trecerea anilor preeminența este una a “vocației cultural-identitare”[xxxvii] în care exilul nu este unul tragic ci devine unul cultivat, studiat, asumat cu mai mare serenitate, având “un rol bine încadrat.”[xxxviii]

Este totodată pe deplin adevărat că exilul „pieds-noirs”, ca dat istoric în timp și spațiu, a fost unul “echivoc”[xxxix], relativ. Nu puțini au fost cei care au rămas în Algeria și după constituirea noului stat independent. Acesta este un aspect mai puțin cunoscut, cel puțin în primele decade post 1962, dar care astăzi este subliniat, poate și pentru a construi continuu punți comune la nord și sud de Mediterana. Sunt citați “pieds-noirs” și urmași ai acestora cum ar fi Cécile Serra, ce afirmă în “Le Monde Diplomatique” următoarele: “Cumnata mea a plecat pentru ca i-a fost frică. Dar nimeni nu a amenințat-o;”[xl] „De ce să fi plecat? Aici este țara noastră. Totul este frumos. Soarele, Marea, oamenii. Nicio secundă nu am regretat că am rămas.”[xli] Este citat Prosper Chetrit, 78 ani, evreu din Oran ce spune că “toată lumea știe că sunt evreu, toată lumea mă stimează.”[xlii] În aceeași lumină apar și mărturii ale unor francezi din Alger precum Jean Paul Grangaud (medic pediatru) sau Jean-Bertrand Vialin, pilot la compania aeriană “Air Algérie.” Au contribuit poate la acest fapt și poziții moderate ale unor lideri algerieni precum și proclamația FLN din 1960 dată la Tunis, ale cărei cuvinte sunt edificatoare: “Algeria este patrimoniul tuturor. Dacă patrioții algerieni refuză să se considere oameni de categoria a doua, dacă ei refuză să vadă în voi supra-cetățeni, în același timp sunt gata să vă considere algerieni autentici. Algeria algerienilor, tuturor algerienilor indiferent de origine.”[xliii] Un element important a fost și revenirea rapidă a unui climat de pace după proclamarea independenței țării. Profesorul Jean-Robert Henri, istoric în orașul Aix-En-Provence, la “Casa Mediteraneeană de Științe”, în vara lui 1963, a traversat Algeria cu mașina și a declarat că “nu am simțit niciun moment cea mai mică privire ostilă.”[xliv] Fără îndoială că exilul a avut rațiunile lui însă trebuie făcută o distincție între atitudinea generală a algerienilor și combatanți. Există voci astăzi, în istoriografia franceză, ce vorbesc despre o plecare aproape generală a “pieds-noirs” din Algeria, ce a avut la bază un sentiment de insecuritate poate chiar mai ridicat decât realitatea în sine. Istoricul francez Benjamin Stora a menționat că “europenilor le-a fost frică...Totuși o mare majoritate a algerienilor nu a manifestat o atitudine de răzbunare, uimirea lor a fost foarte mare în momentul plecării în masă a europenilor.”[xlv] Totodată Hélène Branco, în lucrarea „L’autre Face: Européens en Algérie indépendente” a afirmat că “principala rațiune a plecării în Franța este incapacitatea unei schimbări mentale. Europenii din Algeria, oricare ar fi aceștia, chiar cei situați cel mai jos pe scara socială, se simțeau superiori celor mai evoluați dintre musulmani. Pentru a rămâne trebuia să fii capabil, de azi pe mâine, să împarți totul cu oamenii pe care aveai obiceiul să îi disprețuiești sau să îi comanzi.”[xlvi] Poate tocmai de aceea luările de poziție încă sunt diverse, de la cei care au acceptat ireversibilitatea istoriei până la cei care conservă o amintire unică a unei entități unice (Algeria Franceză). Ilustrative sunt mărturiile unor francezi din Algeria anume că “mulți pieds-noirs revin în Algeria pe urmele trecutului lor. Vara trecută, unul dintre ei, mi-a spus înainte să plece: Dacă aș fi știut, poate aș fi rămas.”[xlvii]; „Acum nu am decât o singură țară, Franța. Sunt născut într-o țară care nu mai există. Algeria fără Franța nu este țara mea.”[xlviii]  Această fractură profundă, traumă istorică, a fost resimțită și de algerieni. În anul 2005 șeful istoric al FLN, Hocine Ait Ahmed, spunea că plecarea „pieds-noirs” din Algeria a fost “mai mult decât o crimă, o greșeală. O greșeală teribilă pentru viitorul politic, economic și cultural chiar, pentru că scumpa noastră țară a pierdut identitatea sa socială. Cu pieds-noirs și dinamismul lor-spun apăsat pieds-noirs și nu francezii-Algeria ar fi astăzi o mare putere africană, mediteraneeană.”[xlix]

Benjamin Stora a clasificat “les pieds-noirs” de astăzi în câteva categorii. În primul rând cei care nu au mai putut sau nu au mai dorit să se întoarcă în Algeria și s-au mărginit la regretul și nostalgia după așa-numitul „le beau temps perdu”[l]. Cumva este firească raportarea la o vârstă de aur, idealizarea unor aspecte ale trecutului chiar dacă, la vremea respectivă, realitatea a fost poate mai nuanțată. În al doilea rând au fost cei care s-au întors să își vadă locurile copilăriei și au fost marcați de transformările remarcate. Și în acest punct fenomenul trebuie înțeles în valențele sale subiective pentru că arareori avem puterea de a accepta ireversibilitatea sau măcar de a privi obiectiv că lucrurile nu mai sunt la fel la un moment dat pe scara evoluției istorice. În al treilea rând au fost cei care au înțeles pe deplin noua stare de fapt dar au păstrat, cu deosebire în resortul intim familial și folcloric „o tandrețe nostalgică”[li] după pământul natal, încercând chiar să exerseze, la o scară mai mică, în Franța, o coabitare pe care “atunci”[lii] nu au reușit-o.

În încheiere cred că trebuie menționată veridicitatea, chiar dacă este cu siguranță o comparație forțată, a așa-numitei „la longue durée de l’histoire,”[liii] poate nu întâmplător o referință la Mediterana și lumea ei  comună. Astăzi un procent de 75% dintre algerieni nu au fost contemporani cu perioada colonială. Dar, la zeci de ani de la încheierea războiului din 1954-1962, persistă multe elemente comune ce alcătuiesc împreună istorie la rândul său comună. Benjamin Stora scria despre ce se întâmplă dacă un cetățean se deplasează la un service auto în Alger cu un autoturism marca Honda. Acesta va avea surpriza unei replici de genul “Domnule, nu reparăm mașini străine.”[liv] Prin urmare mărcile auto franceze nu sunt considerate străine. (!)  Încercarea guvernului algerian de a impune sistemul german PAL la televizoarele color s-a soldat cu un import masiv de decodoare menite a permite vizualizarea posturilor franceze TF1 și Antenne 2.[lv] Cultura franceză este prezentă în Algeria. Vița de vie este o moștenire franceză, 6 milioane de elevi studiază limba franceză în școlile algeriene, există cotidiene de limbă franceză („El Moudjahid”, „Horizons”, „El Watan” are ediție în limba franceză), statul este organizat pe model francez (prefecturile sunt numite “wilaya”, sub-prefecturile „daira” iar prefectul „wali” și sub-prefectul sunt numiți de guvernul central.) Primarii sunt aleși urmare scrutinelor electorale locale. Algeria a fost mult timp sigura țară arabă în care a fost posibilă căsătoria civilă. Apropierea, dialogul inter-civilizațional reprezintă un demers continuu, dificil, fără finalitate previzibilă, cu precădere atunci când religia este diferită. „Pieds-noirs” sunt un exemplu, reușit și nereușit în egală măsură, de ferment între Orient și Occident. Paradoxul este că, în această “aventură comună de iubire și sânge”[lvi], în această pendulare continuă între nostalgie și regăsire a identității, „pieds-noirs”, deși europeni, la contactul cu Franța, la momentul exilului, “în mod disperat în căutarea unei patrii, se simt în mod radical și deodată algerieni.”[lvii] Această comunitate, cu un destin frământat și deseori tragic, a fost prinsă atât într-un conflict bilateral (franco-algerian) cât și într-unul intern, franco-francez. Am în vedere că criza algeriană a adus cu sine până la urmă sfârșitul celei de a -IV-a Republici. Președinția statului a fost preluată de către Charles de Gaulle la 1958 și s-a trecut la regimul celei de a-V-a Republici, în vigoare și astăzi. În fața perspectivei unei Algerii independente (politica algeriană a președintelui De Gaulle, mult prea complexă pentru a fi parcursă în câteva cuvinte[lviii], s-a materializat prin semnarea acordurilor de la Evian și recunoașterea independenței noului stat) majoritatea “pieds-noirs” a preferat să se exileze în Franța, urmând calea unei integrări cu siguranță treptate și dureroase. La nord și la sud de Mediterana reconcilierea istorică a fost și este încă un deziderat, “o dificilă muncă de memorie.”[lix]

 

[i] Benjamin Stora,” Histoire de l’Algérie coloniale” (1830-1954), Ed. La Découverte, 2004, pag. 21; 

[ii] Sub denumirea de europeni sunt cuprinși atât francezi propriu-ziși cât și italieni, spanioli, maltezi, evrei, stabiliți în Algeria în perioade diferite (n.a.);

[iii] Benjamin Stora, “L’Algérie des Français”, Ed. Du Seuil, 1993, pag. 329;

[iv] Idem, pag. 329;

[v] Desemnează proclamarea lui Loius-Napoleon Bonaparte ca Împărat al Franței, sub numele de Napoleon III, regim politic încheiat odată cu războiul franco-prusac din 1870/1871 (n.a., multiple surse); 

[vi] Desemnează regimul politic ce a succedat războiului franco-prusac din 1870-1871, ulterior abdicării împăratului Napoleon III și proclamării Republicii (n.a., multiple surse);

[vii] Benjamin Stora, “Histoire de l’Algérie coloniale” loc. cit, pag. 19;

[viii] Idem, pag. 19;

[ix] Ibidem, pag. 26;

[x] Pentru indicatiile statistice care urmează, cf. B. Stora Histoire de l’Algérie coloniale”, pp. 26-27;

[xi] Benjamin Stora, “L’Algérie des Français”, loc. cit, pag. 330;

[xii] Ibidem, pag. 28;

[xiii] Benjamin Stora, “Histoire de l’Algérie coloniale” loc. cit., pag. 28;

[xiv] Cadrul statistic  este cel desfășurat de B. Stora în “Histoiare de l’Algerie coloniale”,    pp. 28-33;

[xv] Benjamin Stora, “Histoire de l’Algérie coloniale”, loc. cit., pag. 34

[xvi] Ibidem, pag. 40;

[xvii] Pentru indicatiile statistice care urmează, cf. B. Stora “Histoire de l’Algérie coloniale”, pp. 87-90;

[xviii] Annie Rey-Goldzeiguer, “Aux origins de la guerre d’Algérie 1940-1945”, Ed. La Découverte, Paris, 2006, pag. 20;

[xix] Idem, pag. 17;

[xx] Ibidem, pag. 18;

[xxi] Ibidem, pag. 20;

[xxii] Regimul de la Vichy a apărut în urma capitulării franceze din vara anului 1940, conducerea statului (în original „Etat Français”) fiind preluată de mareșalul Pétain, la 11 iulie 1940 (n.a., multiple surse);

[xxiii] Ibidem, pag. 20, este citat Louis Bertrand în lucrarea “L’Afrique Latine en 1922”;

[xxiv] Ibidem, pag. 92;

[xxv] Ibidem, pag. 92;

[xxvi] Comtat Emmanuelle, Les pieds-noirs et la politique. Quarante ans après le retour. Presses de Sciences Po, « Académique », 2009, 320 pages. ISBN : 9782724611380. URL : https://www.cairn.info/les-pieds-noirs-et-la-politique-, pag. 7;

[xxvii] Idem, pag. 7;

[xxviii] Ibidem, pag. 7;

[xxix] Jordi Jean-Jacques. “Les pieds-noirs: constructions identitaires et réinvention des origins”, In: “Hommes et Migrations”, n°1236, Mars-avril 2002, (www.persee.fr/doc/homig_1142-852x_2002_num_1236_1_3801), pag. 1;

[xxx] Idem, pag. 1;

[xxxi] Ibidem, pag. 7;

[xxxii] Benjamin Stora, “L’Algérie des Français”, loc. cit., pag. 332;

[xxxiii] Expresie sub forma unui joc de cuvinte înte nostalgie și Algeria. A fost utlizat inițial pentru a reliefa melancolia, nostalgia europenilor din Algeria repatriați în Franța după 1962. Apare în multiple surse bibliografice de inspirație franceză (n.a.);

[xxxiv] Benjamin Stora, op. cit., pag. 332;

[xxxv] [xxxv] Jordi Jean-Jacques. “Les pieds-noirs: constructions identitaires et réinvention des origins”, loc. cit., pag. 8;

[xxxvi] Idem, pag. 9;

[xxxvii] Ibidem, pag. 9;

[xxxviii] Ibidem, pag. 9;

[xxxix] Idem, pag. 331;

[xl] “Le Monde Diplomatique”, Aurel@Pierre Daum, Mai 2008, (www.monde diplomatique.fr/2008/05/DAUM/15870), pag. 1;

[xli] Idem, pag. 1;

[xlii] Ibidem, pag. 3;

[xliii] Ibidem, pag. 3;

[xliv] Ibidem, pag. 4;

[xlv] Ibidem, pag. 4;

[xlvi] Ibidem, pag. 5;

[xlvii] Ibidem, pag. 5;

[xlviii] Ibidem, pag. 3;

[xlix] Ibidem, pag. 4;

[l] Benjamin Stora, op.cit., pag. 335;

[li] Idem, pag. 335;

[lii] Ibidem, pag. 335. Autorul citează un ONG denumit “Coup de Soleil”, ce grupează foști pieds-noirs, urmașii acestora și maghrebini autentici (n.a.);

[liii] Cf. Fernand Braudel, istoric francez (n.a.);

[liv] Benjamin Stora, op.cit., pag. 336;

[lv] Idem, pag. 337;

[lvi] Ibidem, pag. 19;

[lvii] Ibidem, pag. 241;

[lviii] Charles de Gaulle, președintele Republicii Franceze 1958-1969, a afirmat că “Algeria Franceză nu este soluția, este problema! Nu este remediul ci este maladia! Cum am putut să lăsăm să crească fără control această imigrație europeană în mijlocul unei populații diferite în mod radical, într-o țară ostilă?” (citat de Alain Peyrefitte în C’était de Gaulle”, ed. Fayard, 1994 (https://www.histoirecoloniale.net/L-Algerie-francaise.html);

[lix] Jacques Chirac, președintele Republicii Franceze 1995-2007, discurs la 2 noiembrie 1997 (multilple surse).

Sâmbătă, 4 Aprilie, 2020 - 00:00

Cititorii fani ai genului polițist își vor aminti cu certitudine de cel puțin două romane superbe ale acestui scriitor american Michael Connely -  Avocatul din limuzină, după care s-a și făcut un film de mare succes, cu Matthew McConaughey în rolul principal (un avocat mereu pe drumuri care folosea bancheta din spate a limuzinei pe post de birou, Mickey Haller, și care avea un frate vitreg polițist, cu un nume aproape imposibil pentru majoritatea celor din jur, Hyeronimous Bosch, scurtat Harry Bosch, un tip inteligent și extrem de răzbătător) și Jocul de domino.

Sâmbătă, 4 Aprilie, 2020 - 00:00

Însemnările din calendarele bisericeşti de astăzi.
Calendar ortodox: Sf. Iosif, imnograful    
Calendar catolic: Sf. Isidor, ep. înv.

Vineri, 3 Aprilie, 2020 - 17:36

Instituţiile de cultură din subordinea Consiliului Judeţean Satu Mare îşi întrerup activitatea, contractele de muncă ale angajaţilor se suspendă, aceştia urmând să primească o indemnizaţie în cuantum de 75% din salariul de bază, informează administraţia judeţeană, vineri, printr-un comunicat de presă.

Vineri, 3 Aprilie, 2020 - 12:46

Teatrul Dramatic "Fani Tardini" vă invită la noi întâlniri în spaţiul virtual cu actorii preferaţi şi cu spectacolele de care publicul îşi aminteşte cu drag.

Vineri, 3 Aprilie, 2020 - 08:40

Programul Teatrului Naţional de Televiziune
- Suntem aici şi rămânem împreună în aceste zile grele. Ştim că ne sunteţi aproape şi vă mulţumim!
- Teatrul Naţional de Televiziune se vede în fiecare zi pe TVR 3

Vineri, 3 aprilie
Ora 14.00 - reluare "Bani de dus, bani de-ntors" http://tvr3.tvr.ro/bani-de-dus-bani-de-intors_26827.html
Ora 20.00 - "Sub clar de lună" - Scenariu pentru televiziune de Dominic Dembinski, după piesa de teatru "Prostii sub clar de lună", de Teodor Mazilu.

Vineri, 3 Aprilie, 2020 - 00:00

Ştefan J. Fay (1919-2009) – de fapt Ștefan Vasile Andrei, Baron de Fay - a fost un scriitor și genealogist francez, originar din România, a fost descendent al familiilor nobiliare de Fay (dinspre tată - Joseph, Baron de Fay - deputat și diplomat) și Kemény (mama - Gabriela, Contesă Kemény).

Vineri, 3 Aprilie, 2020 - 00:00

Însemnările din calendarele bisericeşti de astăzi.
Calendar ortodox: Sf. și Marea Marți; Sf. Cuv. Nichita Mărturisitorul si Ilirie; Sf. Mc. Elpidifor   
Calendar catolic: Ss. Alois Scrosoppi, pr.; Sixt I, pp., PP

Joi, 2 Aprilie, 2020 - 19:57

ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a decis ca, în contextul epidemiei de coronavirus, să organizeze duminică, 5 aprilie, o procesiune inedită. Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor religioase ale botoşănenilor, ÎPS Teofan va organiza o procesiune cu moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Catedrala Mitropolitană din Iași, în judeţul Botoşani. Procesiunea va trece prin municipiul Botoșani și prin alte localităţi din județul Botoşani. Botoşănenii sunt așteptați să iasă la porți, la geamuri sau în balcoane pentru a întâmpina convoiul de mașini aflat în procesiune.

Joi, 2 Aprilie, 2020 - 18:13
Adio Krzysztof, adio...

„ Nu-mi vine să cred că a plecat dintre noi Krzysztof Penderecki, nu-mi vine să cred, şi-l simt atât de apropiat, de cald, de uman, pentru totdeauna alături de cei pe care i-a iubit, de cei care l-am iubit, aplaudând din adâncul inimii uimitoarea muzică pe care a compus-o.

Joi, 2 Aprilie, 2020 - 12:50

Compania "Liviu Rebreanu" a Teatrului Naţional Târgu-Mureş vă invită să vă instalaţi comod în fotolii ca şi când aţi fi în sala de spectacol şi să vizionaţi înregistrarea unui spectacol care a făcut deliciul publicului în stagiunile precedente.

În zilele de luni şi vineri, de la ora 20.30, vă vom propune câte o producţie din stagiunile trecute care, prin intermediul internetului şi a dumneavoastră, continuă să fie vie şi relevantă.

Joi, 2 Aprilie, 2020 - 10:36

Teatrul pentru Copii şi Tineret "Gong" Sibiu marchează Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii, dar şi Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului.

Joi, 2 Aprilie, 2020 - 00:00

O excepțională ediție, în condiții grafice deosebite. În plus, prima biografie ilustrată a reginei Marii Britanii.

Joi, 2 Aprilie, 2020 - 00:00

Însemnările din calendarele bisericeşti de astăzi.
Calendar ortodox: Sf. și Marea Luni; Sf. Cuv. Tit, făcătorul de minuni; Sf. Mc. Amfian şi Edesie
Calendar catolic: Sf. Francisc de Paola, pustnic

Miercuri, 1 Aprilie, 2020 - 19:39

Filarmonica „George Enescu“ se aliniază trendului digital din secolul XXI și din această perioadă de criză marcată de răspândirea COVID-19, anunțând înființarea canalului YouTube propriu, care poate fi accesat, începând de joi 2 aprilie 2020de la ora 19.00, la adresa:

Miercuri, 1 Aprilie, 2020 - 13:47

Muzeul Municipiului Bucureşti a rămas dedicat, pe fondul pandemiei, activităţilor pentru public, care au fost mutate din planul realităţii fizice, în planul realităţii virtuale. Între timp, toate cele 15 pagini de facebook ale MMB s-au transformat în reale reviste culturale destinate publicului larg, dar pe profilul unităţii muzeale la care se referă: arheologie, antropologie, istorie urbană, istoria artei. Echipa muzeului s-a mobilizat şi a mai fost găsită o idee pentru împărtăşirea unor informaţii utile tuturor.

Subscribe to Cultura