Publicat: 14 Martie, 2017 - 13:51

Reality show “Casa Albă si restul lumii”: un serial kolosal pentru televiziune, cu tematici variate : de la piata muncii la imigratie si bancheri, Wall Street, generali, sănătate si unele discursuri

Cea mai costisitoare realizare cinematografică a tuturor timpurilor pare a fi Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides; (Piratii Caraibelor: mareele vrăjite - distribuire 2011), cu Johnny Deep si Penelope Cruz, regizat de Bob Marshall (producător Jerry Bruckheimer), după romanul On Stranger Tides al lui Tim Powers. Bugetul filmului a fost indicat de revista Forbes la nivelul de 410 milioane $. Celelalte trei file din seria Piratii Caraibelor, regizate de Gore Verbinskisi (filmări intre 2003-2007), dintre care ultimele două au fost realizate in sistemul “back to back” (folosindu-se aceeasi infrastructură), au costat, impreună, 765 mil. $. Costurile au depăsit in acest caz pe acelea sustinute pentru trilogia Hobbit (2012, 2013, 2014) după romanul The Lord of the Rings lui J. R. R. Tolkien; desi realizate in intregime prin filmări “back to back, cele trei pelicole au avut costuri stratosferice, 675 milioane $.

Pentru a rămane in perimetrul filmelor neserializate, 200 milioane $ a fost bugetul acordat realizării colosalului Titanic (1997), scris, produs si regizat de James Cameron, cu Leonardo di Caprio si Kate Winslet cătărată pe bompress, mangaiată de vanturile Atlanticului in memorabila scenă ce are ca fundal sonor melodia "My Heart Will Go On" cantată de Celine Dion. Titanic – considerat filmul cel mai costisitor al timpului - a fost si primul film care a incasat peste două miliarde de dolari intr-un an de la lansare. A mentinut recordul timp de 12 ani, pană in 2010, cand a fost depăsit in incasări de Avatar, colosala superproductie realizată de James Cameron si Jon Landau. Toate cifrele citate mai sus sunt oricum relative: nu tin cont de reevaluările pentru adecvarea la costurile vietii si inflatia intervenite de după realizare. Cel mai costisitor film mut al tuturor timpurilor a fost Ben Hur (1925), rămas in fruntea listei “mare investitie cinematografică” pentru două decenii.

Costisitoare sunt si unele filme si seriale pentru televiziune. Istoricii ce se ocupă de costurile reale ale serialelor din tipologia “reality television” nu au, se pare, date suficiente pentru a stabili un clasament real al costurilor. Din moment de unele din aceste productii au un “cadru scenic” limitat (o insulă pustie, un grup de semi-imbrăcati/e sau nuzi /de, ce isi impart fructe exotice sălbatice, pestii si insectele pe plăji tropicale, la umbra semi-junglei, imitandu-l pe Robinson Crusoe etc), se poate presupune că ele nu pot costa cat King Kong (2005; 207 milioane $) sau pomenitul Avatar (2009; 237 milioane $). Multe “realities shows” ale diferitelor televiziunii sunt “formate” deja desuete la nastere, tip “insula faimosilor” sau “apartamentul faimosilor”, in care personaje izolate de restul lumii, dar aflate sub ochii curiosi ai publicului, deja faimoase sau perfect necunoscute inainte de “serializare”, intră in milioane de case prin micul ecran tintuind multi indivizi pe divane in compania paharelor de Coca-Sola si produselor McDonald’s. De un alt Donald ne ciocnim, in ultimul timp, inevitabil, la tot pasul.

In unele clasamente ale costurilor serialelor americane pentru televiune pe primul loc se situează The Pacific, produs de Steven Spielberg si Tom Hanks, inspirat din intamplări trăite de soldati americani aflati in zona militară a Pacificului in al Doilea Război Mondial. Au costat 180 milioane $ cele 10 episoade distribuite de reteaua HBO (Home Box Office, cunoscutul network cablu si satelitar). Acelasi cuplu Spielberg-Hanks, inspirati de faptele de arme ale unei companii de parasutisti americani trimisi pe frontul european, tot in al Doilea Război Mondial, au produs cele 10 episoade din Band of Brothers: impreună au costat 125 milioane $, adică in medie 12,5 milioane $ bucata. Despre Rome (Roma), serial pentru televiziune produs de HBO, BBC si RAI Fiction intre 2005-2007, creat de Bruno Heller si realizat in studiourile de la Cinecittă, stim doar că este unul dintre cele mai costisitoare din istoria televiziunilor internationale. Impărtit in două blocuri (12 + 10 episoade) a avut si filmări diferite, pentru a evita, de pildă, prezentarea in fata publicului italian a scenelor “tari” (erotice), integral prezente in versiunile “anglo-saxone”.

Toate filmele si serialele de televiziune mai sus citate au fost extrem de profitabile pentru producători; incasările au fost cu cel putin 300% superioare investitiei. Popularitatea regizorilor, scenaristilor si actorilor implicati in realizarea lor au atins de multe ori cote extraordinare, precum in cazul Titanic, peste care a plouat cu premii si recunoasteri de tot felul. Intr-o civilizatie in care cultul imaginii cu efecte emotionale imediate si de scurtă durată a surcalasat cultura literei tipărite si a rolului său educativ, optim pentru stimularea discernămantului, televiziunea este un formidabil “agent de popularitate”.

Reality show “Casa Albă” este un format imaginar, nestructurat de vreun regizor-scenarist. Este “organizat prin continua regrupare de informatii-comentarii-imagini create de o realitatea cotidiană in miscare; este inedit, aleatoriu, distribuit in versiuni usor diferite dar similare in continut. Este realizat in multe editii zilnice, in diferite limbi, de marile retele de televiziune (cu concursul agentiilor de presă si altor organe de informare mediatică si mai putin mediatică) si care are costuri fără legătură directă cu persoana ce stă in “centrul naratiunii”. Pentru aceasta s-ar putea să aibă costuri “de pornire” remarcabile, pe care nu le cunoastem, deoarece fac parte din detaliile bugetului campaniei prezidentiale desfăsurate in Statele Unite si incheiată pe data de 20 noiembrie 2016 cu victoria minoritară in număr absolut de voturi exprimate pro, dar majoritară in sistemul de calcul “federal”, a lui Donald Trump. Un persoanaj extrovers, familiarizat cu camerele de luat vederi, el insusi elaborator si inspirator al unei emisiuni de mare popularitate al retelei NBC, ”The Apprentice” (“Ucenicul”). In noile imprejurări generate de alegerea lui Trump ca Presedinte al S.U.A., conducerea programului a fost incredintată actorului Arnold Schwarzenegger, eroul cinematografic al luptei impotriva “răilor”, fost guvernator al Californiei. In 3 februarie a.c., participand la pranzul de rugăciune natională impreună cu liderii religiosi, Presedintele S.U.A. l-a săgetat de la distantă, in interventia sa, pe “omul cu muschi de otel”, unul din republicanii de vază ce i-au refuzat sprijinul in campania electorală”. “Aveam – a spus in acea ocazie Trump - un succes enorm cu “The Apprentice”, dar cand am inceput cursa la presedintie a trebuit sa renunt la conducerea emisiunii. In locul meu l-au angajat o stea a cinematorgafiei, pe Arnold Schwarzenegger, dar treburile au mers prost, numărul de ascutători a scăzut, totul s-a transformat intr-un dezastru total… Vreau doar sa mă rog pentru Arnold si, dacă putem, pentru acel număr deascultători”. La care Schwarzenegger i-a răspuns, de la distantă, cu humor, cu un mesaj pe Twitter, foarte citit: “Hei Donald, am o mare idee. De ce nu inversăm rolurile. Tu, constatandu-se că esti un asa de mare expert in indici de ascultare, te intorci in televiziune, iar eu iau locul tău, astfel incat lumea să poată dormi din nou linistită.” Fireste, Donald Trump nu mai simte necesitatea de a prelucra el insusi materialul emisiunii sale de la NBC din moment ce a devenit el insusi principalul material de inspiratie al principalelor emisiuni ale televiziunilor din intreaga lume. Palierele tematice ale acestora corespund cu aspectele specifice ale muncii de implementare a programului prezidential la realizarea căruia participă diferitele grupur ale staff-ului prezidential. Despre componenta si orientările personajelor care fac parte din staff s-au scris numeroase articole in presă si s-au făcut numeroase comentarii radiofonice si in tranmisii televizate. Suntem deja intoxicati de prezicerile privind viitorul sumbru al lumii făcute de batalioane de “trumpologi”. Acestia au invadat cu energie o mare parte din spatiul de “analiză” rezervat pană acum de mass-media cremlinologilor. Multi trumpologi sunt ingrijorati de soarta economiei americane, de faptul că Presedintele pune in practică măsuri ce limitează accesul pe piata S.U.A., placa turnată a economiei internationale, pe care, dacă nu isi pot revărsa in mod liber produsele, multe tări industrializate si semiindustrailzate ar avea dificultăti enorme in a mentine la nivele acceptabile indicii de ocupare a fortei de muncă, de a stabiliza balantele lor comerciale, de a mentine un nivel de viată coresunzător gradului de dezvoltare al propriei tări si asteptărilor populatiei, de a se simti protejate de un sistem economic in care un partener comercial si financiar major poate oferi si siguranta relativă a unei eventuale umbrele militare pentru un aliat sau un “satelit”. Ca atare este firesc ca atentia publică se concentreze in primul rand către evolutiile economice determinate in S.U.A. de initiativele noului Presedinte, de impactul acestora din urmă asupra raporturilor internationale, intr-un context in care conflictualitătile religioase, terorismul, tentatiile totalitare sau izolationiste, luptele pentru “spatii vitale” si “zone de influentă” au luat aspecte alarmante punand in pericol pacea si siguranta colectivitătilor umane de pe diferite continenete.

De cand Donald Trump a devenit Presedinte al Statelor Unite, indicele bursei din Wall Street a bătut toate recordurile si a ajuns in aceste zile la o cotă situată peste 22.000 de puncte. Nu se poate spune că această performantă este rezultatul unei simple “bule” speculative create de perspectiva invingerii alegerilor prezdentiale de către Donald Trump si de instalarea sa si a echipei sale la Casa Albă. Fenomenul este mult mai complex si oricum este mărturia unei increderi in consolidarea capacitătile expansive ale economiei Statelor Unite, pentru care una din problemele fundamentale, generate de criza financiară declansată in 2008, a fost pierderea capacitătilor de plată ai reprezentantilor clasei medii, principalii detinători ai creditelor băncilor prăbusite. Criza financiară a avut efecte devastatoare si asupra nivelului ocupatiei. Cu acest fenomen, ce a afectat grav relatiile sociale in S.U.A., s-a confruntat presedintele Obama in planul politicii interne si ar fi lipsit de sens să nu se recunoască faptul că in cei opt ani de guvernare, distribuiti in două mandate, nu s-a ajuns la rezultate pozitive in ce priveste imbunătătirea gradului de ocupare a fortei de muncă.

In martie 2015, adică exact cu 2 ani in urmă, lipsa unui loc de muncă afecta in S.U.A., conform datelor oficiale, 5,5 % din totalul fortei de muncă, astfel incat “Wall Street Journal”, organul oficial al “marii finante”, putea lansa aprecierea, preluată de la neprecizati “reprezentanti ai Federal Reserve”, după care “economia S.U.A. se află deja in fata deplinei ocupări a fortei de muncă”. Se poate imagina că Bursa, deja in crestere datorită măsurilor de salvare a sistemului bancar luate după prăbusirea băncii “Lehman Brothers”, a continuat starea de oscilatie in euforie, peste care s-a suprapus, cu efecte stimulatoare, si lozinca “America First!”, lansată de Trump in campania prezidentială. Costurile impinse spre minim ale dobanzii practicate de Federal Reserve după catastrofala criză incepută in 2008 redusese deja progresiv costurile alimentării sistemului financiar cu dolari “proaspeti” si “sistemul” incepuse să aibă incredere in sine, desi era, ca sa folosim o expresie destul de “tare”, drogat cu informatii menite a crea o incredere artificială in soliditatea economiei in ansamblu (cf. http://www.traderlink.it/notizie/primo-piano/10-verit-e-tante-bugie-sul-...).

La vremea respectivă, asa cum cu argumente solide a sustinut blogul de analiză “The Economic Colapse”, nivelul de ocupare al fortei de muncă era atat de manipulat politic incat proiectiile oferite publicului nu puteau să nu starnească indoilei, mai ales că era clar că vizibilitatea dificultătilor, si chiar mizeriei, infruntate de straturi largi ale populatiei nu puteau fi puse in ecuatie cu o ocupare a fortei de muncă aproape de pragul fiziologic minim. Reluăm cateva indicatii statistice din “The Economic Colapse”, “condimentate “ cu unele adnotări ale noastre, precizand că am ales anul 2015 ca an de referintă deoarece acesta era orizontul temporal imediat la care se refereau datele pe care s-au sprijinit programele candidatulor la cursa pentru presedintie din 2016:

a. intre februarie 2008 si februarie 2015 populatia S.U.A. a crescut cu 16,8 milioane de persoane, in timp ce numărul locurilor de muncă s-a micsorat cu 140.000;

b. in stabilirea ratei oficiale a somajului Guvernul “nu a inclus in calcul” (acela din 2015 – n.n.) persoanele aflate in somaj de multă vreme, numărul americanilor rămasi fără lucru in ultimii ani ai administratiei Obama rezultand deci mai mic;

c. 33% din americanii in varstă de peste 16 ani nu sunt considerati parte din forta de muncă, acesta fiind (in martie 2015) procentul cel mai mare inregistrat după 1978, an in care se resorbiseră partial efectele crizei energetice din 1973, cu efecte insă asupra organizării sistemelor de productie industriale si inceputului procesului de delocalizare industrială in tările “blocului capitalist”. (Paranteză: “Crisis? What crisis?” – ar fi răspuns in 1979 primul ministru englez James Chalaghan la intrebarea unei ziarist privind măsurile impotriva crizei. Fatalitatea a făcut ca pe fundalul negării evidentei sa fie inlocuit după cateva luni de Margareth Thatcher.) La inceputul lui 2015 raportul periodic al BLS - Bureau of Labor Statistics - arăta că 92,8 milioane de cetăteni nu făceau parte din forta de muncă a Statelor. In 2009, anul preluării presedintiei de către Barak Obama această cifră se situa la nivelul a 80,3 milioane, fiind deci crescută in 5 ani cu 12 milioane de persoane aflate “in afara muncii”;

d. in februarie 2015 procentul de participare a populatiei active la forta de muncă rezulta a fi de 62,7%, un astfel de procent, aflat sub pragul de 63% fiind inregistrat doar cu 37 de ani in urmă, in 1978, cand atinsese 62,8%, in cu totul alt context demografic;

e. in februarie 2015 doar 44% din americani erau angajati in munci ce presupuneau o prestatie de 30 si peste 30 de ore pe săptămană (Sursa: News Trend Online – febr. 2015).

Deja in 2015 sondajele indicau că o bună parte a opiniei publice considera că administratia Obama nu a făcut suficient pentru redresarea situatiei clasei de mijloc. In ziua cand scriem aceste randuri somajul reprezintă 4,7% din forta de muncă americană, cifră ce reflectă o netă imbunătătire fată de februarie 2015, dar care trebuie luată in consideratie coroborată cu celelalte variabile neluate in considerare in calculele făcute in urmă cu doi ani. Toate indicatiile de mai sus pot fi puse in ecuatie cu statisticile privind situatia somajului si fortei de muncă ocupate elaborate in cadrul U.E. Ele furnizează un cadru comparativ de referintă a evolutiilor socio-economice paralele S.U.A.-U.E., care pentru a fi mai limpezi trebuie coroborate cu alte date statistice complexe legate de nivelul de trai, varsta medie, starea teritoriului, suportul serviciilor statului la combaterea sărăciei extreme, costul serviciilor sanitare pentru familii si singurii indivizi, nivelul de instructie al populatiei etc etc. In U.E., formatul 27 (+ Brexit in curs de desfăsurare), evolutii sociale si politice diferite au făcut ca de la tară la tară configurările social-economice să fie diverse. U.E. este incă, să sperăm că va mai fi, incă prima piată deschisă a lumii, ca volum si capacitate de absorbtie si export de produse, inteligentă si cultură. Pentru toate aceasta este “l’objet du desir” din partea principalilor actori ai scenei politice mondiale. Ne multumim ca atare a trece in revistă situatia din U.E. in domeniul fortei de muncă, comparand-o cu cea din S.U.A.

*

Ultima statistică demnă de incredere, finalizată in august 2015, indică faptul că in U.E. nivelul mediu de ocupatie a fortei de muncă din fasia de varstă 19-64 de ani a fost in 2014 de 64,9 %. Intre 2010 si 2013 cotele ocupationale in U.E. oscilaseră intre mediile de 64,1 si 64,2 %. In 2008 ocuparea fortei de muncă in fasia indicată atinsese in U.E. nivelul său maxim de 65,7 %. Sigur, intre diferitele tări U.E. existau diferente remarcabile: in 2014 nivelul ocupatiei fortei de muncă in Austria, Regatul Unit al Marii Britanii, Danemarca, Tările de Jos, Germania a atins cote situate intre 71 % si 74%, cu un varf de 74,9% in Suedia. In cealaltă extremitate a scării, patru state membre au avut cote ocupationale inferioare cifrei de 60%, valoarea cea mai scăzută fiind inregistrată in Grecia (49,4%). Contractări de peste 5 puncte procentuale s-au inregistrat intre 2009 si 2014 in nivelele ocupationale din Cipru, Spania, Irlanda, Croatia si Portugalia

(cf. http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Employment_s...).

Date Eurostat, reprelucrate si actualizate la 17 ianuarie 2017, indică pentru 2015 un nivel mediu de ocupatie - in marja de vărstă (19-64 ani) - de 74% in Germania, 63,8% in Franta, 56,3% in Italia, 72,7% in Regatul Unit, 57,8% in Spania, 71% in Austria, 74,1% in Olanda, 62,9% in Polonia, 63,9% in Ungaria, 61,4% in Romania (unde guvernele “uită” că tara are peste 3 milioane de ocupati, semi-ocupati si chiar someri in străinătate), 75,5% in Suedia si 50,8% in Grecia.(cf. http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?query=BOOKMARK etc). In spatele acestor cifre oarecum abstracte se ascund insă profunde diferentieri intre situatiile economice in care se găsesc straturi intregi ale populatiilor din diferitele state membre ale U.E. In Italia, de pildă, nivelul mediu al lipsei unui loc de muncă in fasia de varstă a tinerilor (15-25 de ani) era, la sfarsitul lui 2016, de 39,4%, cu o margine de diferentă ridicată intre zonele din nordul si sudul tării. Tot in Italia nivelul general al somajului era, in aceeasi perioadă de 12,4 %.

Nu există o corelatie automatică intre nivelul ocupării fortei de muncă si cresterea valorii actiunilor societătilor cotate in bursă. Datele pietii muncii pot insufla insă incredere in viitorul societătilor cotate. In ultimii ani ai administratiei Obama au fost semne că in S.U.A. increderea in reconsolidarea pietei muncii se intărea, fapt ce a dus atat la cresterea investitiilor cat si a valorii societătilor cotate. Ca atare si indicatorii Wall Street au fost in crestere. Campania prezidentială, neconventională si extrem de agresivă cu “concurenta” politică, condusă de Trump, bazată pe refrenul “America First !” a avut priză la public si in randurile unei părti a intreprinzătorilor, aceia exclusi din 2cercul magic” al marilor sociaetăti globalizate si globalizante. O bună parte a marii finante, in frunte cu celebra Goldman Sachs - care a livrat un număr consistent de fosti inalti functionari actualei administratii, asa cum s-a mai intamplat si sub alti presedinti republicani, de la Nixon la Regan si cei doi Bush, tatăl si fiul - a călărit creasta valului si l-a sustinut pe candidatul devenit Presedinte. Deja la inceputul lui februarie, la scurt timp după instalare, se părea că acesta va aluneca pe unele “coji de banane” extrase din propriul program. Principala “coajă” se credea că va fi problema măsurilor Presedintelui de limitare a imigratiei. Impotriva acestor măsuri a fost formulată petitia adresată Curtii de Apel de la San Francisco de 97 din cele 500 mari societăti cotate la Wall Street - de la Apple si Google, la Facebook, Microsoft si Twitte – ce au sprijinit decizia judecătorului federal de la Seattle (de blocare a ordinului prezidential privind intrarea in teritoriu a imigratilor provenind din 7 tări musulmane) impotriva recursului promovat de ministerul Justitiei. In sprijinul petitiei marilor sociatăti cotate a venit si declaratia comună semnată de 10 fosti secretari de stat (printre care Condoleezza Rice) si fosti sefi ai serviciilor secrete (din care doi ex- directori ai C.I.A.: Michael Hayden si Michael Morell). Se stie cum s-a terminat acest episod ce a ocupat mult spatiu tv din Reality Television Show “Casa Albă”. Cu un nou ordin executiv prezidential in care se făceau unele retusuri primului: din listă era scos Irakul, se punea o limită temporală decretului (pentru a se da timp de organizare aparatului de stat in vederea aplicării noilor norme) si se limita numărul imigrantilor la 50.000 pe an, prin regrupări in functie de necesitătile sectoarelor aparatului productiv american.

In ziua de 1 martie 2017: lovitură de teatru! Trump se prezintă in fata Congresului si tine un “discurs de om de stat” care a plăcut, se pare, pană si republicanilor care, ca sa cităm un comentator, “pană atunci il aplaudaseraă mai mult din teamă decăt din convingere”. Nu putea să nu placă acestora anticiparea lansării unor initiative legislative vizand reducerea impozitării categoriilor sociale mijlocii, bazinul electoral natural. In aceeasi ocazie democratii au trebuit sa ia act că detestatul “populist” Trump castigase teren in ochii opiniei publice cu dezacordul său fată de politica obamiană de promovare a “free trade” si cu rechemarea la ordine a marilor corporatii care din delocalizari in conditii avantajoase – in special in China si Asia de Sud-Est – au extras profituri formidabile, evitand taxele in tara de origine – cu consecintele de rigoare pentru politicile de welfare ale acesteia - si punand in dificultate piata internă a muncii si nivelele ei de ocupatie. La sfarsitul lui februarie si inceputul lui martie a.c., deci, situatia politică internă a luat o intorsătură oarecum favorabilă pentru presedintele Trump, reflectată punctual si de inevitabilele. In aceeasi ocazie Trump s-a demonstrat mai flexibil in ce priveste imigratia, calul de bătaie al opozitiei, sustinand că respectarea legilor in ce-i priveste pe clandestini va avea repercusiuni asupra numărului de locuri de muncă destinate cetătenilor americani si asupra calitătii pozitiilor si retributiilor acestora. In privinta zidului la frontiera cu Mexicul nu a dat inapoi si a lansat ipoteza unei legi prin care o parte dintre imigrati, considerati utili pe piata muncii, să poată ramane in Statele Unite. Promisiunea poatea avea, in acest caz, doar o valoare propagandistică, ale cărei urmări concrete, ca si altele de acest fel, sunt de privit cu scepticism: fac parte dintr-un joc cu care Trump a obisnuit deja publicul “reality show”-ului in care detine rolul principal.

in stilul redimensionării pe parcurs a propriilor promisiuni presedintele a promis in respectiva ocazie un plan de opere publice de 1000 miliarde $, fără a da indicatii asupra infrastructurilor vizate. In privinta surselor finaciare utilizabile in acest sop a făcut o vagă referire la “colaborarea intre public si privat”. Probabil că si-a dat seama că după cele 54 de miliarde de dolari cu care a intărit cu 10% bilantul Pentagonului din 2017 (raportat la 2016), bani reperati prin redimensionarea bilanturilor altor compartimente ale Administratie, va fi greu să mai găsească resurse pentru un mega-proiect comparabil cu faimosul “New Deal” lansat de Franklin D. Roosvelt in anii primului său mandat (1933-1937), ca răspuns la Marea Depresiune economică din anii 1929-1933. Sursa de inspiratie a politicii economice a presedintelui republican Trump pare a fi destul de apropiată de viziune economică a lui Keynes, aflată la baza interventiilor prevăzute in cele două faze ale eficientrului New Deal pus in practică de democratul Roosvelt in 1933 si ale cărui linii directoare au fost urmate si readaptate in politica economică a S.U.A. pană tarziu, in anii ’60. Este interesant de urmărit sectoarele de activitate din care au provenit consilierii economici si financiari ai presedintelui SUA de la debutul perioadei celor 4 administratii Roosvelt (intre 1933-1945) si pană la administratia republicanului Nixon (1969-1974), promotorul NEP (New Economic Policy). Nixon se considera el insusi “un keynesian conservator”, definitie ce, cu necesara precautie, legată de imprevizibilitatea personajului, poate fi aplicată si lui Trump. Vom reveni asupra acestui subiect.

Atat in cazul investitiilor in lucrări publice cat si in cazul cheltuielile necesare pentru ceea ce ar putea asigura S.U.A. ocuparea unor pozitii demne de sloganul “America First!” in “Social Progress Index” din anii următori (in ultimii ani tabelele acestuia arată o gravă discrepantă intre rezultatele politicilor din domeniul sănătătii ale multor state U.E., in comparatie cu rezultatele S.U.A.) o constitue reperarea resurselor necesare pentru a interveni in sens pozitiv in cele două sectoare. In domeniul sănătătii reforma preconizată de Trump, desi proclamată precum “minunată”, este clar doar o demolare (de altfel promisă), a reformei Obama. Ea a devenit obiectul muncii Camerei Reprezentantilor in data de 7 martie, cand s-a procedat la o repudiere partială, nu totală, precum aveau in vedere grupările conservatoare radicale. Esenta “minunatei” reformări a reformei lui Obama constă in: liberalizarea pietei politelor de asigurare (nu mai sunt oligatorii); neparticiparea intreprinderilor cu peste 50 de salariati la acoperirea sanitară a politelor in proportie de 50% (cum prevedea Reforma Obama, care excepta doar societătile cu mai ptin de 5° de salariati); favorizarea castigurilor mai ridicate si a tinerilor ce au deja bune locuri de muncă. Defavorizati de manevră raman muncitorii salariati impreună cu familiiile numeroase si cu venituri joase. In raport cu Reforma Obama, actualul Presedinte a aplicat principiul leninist “un pas inainte, doi pasi inapoi”…

Inversarea respectivei formule leniniste se potriveste “minunat”, in discursul lui Trump din 1 martie de la Camera Reprezentantilor, in definirea pozitiei sale (actuale) fată de NATO. Alianta nu a mai fost considerată “invechită”. Cu putină vreme inainte (18 februarie), la Munchen, in cadrul Conferintei pentru Securitate, ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, tocmai declarase – luand probabil in considerare si afirmatiile anterioare ale lui Trump privitoare la intentia unui “deal” cu Rusia - că in lume “se merge către o ordine post-occidentală” si că Alianta Atlantică este “o rămăsită a Războiului Rece”. Promitand că America “va sustine” N.A.T.O., Trump s-a declarat satisfăcut de faptul că unele tări au dat deja curs invitatiei (peremptorii – n.n.) de a contribui in mod mai consistent si rebgulat (cu 2% din propriul PIB) la cheltuielile comune de apărare. A mai făcut si promisiunea că America va lupta impotriva “terorismului radical islamic”, termen pe care generalul McMaster, succesorul generalului Flynn, descăunat recent prin auto-demitere din pozitia de Consilier pentru –securitate internă, il sfătuise sa nu-l mai folosească. Ar fi fost insă chiar surprinzător ca Donald să urmeze sfatul pluridecoratului general…

In sinteză, din noiembrie pană la această dată, indicele Wall Street a crescut cu aproximativ 400% fată de 2010, trecand de cota 22.000 puncte, in timp ce in Europa multe burse nu au reajuns nivelul din 2008. Valoarea actiunilor cotate alle celor 500 de societăti ce la Wall Street compun indicele Standard Poor’s500 a atins 20 de trilioane $, o valoare ce poate tăia respiratia analistilor deoarece este superioară valorii economiei S.U.A. exprimată de P.I.B., evaluat la 18,5 trilioane, dar apropiat de valoarea datoriei publice, aflată si ea in apropierea cifrei de 20 trilioane (aprox. 10% detinută de China si alt 10% detinut de Japonia, care au ocupat pozitii de “banchieri ai U.S.A.”, candva detinute de Marea Britanie).

In ziua de 15 martie, concomitent cu alegerile in Olanda, dar fără legătură cu ele, intre Federal Reserve si Casa Albă va avea loc, după toate probabilitătile, un prim conflict. In acea zi Janet Yellen va decide dacă va ridica sau nu principala rată a dobanzii, acum aflată la minimul de 75 puncte bază. O ridicare a stachetei ar avea semnificatia unei rebalansări a politicii monetare. Jerome Powell, economist cu autoritate, membru al board-ului Federal Open Market Comittee, instrumentul de lucru al Federal Reserve, a explicat recent că măsurile de stimulare a economiei prin usurări fiscale, anuntate de Trump, ar putea avea ca efect crearea de periculoase bule ale preturilor. Este posibil ca unii colegi sa-i impărtăsească opiniile si sa ridice “costul banului”. Dacă Federal Reserve, asa cum se preconizează, va dori să readucă politica monetară la normalitate (sunt avute in vedere chiar trei ridicări ale ratei dobanzii de bază in 2017), unele din initiativele lui Trump vor fi foarte greu de realizat. După prima miscare spre “normalizare” efectuată de Federal Reserve, actualul potential scenariu al Reality Show “Casa Albă si restul lumii – 2017” va suferi inevitabile si destul de radicale modificări.( O analiză de Grigore ARBORE)