Publicat: 12 Mai, 2020 - 18:38
Share

Sâmbătă 9 mai a fost sărbătorită Ziua Europei, dedicată, conform cutumei, păcii și unității europene. 
Coincide cu ziua în care Robert Schumann, ministrul de externe al Franței, a formulat la Paris propunerea construirii unor noi forme de cooperare pe continent, în măsură să preîntâmpine pericolul catastrofic al repetării războiului încheiat în 1945 și urmat imediat de războiul rece.

În “Corriere della sera”, cel mai important cotidian italian a apărut în dimineața zilei menționate, nu întâmplator, o lungă scrisoare către europeni (adică cetățeni ai țărilor membre U.E. - n.n.), semnată de cei trei președinți ai principalelor instituții ale U.E., citați aici în ordinea “dreptului de precedență din manualul de protocol: Charles Michel, președintele Consiliului European, Davide Sassoli, președintele Parlamentului European și Ursula von der Leyan, președinta Comisiei U.E. 

Practic este vorba de un fel de manifest programatic și evocativ, generalist, în spiritul și stilul binecunoscut al textelor ritualistic-propagandiste. 

Este însa și un text celebrativ, cu referiri îmbărbătătoare la "părinții fondatori” care în scopul construirii unei noi Europe au acționat, în spirit creativ, îndrăzneț și pragmatic”. 
Aceste mari personalități - se spune în text - au demonstrat că pentru a depăși momentele de criză trebuie să gândim politica în mod nou și să o rupem cu trecutul”. 
Care ar fi “modul nou” de gândire și cu de ce anume trebuie "să o rupem cu trecutul” nu se precizează. 

Putem doar presupune că în trecut” s-au întâmplat și lucruri nu prea în linie cu nobilele idealuri ale părinților fondatori”. 
Se poate fi de acord cu autorii când susțin că “Europa care va ieși din această criză nu vă putea să mai fie aceeași

Sigur va fi așa! 

Este deja căzut în dizgrație mitul avantajelor “globalizării sălbatice, corolarul firesc al “liberalismului sălbatic”. 

Vom circula mai puțin. 
Vor falimenta companile aeriene low-cost care anul trecut au dus dintr-o parte a globului în alta un miliard de pasageri (1/7 din populația planetei) consumând combustibil lichid și contribuind din plin, împreună cu alți factori, la schimbarea climatică. 

Dar cum va trebui să fie lumea? 
Desigur, o asemenea problemă complexă nu se poate rezolva printr-o scrisoare către popoarele europene (de subânțeles ale U.E. -n.n.) 

Înainte de toate - au scris autorii - trebuie să facem mai mult pentru a îmbunătății viața celor mai săraci și mai vulnerabili”
Fraza pare un angajament luat din programul vreunui partid comunist, de firească opoziție, din statele capitaliste, în timpul unei campanii electorale dinainte de 1989. Pentru Parlamentul European alegerile au avut loc însă, precum știm, anul trecut. 
Desigur, este timpul să se treacă la fapte. 
Intențiile declarate de cei trei autori sunt bune. 

Dar orice analiză a situației sociale a populațiilor din țările UE duce la concluzia că există o diferență tot mai accentuată între disponibilitățile financiare și nivelele de viață ale acelor fâșii subțiri ale populațiilor europene ce controlează politic și economic “sistemul Europa” și  disponibilitătile și nivelele de viață ale zdrobitoarei majorității din rândul populațiilor din țările europene, din U.E. și din afara ei. 

Europa - spun aceiași autori - trebuie să dea dovadă de curaj și să facă tot ce trebuie pentru protejarea vieții europenilor, furnizând mijloace de subzistentă cetățenilor săi, în special în ariile unde criza s-a simțit mai mult”. 

Este o recunoaștere a unei situații care apare în toată brutalitatea ei dacă este proiectată pe fundalul fricii populațiilor, nehotărârii și prostiei arogante a multor guvernanți, confuziei din sistemele sanitare din mai toate statele lumii, nu doar ale Uniunii, în marea lor majoritate nepregătite pentru a face fată unui fenomen a cărui existentă era dată drept scontată dar părea imposibilă. 
Pe același fundal mai apare și fenomenul derobării de responsabilității a unei bune părți a claselor politicii, care fie că au neglijat aportul științei la cunoașterea și contracararea fenomenului pandemic, fie că l-a fetișizat, găsind în el argumente pentru limitarea drepturilor cetățenești sancționate de Constituții. 
Efectele conjugate ale situațiilor declanșate de ceea ce la început a fost caracterizată că o banală viroză au fost devastatoare în plan social: mase impresionante de cetățeni nu mai au soluții de câștigare a existenței zilnice și nu puțini sunt în pragul disperării.

În Statele Unite, tară cu cea mai puternică economie din lume, numărul persoanelor rămase fără locuri de muncă este pe cale să atingă cifra de 25 de de milioane. 
SUA se confruntă cu o situație chiar mai dramatică decât aceea provocată de criza din 1929-1933. 

În Europa s-a trecut, chiar în unele țări puternic industralizate și cu economii solide, de la situația caracterizată de expresia “pungi de sărăcie”, la situația caracterizabilă prin expresia “sărăcire de masă” . 
De la înaltele personalități din fruntea UE ne așteptam desigur nu la enunțarea de deziderate generice de tipul “Uniunea noastră trebuie să fie sănătoasă și sustenabilă” sau “Nu putem să amanăm lupta împotrivă schimbării climatice și trebuie să construim reinvigorarea pe un Green Deal european”. 
Sună a populism ieftin, a populism chic!  

Pentru a fi mai apropiați de cetățeni – precizau autorii citați - trebuie să facem Uniunea noastră mai transparentă și democratică”.

Sfinte vorbe în vânt! 

Cum s-o faci mai democratică când de două luni se discută în Eurogrup asupra modului prin care se poate “injecta  lichiditate” (financiară) într-un macrosistem continental în care fiecare țară are specificitățile ei și orice decizie se amână pentru a fi transferată responsabilitatea deciziei Consiliului European, format din șefii de stat și de guverne. 
Care, la rândul lor și ei amână, poticnindu-se în tratatele care odată semnate au prevalență asupra dreptului statelor, dintre care unele - precum Italia - sunt aproape de pragul falimentului. 
State pentru care întârzierile în crearea unor instrumente plauzibile și nejecmănitoare (în favoarea celor “mai tari”) în sprijinul relansării activităților economice blocate de stările de urgență pot fi fatale și accelera lovitura mortală a imposibilității autosusținerii, dincolo de care nu mai există decât falimentul sistemului-țară: acel default care a făcut, de pildă, ca Grecia să intre în buzunarele Germaniei, cu tot cu ce putea să mai vandă că să-și facă “sustenabilă” economia în constantă stare de precaritate: insule, aeroporturi, bănci, telecomunicații, turism etc. 

Default care acum plutește amenintător asupra Italiei, în pofida afirmațiilor liniștitoare ale ministrului economiei, Roberto Gualtieri, după care datoria publică a țării, este “sustenabilă”. 

Cât de sustenabilă poate fi o economie care în anul 2021 vă avea o datorie publică reprezentând 160 % din PIB-ul probabil al tării, nu este greu de intuit! 
Cine se teme de falimentul Italiei - căci și statele pot intra în faliment – ia, desigur, în considerație rata dobânzilor pentru pentru datoriile contractate, stabilite în baza determinările “miticului” spread. 

Cu cât datoria publică a statelor este mai mare, dincolo de parametrii maximi stabiliți (60% din PIB), cu atât rata dobânzilor pentru emisiunile garantate de respectivele state creste, deoarece faima de a fi în dificultate de plată permite cumpărătorilor de bonduri să te strângă cu ușa, în numele sfântului principiu al neîncrederii potențialilor cumpărători. 

Din aceste motive toate privirile țărilor în dificultate din zona euro se îndreaptă mai întâi spre Banca Centrală Europeană și Uniunea Europeană. 
Prima și-a consumat cartușele cu faimosul “Quantitative Easing” început de Mario Draghi, acel plan de cumpărare de către BCE de titluri (în principal de stat), început în 4 martie 2015 și încheiat la sfârșitul lui 2018.

În Scrisoarea citată a celor trei înalți demnitari ai UE se face o fugară trimitere, la Conferință privind viitorul UE care ar fi trebuit să se țină chiar în ziua de 9 mai, dar care a fost amânată din cauza pandemiei. 

Amânarea nu este o noutate: nivelul decizional în UE se trăiește în ultima vreme din amânare în amânare și între timp economiile multor țări se deteriorează rapid punându-se în pericol capacitatea de reluare, cu toate motoarele în funcțiune, a producției marilor, mediilor și micilor industrii. 

Desigur, există și excepții, dar ele nu fac regula. 
Trăim - ni se spune - un moment de fragilitate temporară și doar o Uniunea Europeană puternică va fi în măsură să protejeze patrimoniul nostru comun și economiile statelor noastre membre”. 

Personal nu sunt convins că este vorba despre o fragilitate temporară. 
Deși ar fi de dorit să fie chiar așa. 
Dar la orizont se întrevăd alte fragilități, chiar geopolitice, în cadrul Uniunii. Suntem convinși de acest lucru.  

Fragilitatea temporară” este oricum o noțiune al cărui sens nu poate fi raportată doar la sumelor necesare pentru repunerea pe picioare a sistemului sanitar într-o perspectivă unitară. 

A ieșit la iveală în ultimele luni că în mai toată tările“sistemului” U.E., cu unele excepții (Germania, Olanda, Finlanda etc) au neglijat în ultimele decenii medicina de bază și sistemele de intervenție sanitară “de proximitate”. 
Repunerea lor pe picioare are mari costuri și se speră că cel puțin aici “umbrela”  U.E. ar putea să acopere necesitățile imediate fără agravarea bilanțurilor statelor în dificultate. 

MES
Mes este un fond pentru sprijinirea țărilor care adoptă euro în caz de dificultăți economice. Într-adevăr, Mes înseamnă Mecanismul european de stabilitate (mecanismul european de stabilitate, Esm, în engleză)

Emblematică este în acest caz situația mult discutata modalitate de intervenție a fondurilor MES ( practic fondul de “salvarea a statelor”). 
O parte din MES (unul din cele două partite mai importante ce asigură Guvernului Conte o clătinată majoritate în Parlamentul Italiei), este împotriva recurgerii la fondurile MES. 

Împreună cu Liga lui Salvini,  Fratelli d’Italia di Giorgia Meloni, Forza Italia di Silvio Berlusconi și cu eventualul (sau fără) suport al Italia Viva, formațiunea “minimalistă” de centru-stânga,condusă de ex premierul și ex-PD Matteo Renzi, ar putea să-l debarce în Parlament pe Giuseppe Conte. 
Acesta a și fost de altfel avertizat în Parlament de Renzi să nu-și lărgească sfera puterilor în pofida constituției deoarece i s-ar putea întrerupe partea din curentul indispensabil pentru alimentarea motorului guvernării.

Guvernanța zonei euro

De altfel fondurile MES nu incetează a fi o sperietoare deoarece este încă vie amintirea modului prădalnic și cazon cu care Troica (Comisia UE, BCE, FMI) a intervenit în Grecia pentru a “proteja” utilizarea acestor fonduri. 

Deși s-au dat asigurări din partea U.E. că de data aceasta nu vor fi “condiționări”, faptul că după 2021, an în care trebuie încheiat programul de recurgere la aceste fonduri, din care Italia poate primi eventual cam 36 miliarde de euro, se vor putea arăta la față “inspectorii” Troicii, inflamează spiritele mai puțin înclinate la “supușenie” fată de birocrația de la Bruxelles și complicitatea mtacită a vârfurilor sale cu deciziile luate la Berlin. 

Consecințele lărgirii frontului “anti-rigorist” sunt de neprevăzut. 
S-a tot afirmat că MES este, dat fiind situația, un program fără “condiționări”. Mecanismul coercitiv ascuns printre rânduri (“diavolul se află mereu în detalii” – se spune) a fost recent analizat de un excelent economist, Stefano Fassina (n. 1966), fost viceministru pentru Economie și Finanțe în Guvernul de centru stânga condus de Enrico Letta (2013-2014). 

Mecanismul “lipsei de condiționare” este, luat la amănunt, distrugător. 

În special pentru Italia, care în 2020 va depăși – cum am arătat mai sus - 160% în raportul intre datoria publică și PIB, riscul de insolventă fiind major. Că atare, după cum arată Fassina, vă intra în funcție automat articolul 13 al Statutului MES. 
Acesta declansează tot în mod automat intrarea în funcție a programului de ajustare macroeconomică și conexul Memorandum cu Troika. 

Ca atare, conclude autorul, toate motivele de a spune Nu recurgerii la instrumentul MES, pus pe picioare de UE, răman în picioare și se întăresc, mai ales după sentință Curții Constituționale a Germaniei privitoare la operațiile de “Quantitative Easing” deja făcute sau ce s-ar putea să fie infăptuite în viitor de către Banca Centrală Europeană. 

Concluzia lui Fassina este explicit formulată. 

Ținând cont de situația dramatică în mai toate țările UE în plan sanitar, economic, și social, persoanele raționale – în Italia și alte tări aflate în dificultate – nu pot fi decât fi de acord cu el. “Guvernul Conte - constată Fassina – este într-o încleștare ucigătoare"

Este necesar mult simț al realității și hotărâre. În loc să se sărbătorească inexistenta victorie a noastră asupra MES sau sa se insiste în privința “ajutoarelor” nerelevante și oricum primite prin îndatorare, precum SURE (programul de împrumuturi pentru sprijinirea venitului șomerilor), garanțiile Băncii Euopene pentru Investiții și îndepărtatul și slăbuțul Recovery Fund, Guvenul italian, impreună cu guvernele ce au semnat scrisooarea din 25 martie a.c. către Președintele Consiliului European (Franța, Spania și Portugalia în primis) ar trebui să se lupte penttu a apăra și întări funcția BCE, unica instituție federală a U.E., dotată cu putere de foc financiară pentru a salva Eurozona și Italia, nu întamplător atacată -  impreună cu Curtea de Justiție Europeană, custodele dreptului comunitar – cu salve de bazooka juridice de avanpostul de la Karlsruhe (sediul Curții Constituționale a Germaniei – n.n.). 

Fără adecvate intervenții ale BCE, care să includă și sterilizarea stock-ului de datorie publică cumpărat de Băncile Centrale naționale, strada de parcurs este aceea a “divorțului amical”, invocat cu înțelepciune de Joseph Stiglitz. 
În fine, un apel la M5S (Mișcarea 5 Stele – n.n.): "Rezistați în numele periferiilor ecnomice și sociale ce s-au încrezut în voi dându-vă votul din 2018!” 
(cf.: https://www.huffingtonpost.it/entry/la-trappola-nel-mes-m5s resistete_it_5eb66232c5b69c4b317ab697 ).

În faza relaxării măsurilor de izolare a populațiilor din tările U.E și de reluare gradată a activităților economice, lipsa mijloacelor de susținere a relansării activităților economice din diferite sectoare, văduvite, prin închiderea porților unităților productive, de derulările financiare ce garantau continuitatea producției și furnizau garanțiile necesare pentru împrumuturile bancare, problema intervenției financiare cu mijloace neconvenționale pentru stimularea economiilor naționale di cadrul U.E. devine stringentă. 

Lovitura dată de Curtea Constituțională a Germaniei modelului de stimulare a economiei prin politici neconvenționale practicat sub președinția lui Mario Draghi este clar inspirată de Bundesbank, care a fost constant ostilă injecțiilor de lichiditate prin “Quantitative Easing”. 
Prin el s-a slăbit însă, în conjunctura economic a perioadei, presiunea exercitată de spread asupra economiilor mai puțin puternice din Eurozonă și din afara ei. 
Efectele spread au întărit dependența geopolitică a țărilor din U.E. față de Germania, care, este adevărat, pe lângă faptul că și-a protejat și prin el interesele economice, a asigurat maximul de eficientă sistemului său economic și social. 

Criza Covid-19 a găsit, de pildă, Germania cu aproximativ 30.000 de paturi în sectoarele de terapie intensivă, în timp ce în Italia, care dispunea în total doar de circa 4000, a trebuit să se organizeze cu o grabă ce a creat confuzie și paralizie economică. Și chiar mulți morți.

Optimismul triumfal ale semnatarilor articolului la care ne-am referit mai sus ar fi putut fi mai temperat și eventual presărat de unele deschideri luminoase către viitor, cu plauzibilă acoperire în fapte concrete. 

În momentul de față multe dintre promisiunile guvernelor naționale nu s-au îndeplinit. 
Eu însumi am scris, într-un articol anterior, rânduri oarecum optimiste în legătură cu decizia Guvernului Conte de a crea un puternic instrument direct de intervenție în economie prin acordarea de credite garantate de stat pană la 400 miliarde. Se părea că Italia vă renaște că pasărea Phoenix. 

Au trecut câteva săptămâni și nu se mișcă nimic. 
Băncile își fac meseria lor: nu mai dau credite pentru întreprinderi la prima vedere  “neperformate” sau care par a nu fi în măsură să restituie sumele împrumutate pe termen lung. 
Cer garanții peste garanții. 
Banii nu se văd și întreprinzătorii sunt la ananaghie.

Răurile extreme se pot vindeca doar cu soluționări extreme” – spune un proverb, căruia în română i-ar corespunde, cumva, expresia “cui pe cui se scoate”.

În dezbaterea internațională, uneori cu conotații fanteziste, despre modalitățile de relansare economică din faza reluării activităților, a fost invocată, mai ales de către “suveraniști”, ipoteza de politică monetară cunoscut sub numele ”Helicopter money”, avansată în anii ‘60 de Milton Friedman (The Optimum Quantity of Money, 1969). 

Ipoteza de lucru a “monetaristului” Friedman, lansată într-un moment în care în cercurile economice se discuta mult despre mecanismele de tranferare a banilor de la stat la economia reală, era, în fapt, mai mult o provocare. 

După el, în cazul constatării lipsei de eficientă a politiciilor monetare tradiționale nu mai rămânea de făcut decât să se lanseze dintr-un helicopter banii ce apoi ar fi fost strânși de membrii comunității deasupra căreia se plimbă “mașina zburătoare”. 
Condiția restrictivă pentru că banii să fie folositori în vreme de criză ar fi fost aceea că persoanele care i-au recuperat să nu îi economisească și să-i înscrie direct în circuitul economic. 
Astfel ar fi fost posibil că ei să contribuie la o creștere a cererii nominale de bunuri și, pe cale de consecință, a inflației.

Procedura metaforică a lui Friedman a fost preluată de Ben Bernake în 2002, înainte de a deveni președinte al Federal Reserve. 

În plinul crizei economice-finaciare din Japonia el a sugerat Băncii Japoniei să tipărească bani pentru “finanțarea unei tăieri a impozitelor, astfel încât moneda să poată fi imprăștiată direct în economie, prin reduceri fiscale și distribuirea directă de bani cetățenilor prin mijlocirea poștei). 
(cf. https://www.borsaitaliana.it/notizie/sotto-la-lente/helicopter-261.htm
Ceea ce în parte a făcut statul german făcând să ajungă, prin mandat, în buzunarele cetățenilor o sumă de bani. 
Fără recurgere la “Helicopter money”.

Se pare de altfel că ipoteza utilizării unor sume de înscris în categoria  “fond pierdut”  nu intră, din motive lesne de înțeles, în rândul operațiilor ce se pot lua în cosiderare în Europa. 

Rămân la dispoziție instrumentele finaciare tradiționale. 
Marii datornici s-ar putea să nu evite sosirea Troicii… 

Bondurile “Corona virus” sau investițiile masive “din fond pierdut” au devenit, cu contribuția rigoriștilor germano-olandezi și de alte naționalități, de domeniul utopiei.

Topic: 

Format: