Publicat: 28 Noiembrie, 2017 - 11:43

Dacă până acum mai persista o undă de decență în legătură cu semnificațiile parteneriatului „strategic” româno-american, odată cu „ultimatumul” Departamentului de Stat lucrurile sunt puse pe făgașul lor real. Acela al unei subordonări de tip cominternist: suntem parteneri, deci faceți ce vă spunem noi!
Dar să nu ne amăgim considerând că Departamentul de Stat are alte griji mai mici decât starea justiției din România și că întregul său aparat de analiză nu a avut altceva de făcut decât să evalueze starea și consecințele modificărilor pe care guvernul român intenționează să le facă. Nicidecum: unica analiză este cea făcută de de ambasadorul Klemm care a transmis la Washington ce ar trebui ca guvernul american să transmită celui român. Analizele și evaluările sunt doar ale sale și au în vedere mecanismele de relaționare cu autoritățile locale puse în funcțiune de acesta. În momentul în care ambasadorul a simțit că influența sa începe să se diminueze și că partea „paralelă” a statului încearcă să scape de sub control, a făcut apel la autoritatea responsabilă de la Washington. Au fost, în ultima vreme, prea multe semne că Bucureștiul - reprezentat prin Guvern și Parlament - ar avea de gând să iasă de sub tutela celui reprezentat de președinte și DNA, iar acestea au decurs din faptul că intervențiile sale repetate amenințau să rămână fără rezultat, pentru ca Klemm să mai doarmă liniștit. Însăși tergiversarea adoptării legii de achiziție a rachetelor Patriot, care a făcut necesară escala lui Tillerson, dădea de înțeles că lucrurile tind să scape de sub control. Și atunci a venit „mesajul” Departamentului de Stat, care a dorit să sublinieze ideea că parteneriatul strategic funcționează, trebuie să funcționeze în sens unic.
De ce a fost, însă, necesar un astfel de semnal, a cărui duritate nu are corespondent în istoricul relațiilor bilaterale? În ce măsură pot fi afectate interesele americane dacă președintele nu mai numește șefii de parchete  și dacă procurorii nu mai au calitatea de magistrați?
Pot. Pentru că atât predecesorii lui Klemm, cât mai ales el însuși, au lucrat din greu la construcția unor mecanisme  care să permită controlul total al politicii românești. Iar într-o democrație incipientă, lipsită de prevederi clare ale rolurilor instituțiilor fundamentale, acest lucru este posibil prin combinația toxică dintre serviciile secrete și o justiție rămasă tributară eredității sale de tip sovietic. Klemm a simțit pe pielea lui ce înseamnă să colinzi instituțiile cu putere de decizie  și să intervii pentru menținerea în funcție a omului-cheie și să constați că cei cărora te adresezi, cu autoritatea conferită de reprezentarea celei mai puternice națiuni, te plimbă și nu-și iau angajamentele corespunzătoare. În evaluarea situației Klemm s-a mai prevalat de un argument: poporul nu e de acord cu aceste schimbări! Strada, oamenii de bună credință care ies seară de seară la proteste! Este, fără îndoială, convenabil să evaluezi o entitate printr-un segment de activiști stimulat corespunzător prin mecanisme clasice de convingere.
Ce semnifică ultimatumul Departamentului de Stat? Sfârșitul unei iluzii - aceea a parteneriatului între entități egale în drepturi. La fel cum achiziția de armament american  nu a fost o opțiune, ci o obligație lipsită de alternativă, la fel și în cazul legilor justiției lucrurile trebuie să rămână „cum am stabilit”, pentru a se putea perpetua controlul unui Klemm sau al celor care-l vor urma.
P.S. Remarcabilă lipsa de reacție  a Uniunii Europene față de politica americană din țările „noii Europe”! Parcă ar vrea să ne spună: voi ați vrut-o, n-aveți decât să vă descurcați acum. Și cu 2%, și cu justiția...
 

Topic: 

Format: 

Rubrici: